- Un curriculum
Mi-am început cariera didactică acum 11 ani. Am urmat o facultate la distanță, astfel că în anul IV eram deja la catedră, ca profesor suplinitor necalificat la limba engleză. După absolvirea Facultății de Litere (română-engleză) am urmat un masterat în management educațional. Vorbesc franceza și germana.
Am predat în cinci școli: Școala Gimnazială Bălan, Școala Gimnazială Dragu, Școala Gimnazială Băbeni, Școala Gimnazială Gârbou și Școala Gimnazială Cristolț unde sunt titulară de șase ani. Ultimii doi ani i-am petrecut la Școala Dragu în calitate de director.
La început a fost dificil să lucrez cu elevi din diferite comunități, de diferite etnii. Dificil, în contextul în care majoritatea elevilor aveau carențe grave în exprimare, vocabular sărăcăcios… iar de gândire analitică și imaginație, nici nu mai vorbesc. Cei mai mulți dintre ei nu împrumutaseră niciodată o carte de la bibliotecă. Am avut și vreo 4-5 copii (în cele 10 generații de când predau) care aveau acasă încropită o bibliotecă.
„La țară” lumea nu prea citește, adică nu citește deloc. Am întrebat sute de copii dacă părinții lor citesc acasă. Răspunsul a fost mereu același, din păcate.
În calitate de profesor de română într-o școală din mediul rural, ai de-a face mai mult cu lipsa de interes față de lectură, decât cu lupta împotriva „tehnologiei” acaparatoare. Mulți dintre elevi nu au acasă calculatoare și nici telefoane foarte „deștepte”.
Am încercat de toate: bibliografie obligatorie, fișe de lectură, metode moderne de predare, i-am rugat, i-am obligat, am dat note mari, note mici, puncte pentru citit… însă nimic nu părea să îi determine să citească „pentru că vor”. Mi se părea că voi fi nevoită să renunț, deoarece găseau mereu câte o scuză ca să amâne orice fel de lectură. Mi-am pierdut zeci de ore explicându-le importanța lecturii, fără rezultat însă.
Într-o zi, le-am citit celor din clasa a VI-a un fragment amuzant din „Balta-albă” de Vasile Alecsandri. În cele 15 minute cât a durat lectura s-au prăpădit de râs. Trebuie să specific faptul că le-am citit cu intonație teatrală, m-am folosit de mimică și gestică, atâta cât mi-a permis textul… am jucat teatru la propriu. Au fost pur și simplu captivați. Toți vroiau să știe din ce „carte” (operă) este fragmentul citit. Le-am dat titlul și autorul. În ziua următoare deja discutau despre asta prin școală. Atunci am realizat că le place să-și „reprezinte” ceea ce aud. Teatru. Cuvântul „meu” magic. Așa am început să jucăm teatru! Și am început să citim.
Copiii, prin natura lor sunt curioși din fire, însă își pierd repede interesul pentru textele lungi (mulți se uită la numărul de pagini înainte de a citi o carte) cu descrieri plictisitoare. Ei au nevoie de „acțiune”, de eroi, de acel ceva care să le mențină vie concentrarea. Altfel spus, le dau să citească schițe, basme scurte, „bucăți” din piese de teatru, poezii… Chiar și cel mai dezinteresat elev va citi 3-4 pagini, iar asta e extraordinar. Încep cu texte simple, amuzante, banale și încet mă apropiu de operele propuse în programa școlară.
Atunci când citim o operă în clasă o citim pe roluri și mai apoi jucăm o ,,scenetă” pe baza acesteia. De aici pașii spre teatru vin din inerție.
Pe elevii cei mai delăsători îi provoc să îmi povestească despre personajul preferat, să îl imite, să îl deseneze. Pe băieți îi întreb cum și-ar imagina ei eroii din basme în zilele noastre (aici auzi cele mai trăsnite idei).
Când avem de studiat la clasă o operă în care predomină descrierea, desenăm! Când avem de studiat vreo doină, cântăm! Merg adesea pe pluridisciplinaritate pentru că, în cazul meu, funcționează!
De cele mai multe ori prin teatru, uneori prin desen sau dans îmi pot ajuta elevii ,,să vizualizeze” operele pe care le studiază. Îi las să citească orice carte își doresc… și întotdeauna îmi iau și eu o carte când mergem (toată clasa) să împrumutăm cărți de la bibliotecă.
- Mirajul scenei
E liniște în școala de la sat. E o liniște tristă uneori. Pe holuri îți auzi ecoul pașilor, iar dincolo de ușile pe lângă care treci, se aude un monolog aproape imperceptibil. Tocmai tăcerea asta de dincolo de uși ar trebui să ne înspăimânte. Pentru că acolo se află viitorul…un viitor în plin proces de formare.
În acel loc sunt elevi obosiți de atâta discursuri, copii care așteaptă cu nerăbdare să se termine ora, zilele, semestrul, anul școlar. Tot acolo, se găsesc și cei care se zbat să își termine „sfânta programă”. Nu îi poți învinovăți nici pe unii nici pe ceilalți. O parte se simte nedreptățită din cauză că nu înțeleg ce li se predă; volumul colosal de teme și de învățare, depășind puterea multora dintre ei…și simt că li se fură copilăria. Cealaltă parte e asfixiată de „hârtii”, de termene limită, de comisii… și simt că li se fură din timp. Țipăm din răsputeri că întregul proces de învățământ se centrează pe elev, dar atunci când analizăm în profunzime ajungem la concluzii dezolante.
Dincolo de ușa cabinetului de limba română, viitorul sună a zarvă. Pentru mine sună divin. Dacă deschizi ușa rămâi oarecum mirat să vezi un proces în plină desfășurare. Avem tot ce trebuie: judecător, jurați, procuror, avocatul apărării, martori și pe inculpatul Goe. Azi îl judecăm pe neastâmpăratul de Goe, iar procurorul, mare specialist, vine cu alte exemple din literatura română. Nu se lasă mai prejos nici ilustrul avocat al apărării, recunoscut pentru vasta experiență în „lectură”.
Acum elevilor mei le place să citească! Și nu sunt ,,un caz fericit”. I-am ajutat să se convingă că sunt deosebiți, talentați, curajoși și liberi să se exprime cum poftesc. Nu i-am învățat să zboare, ci doar le-am arătat că dacă își doresc, se poate. I-am provocat la altceva decât ceea ce fac de obicei… i-am provocat să joace teatru. Ei au răspuns provocării, iar eu le-am descoperit sufletele! Și ce suflete au copiii!
Vin cu plăcere la orele de română, iar liniștea de la orele mele de curs a dispărut cu ani în urmă. Ei se bucură că nu se plictisesc la oră, iar eu mă bucur că reușesc să implementez la nivel cognitiv informațiile de care vor avea nevoie pe viitor. Ambele tabere au de câștigat. Învață jucându-se!
De multe ori am râs împreună, am plâns, ne-am îmbrățișat, am făcut haz de necaz și i-am adus mai aproape de mine. Am realizat toate acestea prin teatru. Din trupele de teatru nu au făcut parte doar copiii cu cele mai bune rezultate școlare, ci copii care și-au dorit, care au simțit nevoia să se exprime altfel. Pentru o dezvoltare armonioasă a personalității e nevoie să „cizelăm” și latura afectivă, iar de multe ori aici e cel mai mult de lucru.
În fiecare an școlar, după ce ne intrăm în ritm, anunț preselecții pentru trupa/trupele de teatru ale școlii. În cele două săptămâni pe care le au elevii până la preselecții, sunt asaltată de ochișori curioși, de zâmbete ezitante care vor să afle (chiar dacă știu deja) când au loc preselecțiile, unde, la ce oră și mai ales ce se pregătească.
Îi aud șușotind în pauze, despre ce moment a pregătit fiecare și parcă fiecare păstrează „secretul” pentru el, ca nu cumva ideea să fie preluată și de altcineva. Fiecare se străduie să fie original, iar aici își face apariția creativitatea. Adesea rămân plăcut surprinsă de ideile ghidușe pe care le au.
Știu că așteaptă cu nerăbdare să afle dacă vor face parte din trupa de teatru. Iar pregătirile sunt luate în serios și fiecare se străduie după puterea lui.
La preselecții poate să asiste oricine, iar mulțimea de curioși e mereu prezentă în cabinetul de limba română, acolo unde organizăm an de an „provocările”.
Îi aud adesea pe colegii mei ,,iar e plin la tine în sală”, iar eu nu știu cum să îmi las mai repede catalogul și să ajung la „eveniment”.
Începem fără să le mai explic regulile de la preselecții… au învățat de la un an la altul cum „stă treaba”. Când intru în sală se așterne liniștea. Cei care au venit „să se uite” stau cuminți în bănci, iar viitorii actori se înghesuie într-un colț spre tablă. Mă așez pe un scaun cu agenda în mână și mă poziționez astfel încât să-i pot observa și pe „spectatori”. Le urez succes și întreb cine vrea să înceapă. Bineînțeles încep mereu copiii care au făcut parte anii trecuți din trupa de teatru. Ei au trecut peste trac și le vine ușor să se exprime în fața celorlalți. Se simt încrezători și asta se vede atât din postura corpului cât și din atitudine.
Ascultăm momentul fiecăruia: monologuri, recitare de poezii, cântece, dialoguri… îi aplaudăm și îmi vine greu să nu observ încântarea de pe fața celui care tocmai și-a terminat „momentul” când toată lumea aplaudă. Se simte apreciat pentru ceva ce a făcut el, pentru munca lui, pentru talent, pentru orice altceva îi trece prin minte …aplauzele, acelea sunt momentul lui de glorie.
Făcând o paranteză, cred că un elev − odată ajuns adult, nu își va aduce aminte de ora mea de română sau de o altă oră de la oricare dintre materii. Însă cu siguranță își va aduce aminte când el a fost important, când el a fost în centrul atenției.
Toată lumea părăsește sala discutând despre prestanța lui „cutare” sau „cutare”. Mi-am notat tot ce era nevoie și eu știu deja cu cine voi lucra anul acesta. Rezultatul va fi afișat pe ușa sălii de limba română în pauza mare din ziua următoare. Merg în sala profesorală atât de încântată de parcă am câștigat la loto. După ce anunț în gura mare (întrerupând toate discuțiile) „avem o nouă trupă de teatru” majoritatea colegilor se abțin cu greu să nu râdă, unii chiar fac observații de genul ,,tu ești mai încântată decât copiii” și apoi își reiau poveștile. Asta nu îmi taie din elan… plus că eu nu beau cafea, discuțiile despre zacuscă sau murături mă plictisesc… altfel spus, fiecare să facă ce îi place!
După afișarea rezultatelor ne întâlnim și stabilim „chestiuni” importante: numele trupei, regulile, programul, șeful trupei și ne stabilim obiectivele pe anul în curs. În fiecare an alegem numele trupei după construirea acesteia. Rolul șefului este de a-i organiza și anunța și pe ceilalți când avem repetiții.
Înainte să alegem ce piese vom „juca” , vizionăm pe youtube, diferite piese interpretate de mari actori români. De obicei, începem cu piese scurte și amuzante de Caragiale, pe care le analizăm, observăm interpretarea actoricească, așezarea în scenă…
Urmează ca cei din trupa de teatru să citească scenete și piese de teatru și să se gândească cam ce rol ar fi potrivit pentru fiecare. Posibilitatea de a vedea o piesă de teatru „pe viu” este destul de redusă, deoarece ne aflăm la 84 de km dus-întors față de Casa de cultură din Zalău. Încercăm să nu ratăm nici un eveniment cultural, deoarece și așa sunt puține.
Selectăm piesa de comun accord. Facem repetiții când ne permite timpul: uneori în pauze cu sandvișurile la mână, uneori după amiază, altă dată până așteptăm microbuzul…
Participăm la festivaluri, atât pe secțiunea teatru dramatic cât și pe cea de teatru popular. Luăm premii de fiecare dată, iar bănuții câștigați se împart (spre bucuria actorilor mei) în mod egal la toți membrii trupei.
Părinții ne susțin în realizarea celor necesare punerii în scenă a unei piese. Ne facem singuri costumele și muncim cot la cot. Copiii știu deja că lucrul în echipă este în avantajul tuturor. De exemplu, dacă cineva nu reușește să memoreze replicile, ceilalți se oferă să-l ajute. Și eu cred că de un astfel de viitor avem nevoie… de tineri implicați, solidari, deschiși, sociabili… Îmi place să cred că îi pregătesc pentru viață, nu pentru liceu sau vreo școală profesională.
Articolul a apărut în „Consilierul de lectură” nr. 1/2020.
Bianca Roman Noje este profesoară la Școala Gimnazială Dragu, județul Sălaj.
