Paul Cornea, Internetul ca aliat în promovarea lecturii
Întrebarea aparent simplă: „De ce trebuie copiii să citească literatură” se poate înţelege ca fiind adresată profesorilor: de ce credem noi, dascălii, că lectura e o îndeletnicire formativă, în cel mai înalt grad profitabilă? Dar întrebarea poate să-i privească direct pe cei vizaţi: din ce motive ar fi „ei” încredinţaţi că lectura constituie un soi de activitate exemplară, de neocolit (dacă e să-i dăm lui „trebuie” întreaga lui valoare imperativă). De-abia în al doilea sens interogaţia devine cu adevărat dificilă, de vreme ce, în mod natural, nu e defel în firea lucrurilor ca cei foarte tineri (şi, de bună seamă, nu numai ei) să aibă pasiunea de a citi şi să cadă de acord că lectura literară e unul dintre marile bunuri hărăzite omului. Desigur, dispunem de argumente solide spre a-i convinge.
Le-am putea spune că literatura e un mijloc optim al cunoaşterii de sine, dar este şi o sursă privilegiată a socializării; că e o modalitate de a prelungi realul în virtual, hrănind setea de poveşti a oricărei fiinţe; că stimulează exerciţiul fanteziei ca disponibilitate de amuzament şi joc, fiind, în acelaşi timp, un instrument indispensabil al trăirii intensive, al mobilizării emoţionale; că favorizează o deschidere spre ceea ce e esenţial şi neconceptualizabil altminteri în experienţa lumii etc. etc. Aceste argumente sînt, de bună seamă, puternice şi esenţiale însă au o încărcătură de gravitate şi reflexivitate care le face puţin utilizabile. Chiar dacă le-am putea exprima într-o formă accesibilă vîrstei (lucru de care mă îndoiesc, dat fiind că la mijloc nu e o problemă de lizibilitate, ci una de înţelegere „în fond” a ceea ce conotează cuvintele-cheie: cunoaştere, experienţă, fiinţă etc.), cele mai persuasive discursuri nu ne vor putea convinge elevii. O ştim bine: ei sînt refractari dădăcelii, adesea ne aud fără să ne asculte. Pe măsură ce se apropie de adolescenţă (iar pragul acesta de vîrstă e în scădere în societatea modernă) înclinarea spontană pare a fi (din pricini pe care nu le pot discuta aici, dar care ar merita să facă obiectul unei dezbateri atente) de a suspecta sau de a refuza orice pare normă sau îndrumare. Există azi un gust de rebeliune şi nihilism la foarte tinerii noştri liceeni, pe care probozelile şi îndemnurile venite de la catedră mai degrabă îi stîrnesc decît să-i calmeze. Ar putea cineva, lucid şi de bună credinţă fiind, să conteste ceea ce spun? Dar dacă lucrurile stau „aşa”, nu s-ar cuveni oare să găsim şi alte căi de a promova lectura decît cele ale retoricii argumentative?
Pentru a situa problema în dimensiunile ei reale, ar fi indicat să ne întrebăm cu ce piedici specifice se confruntă azi promovarea lecturii. Odinioară ea era concurată de joacă ori de joc: în copilăria mea ieşeam pe maidan cu alţii ,de etate asemănătoare, ca să ne hîrjonim, să batem mingea, să ne întrecem la şotron, leapşa, de-a hoţii şi gardiştii etc. Azi, maidanele au dispărut căci, cel puţin la oraşe, tendinţa e de a construi pe orice petec liber de teren. De altă parte, în timpul liber, de altfel şi în cel afectat în principiu pregătirii lecţiilor, copiii se uită hipnotizaţi la televizor şi, mai nou, se cufundă într-o altă activitate, încă mai acaparatoare, deoarece e interactivă: jocurile electronice. Concurenţa veritabilă a lecturii literare tinde să devină în zilele noastre – internetul. Impasul în care ne găsim e că nu putem impune lectura prin constrîngere, dar nici nu ne convine spontaneitatea democratică a opţiunii pentru că libertatea nu duce azi la marile cărţi, ci la mirajele promise de computer. Şi atunci ce e de făcut ?
Consider că am săvîrşi o greşeală enormă dacă am adopta poziţia struţului, făcîndu-ne că nu băgăm de seamă ce se întîmplă. Cu alte cuvinte, dacă am continua să ne pledăm cauza cu mijloace care s-au dovedit şi îşi dovedesc continuu inadecvarea şi ineficienţa. Cred că miza e prea mare ca să ne permitem a rămîne apatici. Ceea ce mi se pare decisiv ar fi o schimbare a politicii noastre de umanism secol XIX, axîndu-ne pe ideea că nu trebuie să privim internetul ca pe un duşman, ci ca pe un complice, ca pe un aliat preţios şi irecuzabil.
Cum ne-am putea folosi în mod constructiv de internet, care, în cea mai mare măsură de altfel, nu face decît să transmită texte, adică să se bazeze implicit pe strategiile lecturii ? Cum am putea deci nu doar să „dăm”(abilităţi de descifrare),ci să şi „luăm”(proceduri de optimizare ale contactului şi aproprierii acelei categorii de texte pe care le acoperă conceptul de literatură)? Perspectivele care se deschid sînt imense, ele ar merita, cu siguranţă să facă obiectul unui colocviu special. Pînă, aşadar, la o dezbatere aplicată, aş vrea să iau aci în discuţie, cu titlu de propunere, un singur aspect al chestiunii. O voi face în stil performativ, deci la persoana I, asociind enunţul cu „facerea”, adică folosind un limbaj care implică nu numai „gînduri”, ci şi gesturi, acţiuni, ca atunci cînd „promit” ceva, „cer iertare”, deschid o şedinţă etc.
Dacă n-aş căra atîţia ani în spate iar timpul ar avea mai multă răbdare cu mine şi dacă aş fi profesor în primele clase de liceu, mi-aş deschide un „blog”. Chiar şi simpla anunţare a faptului ar stîrni printre şcolari o rumoare de agreabilă surpriză. În mentalitatea lor, un profesor care se aliniază tehnicilor comunicative de ultimă generaţie iese din cadrul (din păcate) prestabilit al unei imagini retro: e cineva care se mişcă într-un spaţiu virtual comun, cu care te poţi întîlni şi conversa. Aş continua furnizînd adresa electronică la care pot fi găsit şi aş posta măcar o dată pe săptămînă impresii şi opinii asupra unora dintre operele cuprinse în programă, dar şi a altora, de interes evident pentru publicul tînăr. M-aş strădui să folosesc un limbaj direct, succint şi atrăgător, fără retorică, apropiat de oralitate. Cea mai mare atenţie aş acorda-o stimulării de întrebări legate de teme actuale şi a suscitării curiozităţii faţă de biografiile autorilor în cauză ori a unor trăsături semnificative ale operei lor, dar nerelevate de manuale. Însă în niciun caz n-aş vorbi pentru experţi şi în numele unei expertize; ceea ce aş vrea să fac sensibil celorlalţi e o veche experienţă de lector, care vibrează la ce rămîne enigmatic, diafan, deschis, la urma urmei, indicibil, în orizontul oricărei cărţi bine făcute. Principalul ţel urmărit ar fi să-i fac pe vizitatorii blogului să se fidelizeze şi să contribuie cu păreri, comentarii, judecăţi, ceea ce ar presupune că vor fi citit textele în discuţie şi altele conexe. M-aş bucura să le trezesc nu doar setea de lectură, ci şi să împărtăşesc cu ei plăcerea de a schimba idei despre cărţi, fie ele mari sau mici.
N-am desigur intenţia să schiţez aici un program de lucru. Mai mult decît orice altceva, un blog cu feed-back nu e produs prin aplicarea unor reguli stricte, ci printr-o improvizaţie inventivă, în funcţie de circumstanţele locului şi momentului. Avantajul lui e că permite o conversaţie liberă, care nu e autocenzurată de inhibiţii (cu atît mai mult cu cît funcţionează, pentru cine voieşte ,principiul anonimităţii), nu e limitată de timp, nici de preocupări colaterale, e larg deschisă participării tuturor doritorilor (deci dispar graniţele dintre clase, şcoli, localităţi etc.). Fără doar şi poate, totul atîrnă, pînă la urmă, de carisma şi inspiraţia iniţiatorului. Cum nimeni nu poate sări dincolo de umbra lui, în această privinţă nu mai am altceva de adăugat.
E clar că experimentul pe care-l preconizez poate reuşi ori nu. Deşi nimeni nu-i poate garanta izbînda, el merită încercat. Dar nu trebuie să uităm că reprezintă doar una dintre numeroasele posibilităţi de a promova lectura pe care ni le oferă internetul. Cred că în anii ce vin ar trebui să consacrăm timp şi energie explorării acestor şanse. Mai ales că nu dispunem de multe alte soluţii spre a ieşi din criza actuală.
În „Consilierul de lectură”, an I, nr. 1/2008
