Consilierul de Lectură Nr. 3/2016

echo wp_get_attachment_url( get_post_thumbnail_id( $post->ID ), ‘single-post-thumbnail’ );[/insert_php]”]

• 
• 

Lectura textului / Lectura spectacolului

Pentru a fi cu adevărat eficientă și profundă,lectura unui text dramatic ar trebui, cred, mai înainte de orice, să aducă cu sine o vizualitate foarte concretă, foarte… „materială”. Fiindcă
între citirea unei piese de teatru, ca literatură,și citirea celorlalte genuri e o distanță tot atât de mare ca cea dintre citirea piesei și „citirea” spectacolului – căreia obișnuim să‑i zicem, cu un termen cam desuet, „vizionare”. Desigur,în imaginația cititorului, și nuvela, și romanul sunt vizualizate, numai că piesa de teatru e, în ea însăși, un suport pentru corporalizarea
acțiunii și, în ce‑l privește pe spectator, o invitație către experiența directă a imersiunii în lumea spectacolului potențial. Or, științele receptării, psihologia și neurologia actuale ne
învață că spectatorul e orice altceva numai o ființă pasivă nu. Dacă spectacolul e bine făcut, e puternic, el îl absoarbe pe spectator într‑un transfer controlat: spectatorul e în personaj,
ba chiar în mai multe personaje deodată.În acest sens, oricât ar părea de neortodox, eu aș începe nu prin lectura unei piese anume, ci prin expunerea tânărului/elevului la spectacol.
La… orice fel de spectacol, fie el clasic sau modern, fie el bazat pe o dramaturgie deja patrimonializată sau de ultimă oră. Azi tinerii ajung la teatru mai degrabă accidental și, oricum, mult mai rar decât le‑ar prinde bine. Însă experiența imersiunii în spațiul și acțiunea teatrale sunt, și ei vor realiza asta imediat, înscrise cumva în experiențele lor proprii provenind din copilăria mică, chiar și în cazurile în care n‑au intrat niciodată în sala de teatru. Dacă s‑au jucat la grădiniță, acasă sau în parc cu alți copii, inevitabil „au fost” eroi, prințese, căpcăuni ori Superman, și au și privit cum se construiește ori cum se rezolvă un conflict dramatic, chiar fără să știe. Atât uitarea teatralității noastre înnăscute, cît și recucerirea ei, cu multiplele sale efecte benefice (care nu țin doar de cultura umanistă, ori de cea literară, ci, în primul rând de educarea sensibilității, a propriei voci și a abilităților de comunicare, de controlul propriului corp) sunt trasee inconștiente pe care școala le‑a provocat și tot ea le poate îndrepta cu minim efort. Altfel spus, abia după ce a ieșit de la spectacol, recuperându‑și bucuria imersiunii, tânărul ar trebui să învețe, într‑o joacă controlată, cum se citește piesa de teatru.