Revista „Perspective” Nr.27 / 2013

A vorbi despre prelectură presupune a vedea lectura cu margini cu tot, a o vedea ca proces situat între un „încă nu” şi un „nu mai” al parcurgerii textului. O asemenea perspectivă asociază prelectura cu postlectura şi permite definirea celei dintâi ca durată aşezată înaintea, în deschiderea lecturii propriu-zise şi opusă, în consecinţă, postlecturii – durata situată după ce s-a încheiat traversarea textului.
A vorbi despre pre- şi postlectură înseamnă a vedea lectura cu margini cu tot, a o vedea ca întâlnire cu un logos străin: o comunicare începută înainte de lectura primelor fraze şi prelungită după punctul final al textului; o experienţă de cunoaştere în care cititorul îşi construieşte singur „prologul” („cuvânt” anticipativ, tatonant şi aproximativ, asupra textului) şi, tot singur, „epilogul” („cuvântare” predominant retrospectivă, asupra semnificaţiilor operei şi asupra reverberării lor).
A vorbi despre pre- şi postlectură înseamnă a vedea lectura cu margini cu tot, a o vedea ca proces de ştergere şi, apoi, de redesenare a frontierelor ce despart spaţiu-timpul cititorului şi spaţiu-timpul cărţii, conştiinţa cititorului şi conştiinţa creatorului cărţii; un proces început înainte de actul lecturii propriu-zise, în momentul liminar al apropierii (prin prefigurarea unor sensuri) şi continuat după încheierea lecturii, în momentele finale ale îndepărtării (prin clarificarea şi interogarea semnificaţiilor configurate).