In memoriam. Paul Cornea

In memoriam. Paul Cornea

Am debutat ca rubrică cu interviul cu Paul Cornea. Acum trei ani. Acum câteva zile s-a stins din viață, la 95 de ani, cel care, pentru revista și asociația noastră, a fost un sprijin de mai mult de două decenii. Acesta este motivul pentru care mi se pare nimerit să reluăm interviul realizat atunci și în numărul de acum: pentru că Paul Cornea era tonic, direct, generos, delicat, substanțial, suprinzător, la curent cu tot ce se întâmpla în viața culturală și politică, și la fel sunt și răspunsurile sale din interviu. Mă ia prin surprindere plecarea dumnealui, pentru că părea neatins de timp. Sit terra levis!

Este firesc ca ciclul interviurilor să înceapă cu cel mai apropiat nouă, domnul profesor Paul Cornea,născut la 3 noiembrie 1923, având acum 93 de ani. Domnul profesor este unul dintre referenții de specialitate ai revistei. Care considerați a fi prima carte care v-a influențat memorabil?

M-am născut într-o casă în care existau puține lucruri, dar multe cărți. Tatăl meu lucra într-o tipografie și aducea acasă tot ce putea procura, în afară de asta, avînd și patima lecturii, făcea regulat noi achiziții din bugetul lui modest. Trăiam la limita decenței, dar aveam la îndemînă o bibliotecă enormă. O șansă uriașă, nu-i așa? Am cotrobăit în deplină libertate prin micul paradis livresc, citind la întîmplare, după singurul criteriu al plăcerii. Mai făceam și schimburi cu cei cîțiva colegi interesați. Pe la 9-10 ani ajunsesem să fiu expert în thrillere și romanele de aventuri în fascicole, tip Regele boxerilor,Aventurile submarinuluiDoxetc. Și deodată, pam, pam, am dat peste două cărți care m-au impresionat excepțional: Crimă și pedeapsăși Mizerabilii.E evident că ambele îmi depășeau posibilitățile. Lectura mea de-atunci a fost „pe sărite” și la un nivel superficial. Cu toate astea, e un fapt că obscuritățile incită imaginația și că anumite pasaje pot produce emoții puternice, chiar dacă nu valorizează decît parțial nuanțele textului. În orice caz, mie mi-au fost de un mare folos. E o dovadă că una dintre modalitățile cele mai profitabile de inițiere în lectură e să punem la dispoziția elevilor un număr mare de cărți atrăgătoare, nu doar de literatură în sensul pur și estetic al cuvîntului, ci și de informație ori paraliteratură (SF, aventuri, fantasy, benzi desenate, știință popularizată etc.), lăsîndu-i să-și aleagă singuri ce-i interesează și punîndu-i apoi să discute între ei, comentîndu-și și recomandîndu-și ceea ce consideră relevant. Iar dacă tinerii își aleg cărți care le depășesc puterea de înțelegere, să nu-i muștruluim, încercînd să-i aducem la opinia noastră dinainte făcută. Tipologia receptării cuprinde multe variabile șinenumărate variante.

Ce alți „consilieri de lectură” ațí avut în copilărie în afară de profesori? Dar în adolescență?

Termenul de „consilier de lectură” îmi pare pompos, îl voi folosi deci cu prudență. Profesorul e desigur principalul agent de influență ori consilier (condiția ideală fiind să aibă tact, flexibilitate, o bogată informație de ordin bibliografic si desigur o strategie de lucru − care, din păcate, nu e suficient dezbătută de pedagogi). După părerea mea, într-o primă etapă, pînă la 15-16 ani, recomandările venite de la colegi și prieteni („citește asta… e mișto!”) prevalează însă asupra celor furnizate de „consilieri”. (Ceea ce spun a fost confirmat prin cercetările lui Robert Escarpit.) În cazul meu, după 16 ani un rol important în orientarea lecturilor l-au jucat și cronicarii literari din gazetele și cele două reviste ale vremii, la care aveam acces: „Viața Românească” și „Adevărul literar și artistic”. E profund regretabil că azi presa tipărită e pe cale de dispariție iar revistele de importanță națională s-au împuținat. Dar oare cîţi dintre „consilierii de lectură”, ca să nu mai vorbesc de elevi, mai iau în mînă „România literară” ori „Observator cultural”? Iar cronicarii înșiși, atîți cîți au rămas, abuzează de un limbaj tehnicizat, părînd a se adresa specialiștilor mai degrabă decît simplilor amatori. Revin. Personal, n-am avut norocul unui profesor notabil decît în ultima clasă de liceu cînd, eliminat de la liceul Mihai Viteazuldin cauza legilor rasiale, am urmat cursuri la un liceu evreiesc improvizat. Am dat însă aci peste un dascăl neobișnuit, scriitorul Mihail Sebastian. El nu nu părea foarte încîntat de slujba pe care trebuise s-o accepte, ca un modus vivendi. În schimb, și pentru mine, ca și pentru colegii mei, a fost un mare privilegiu. Sebastian ne-a intermediat contactul cu marii scriitori interbelici, care nici nu figurau în programa de atunci: Arghezi, Barbu, Blaga, Bacovia, E. Lovinescu etc. Ni i-a făcut accesibili prin expuneri și analize, ni i-a și evocat în dimensiunea lor umană și intelectuală, cu empatie și culoare, încît ne-a împins, fără constrîngere, să le citim operele, încinși de curiozitate. Lecțiile lui Sebastian le-am resimțit ca un spectacol superior, la fel, dar în alt chip, ca și pe cele ale lui G. Călinescu în Facultate. La Sebastian te captiva claritatea luminoasă a abordării, perspicacitatea izolării și a singularizării sensurilor; Călinescu ne fascina prin expresivitatea sa barocă, de o prospețime și ingeniozitate fără egal, cu asocieri fulgurante în toate zonele marii culturi. Am vorbit pe larg despre impresiile produse de cei doi critici în cartea mea recentăCe afost, cum a fost;de aceea, nu voi mai stărui acum asupra detaliilor, poftindu-i pe cei interesați să mă urmărească acolo. Aș vrea totuși să închei în spiritul acestui dialog, lămurind cum văd eu sarcinile „consilierului de lectură”. El trebuie să propună desigur titluri de clasici, dar și de contemporani, în funcție de structura auditoriului. Mai presus de asta cred că principala lui atribuție e să-i învețe pe tineri să citească, ceea ce nu e defel o treabă de manutanță. A citi bine înseamnă a parcurge textul fără grabă, o dată și încă o dată, a-l pune corect în context, a limpezi înțelesul fiecărui cuvînt, a-i dezvălui polaritățile semantice, a-i pune întrebările capitale, a-i aplica principiile unui pact de intimitate, reducîndu-i treptat diferența specifică la un anume grad de complicitate cu fiecare cititor. Cît de anevoioase sînt aceste proceduri o indică faptul că pentru marile cărți o interpretare valoroasă poate ajunge opera unei vieți.

Ce le-ați spune celor care cred că trebuie recomandate cărți diferite fetelor și băieților?

Că au o idee falsă despre rolul sexelor și capacitățile lor. Recomandările specifice pun probleme de specializare, nu de natură antropologică.

Cum i-ați consiliat pe băieții dumneavoastră în ce privește lectura?

Dispunînd de o bibliotecă bogată, unde operele canonice erau bine reprezentate, i-am lăsat să se descurce. Intervențiile mele au rămas punctuale, în funcție adesea de cererile băieților ori de intuirea drecției în care îi orientau propriile aptitudini. Fiul meu cel mare a devenit umanist, celălalt matematician. De notat că ambii s-au format înainte de revoluția adusă de internet, care ridică azi numeroase și complicate probleme , pe care s-ar cuveni cîndva să le dezbatem în profunzime.

Numiți zece cărți pe care le considerați fundamentale pentru un tînăr pînă la 19 ani?

Mă voi eschiva de la un răspuns precis. Noțiunea de„fundamental” e foarte permisivă: ceea ce e plebiscitat ca atare la un moment dat poate deveni desuet ulterior. Depinde, evident, de cine face selecția, cînd și în ce scop. Ca să dau un exemplu: în 1997 l-aș fi introdus pe Lucian Boia printre lecturile necesare formării tinerei noastre generații. Azi însă, în 2016, unele dintre cele mai explozive demitizări propuse de Boia, în cartea sa Istorie și mit în conștiința românească,au devenit (cel puțin așa sper!) un loc comun. Oricum, în cultură nu este ca în sport: performanțele nu pot fi măsurate obiectiv, în centimetri și secunde. De aceea, fixarea unei liste cu un număr determinat de titluri poate suscita controverse la nesfîrșit. Principiul pe care e oportun să-l asumăm e al „listei deschise”, unde mereu ceva se adaugă și ceva dispare, în funcție de obiectivele urmărite și de actualitatea care se schimbă fulgerător.

Mai citiți proză de ficțiune? Ce anume?

Drept cine mă luați? Aș putea oare să trăiesc fără a-mi exersa cotidian imaginația productivă (și proiectivă)? Sînt un „ficționar” neîmblînzit în orele de seară și un raționalist tenace, dornic să ia pulsul realității în orele de dimineață. Citesc de toate, inclusiv pe J.R. Tolkien și Agatha Christie, pe Emil Hurezeanu (recenta Pe trecerea timpului) și Robert d. Kaplan, Răzbunarea geografiei(o remarcabilă introducere în geopolitică). De pildă, în ultimele zece zile, m-am delectat cu două jurnale: Sesiunea detoamnăa lui Eugen Negrici și Urmare și sfîrșitde Livius Ciocârlie, cu Istoria călătorilor românide Mircea Anghelescu și cu studiul extrem de analitic și metodologic înnoitor al lui Horia Roman Patapievici, la primul volum al operei poetice a lui Ezra Pound.

Mai citiți poezie? Ce anume?

Mai puțin decît s-ar cuveni. Îmi plac Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Ion S. Pop, Liviu Ion Stoiciu, Cărtărescu (Levantule o capodoperă), Brumaru (cu observația că ajunge uneori la o senzualitate excesivă), mult ingeniosul Șerban Foarță, Simona Popescu, în fine mulți alții care nu-mi vin acum în minte. Profit de întrebarea dvs. pentru a spune că regret apetitul tot mai pronunțat al tinerilor pentru versul alb. Renunțarea la rimă înlesnește impostura, are însă mai ales cusurul că abolește muzicalitatea. Și Arghezi și Ion Barbu și Bacovia și Blaga au fost moderni, scoțînd efecte admirabile tocmai supunîndu-se constrîngerii rimei. Lirismul lor, de esențe și beatitudini, e nu numai citabil, ci și recitabil. De aceea, vreau să să-l salut aici pe excelentul poet Ion Horea, clasic în formă, dar contemporan în simțire, mai puțin luat în seamă de critici (dar poate și fiindcă e un om de o desăvârșită modestie).

Ce reviste citiți?

În mod regulat: „România literară”, „Observator cultural”, „Dilema”, „22”, dar, din cînd în cînd, și altele, precum „Viața românească”, „Vatra” etc.

Aveți autori români pe care-i apreciați în mod deosebit?

Bine înțeles! Dintre prozatori îi menționez pe Cărtărescu, Gabriela Adameștanu (a cărei Dimineațapierdutămi pare, alături de Moromeții,cel mai bun roman al epocii comuniste), Radu Cosașu, Gh. Crăciun, Cristian Teodorescu, Nora Iuga, Adriana Bittel și încă alții (lista e destul de lungă).

Citiți pe hîrtie sau și cărți electronice ?

Prefer cărțile imprimate pe hîrtie. Cartea e pentru mine și un obiect, îmi place s-o țin în mînă, s-o miros, s-o răsfoiesc, să-i întorc paginile. Internetul îl rezerv mai ales informației și articolelor din reviste străine.

Cum arăta o zi din viața dvs. de elev de gimnaziu?

Nimic special, era împărțită între joaca pe maidan și sesiunile de lectură. De pe la 13 ani raportul n-a încetat să evolueze în favoarea lecturii, care a ajuns să-mi ocupe total timpul liber. Citeam pînă tîrziu în noapte, încît uneori venea mama să-mi stingă lumina. Merită de altfel reamintit că în vremea aceea lectura nu era concurată nici de TV, nici de internet; cît despre radio, de-abia pe la 15 ani a apărut în casă un aparat încă primitiv și puțin fiabil.

Cum arată o zi din viața dumneavoastră acum? Cît timp dintr-o zi petreceți citind?

De cînd am devenit pensionar mi-a rămas mai mult timp pentru cultură: citesc mult, dar ascult și muzică, umblu pe internet m ai văd și filme, primesc vizite iar uneori mai și scriu. Zilele nu-mi ajung și sînt mereu în întîrziere față de programe și angajamente. Mi se pare straniu că există oameni care mi se plîng că se plictisesc.

Cărțile pe care nu le recitești le considerați cărți citite?

De problemele recitirii s-a ocupat regretatul Matei Călinescu. El avea tendința de a refuza efectul primei lecturi. După mine, chiar dacă uităm conținutul unui roman citit, faptul de a-l fi parcurs cîndva nu rămîne fără ecou în plămada noastră spirituală, cu toate că urmările nu ne sînt accesibile pe moment. Chestiunea merită desigur o discuție mai aplicată, dar locul ei nu e aici.

Ce pondere are literatura în viața dvs.?

Mai e oare necesar să răspund?

Credeți că de remarcabila dumneavoastră longevitate mintală (fără a lua în discuție ereditatea) ar putea fi responsabile gîndirea, disciplina, lectura zilnică?

Poate că da, sigur însă nu sînt. (Oare ereditatea trebuie realmente pusă în paranteză, așa cum faceți?). În orice caz, sînt conștient că alerg pe un culoar care se îngustează și se apropie de capăt. Îmi pare rău dar nu mă văicăresc. Continui, ca totdeauna, să mă învestesc major în viață și cultură, care pentru mine se acoperă ca părțile unei portocale.

Paul Cornea,istoric, comparatist, critic literar şi teoretician al lecturii a lucrat ca profesor la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. În prezent este profesor asociat la aceeaşi facultate. Lucrări:Studii de literatură românămodernă, Editura pentru Literatură,1962

„Anton Pann”, studiu monografic, Editura pentru Literatură,1964

„De la Alecsandrescu la Eminescu”, Editura pentru Literatură,1966

„Originile romantismului românesc”, Editura Minerva, 1972

„Conceptul de istorie literară în cultura românească”, Editura Eminescu, 1978

„Regula jocului. Versantul colectiv al literaturii”, Editura Eminescu, 1980

„Introducere în teoria lecturii”,ed. I, Editura Minerva,1988,ed. a II-a, Editura Polirom,1998

„Aproapele şi departele”, Editura Cartea Românească, 1990

„Semnele vremii”, Editura Eminescu, 1995

„Interpretare şiraţionalitate”,Polirom 2006

„Delimitări si ipoteze. Comunicări si eseuri de teorie literară şi studii culturale”, Editura Polirom, Bucureşti, 2008^;

„Ce a fost – cum a fost” (dialoguri între profesorul Paul Cornea şi Daniel Cristea Enache), Editura Polirom, 2013

„Introducere în teoria lecturii” și„Interpretare şi raţionalitate”, Polirom 2006, au fost două dintre lucrările fundamentale pe baza cărora am construit în 2004 baza teoretică a programului „Cercuri de lectură”.

Paul Cornea ne-a acordat asistenţa ştiinţifică şi ne-a încurajat încă de la început.

În 2005 a prefaţat prima din seria „Lecturiadelor”.

Între 2008-2013 a fost referent la „Revistei cercurilor de lectură”.

Din 2014 a fost referent la „Consilierul de lectură.

Articolul reproduce interviul acordat de dl. profesor Paul Cornea Ioanei Nanu, publicat în „Consilierul de lectură” nr.1/martie 2015.