Irina Petraş
Spune-mi cum vorbești…
Spune-mi cum vorbești, ca să-ți spun cine ești! O zicală veche, uitată azi când însoțirea dintre gând și cuvânt nu mai pare să fie obligatorie. Dar ești cine ești mai întâi prin gândul tău cumpănit care scrutează lumea, încearcă s-o ia în stăpânire, să se împace cu ea, și abia în urmă prin cuvântul potrivit pe care ești în stare să-l rostești (nelăsând gura să vorbească fără tine), astfel încât rostirea ta să aibă un rost. Să spună ceva mai bun decât tăcerea.
Înclin să fiu de acord cu Noam Chomsky: „limbajul a fost «conceput» pentru a gândi, și abia apoi pentru a comunica”. O spunea deja Aristotel, „Vorbirea este reprezentarea experienţelor minţii”. Ca lucrurile să se întâmple cum se cuvine în relația noastră cu lumea, cu ceilalți, ar trebui să folosim mai multe cuvinte în actul/procesul gândirii decât în cel al comunicării. Azi, însă, în deșănțata eră a comunicării frenetice doar de dragul comunicării (liber fiind fiecare ins să-și arate public nimicnicia, vorba lui Umberto Eco), sub puhoiul de mijloace de socializare rapidă prin like-uri negândite și, adesea, prin simple icnete grafice, legătura dintre gând și cuvânt slăbește, se frânge. Omul deprinde „limbajele” maşinii şi uită să se vorbească pe sine vorbind cu vorbe. Exigențe scăzute funcționează și la nivelul școlii, și la cel al societății. În graba fără cap a lumii contemporane, totul se petrece mimetic, superficial, tolerând orice abatere de la legile limbii și, deci, ale bunei gândiri. Dacă gândul tău e limpede, căci ruminat îndelung, expresia nu poate fi decât limpede şi ea, credea D.D. Roşca. Dar dacă gândul tău e facultativ, vorba ta va deconspira golul/haosul pe care îl adăpostești.
Pentru Eminescu, limba este „măsurariul civilizației unui popor”, căci „limba şi legile ei dezvoltă cugetarea”. Că „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră” (ms. 2275B) e un enunţ în atingere cu două dintre trăsăturile esenţiale ale limbii materne – ea este moştenită, învăţată, deprinsă de-a gata, cu reprezentări şi pattern-uri arhetipale, dar „stăpânirea” ei nu-i încremenită şi dictatorială. Fiindcă, da, limba e stăpână, dar o poţi stăpâni dacă înţelegi că stăpânirea ei (în ambele sensuri: o stăpâneşti/te stăpâneşte) înseamnă apartenenţă, răspundere reciprocă, interdependenţă. Stare de veghe. În Limbă şi naţiune, Sextil Puşcariu se lăsa în voia unor etimologii savuroase, pe urmele unor P. Papahagi sau Th. Capidan, pentru a ajunge la afirmarea tranşantă a legăturii strânse dintre limbă şi toată viaţa unui popor: „Între limbă şi cei ce o vorbesc există un raport de influenţă reciprocă. Nu numai omul e stăpân pe limba lui, ci şi limba e stăpână pe cei ce o vorbesc, silindu-i să urmeze cu gândurile lor drumurile bătute de înaintaşi, să economisească timp şi energie în căutarea expresiilor celor mai potrivite, luând de-a gata clişeele moştenite de la părinţi” și ducând, pe cont propriu, gândul mai departe.
Etimologic, a zice înseamnă a arăta cu degetul, adică a indica, a informa, a comanda. Când „arăţi” un lucru cu numele lui, îl izolezi de celelalte, îl faci să fie. Îl mobilezi cu înţelesuri şi subînţelesuri. Orice nume are „cazier” gramatical şi existenţial deopotrivă. El intră în şi se supune limbajului, ca ipostază socială, codificată, a limbii, asupra căreia se poate interveni doar subteran, comunitar, în timp; dar şi vorbirii, ca act individual de voinţă şi inteligenţă. Expresia românească „a sta de vorbă” exprimă perfect caracteristica fundamentală a actului comunicării – aceea de a fi nu reflectare, nu reproducere a unei realităţi imuabile, ci interpretare şi propunere de variante. „A sta de vorbă” înseamnă a te opri în loc pentru a ţese vorbe pe marginea unei realităţi care continuă să curgă, să devină. Oprirea în loc lasă răgaz şi cuvintelor să fie, să devină, să-şi excite, eventual, acea memorie secundă prelungită misterios în mijlocul unei semnificaţii noi. Când pocești numele lucrurilor, pui umărul la pocirea lumii.
Pe scurt, limba nu e doar un instrument, ci şi depozit şi formă a gândirii. În Brief Answers to the Big Questions (2018), Stephen Hawking propune o metaforă splendidă: cărțile, literatura sunt adevăratul ADN al ființelor umane de astăzi. Acumulările în timp ale ființei umane s-au perpetuat prin intermediul informației conținute și transmise de perechile de acizi nucleici. Dar astăzi, mare parte din informația conținută de aceștia este redundantă sau inactivă. Bibliotecile lumii, în schimb, conțin informațiile acumulate de generații succesive de pământeni, ele sunt zestrea noastră, rezerva noastră de viitor. Informația despre om și univers conservată de cărțile lumii și de Internet este de miliarde de ori mai mare decât cea din ADN. Atâta doar că, deși Internetul, de pildă, permite accesarea a milioane de informații, asta încă nu-i destul pentru a produce cunoaștere, știință. O spune filosoful Jean-Michel Besnier într-un interviu recent din La Recherche. Dacă prin ADN informația s-a transmis automat la urmași, mirabilul ADN al Cărții pretinde implicare. Învățare. Pentru ca această informație să devină fertilă, e nevoie de Învățători. De „luminători”, cum spuneau ardelenii de odinioară. De o Școală adevărată care să-l trezească pe omul ațipit sub greutatea cunoașterii acumulate de specia umană.
Codificarea accentuată, adică simplificarea progresivă a accesului la o aşa-zisă comunicare (pe Internet există celebrele „chat-rooms”, încăperi pentru pălăvrăgeală, în care te întâlneşti cu inşi conectaţi din alt colţ al lumii – însă legătura nu e de la om la om, ci de la maşină la maşină), vlăguieşte forţa cuvântului. Vorbirea îşi pierde suportul omenesc, e reproducere mecanică a unor comenzi – mâna deprinde apăsarea unei taste sau a alteia; ochii sunt fixaţi pe un ecran (nu pe o figură umană vie, caldă, complexă) şi gândul e sumar, fragil, filiform. Se înstăpânește asupra prezentului omul simplicat (spune același Jean-Michel Besnier), adică unul cu o gândire mecanică, vecină cu reflexul, căci nu i se cere decât să apese, năuc, butoane ori să bifeze căsuțe. Sau, cum spune Brian Clegg (Big Data. How the Information Revolution is Transformingh Our Lives, 2018), „să cumpere până cade lat” (shop til you drop).
Revenind: limba română și românitatea sunt pentru noi un dat, dimensiuni existenţiale, la care să ne raportăm cu răspundere, străduindu-ne să le cunoaştem istoria, complexitatea, rădăcinile şi valenţele. Vocabularul constituie un indicator extrem de sensibil al culturii unui popor şi fenomene precum schimbarea de sens, pierderea unor cuvinte vechi, crearea şi împrumutarea de cuvinte noi sunt strâns legate de istoria culturii însăşi, fără a pune în pericol identitatea noastră. Puternic instrument de socializare, limbajul este garant al apartenenţei. Să spui „vorbeşte ca noi” înseamnă a spune „e unul de-ai noştri”. Să amintesc aici că Lucian Blaga pune graiul în triada definitorie a unui popor, alături de matricea stilistică şi de sânge, considerând limba un organism viu şi supraindividual în care insul se integrează dobândind legitimitate.
Lucrând/gândind la antologiile dedicate Centenarului Marii Uniri, am găsit nenumărate argumente ale faptului că datorăm unitatea noastră, rezistenţa şi supravieţuirea în ciuda teribilelor încercări ale Istoriei preţului pe care l-am pus pe limba română. Secretarul italian al lui Matei Corvin se minuna că românii de aici ţin mai mult la limba lor decât la viaţă. Unirea s-a realizat şi o sărbătorim ca locuitori ai limbii române, vorbind aceeaşi limbă în toate ţinuturile, în toate ţările în care trăim. Iorga avea dreptate: limba română este „singurul element de legătură a tuturor românilor, de reabilitate morală a lor”. Să n-o lăsăm, așadar, în voia sorții!
În evocările lui 1918, am mai descoperit ceva: elitele acelor vremuri aveau atât de bine conturat în minte proiectul măreţ, încât cuvintele lor mobilizau poporul în procesiuni care uimeau prin disciplină, hotărâre, determinare. Acum, la o sută de ani, evocăm cu tristeţe şi nostalgie acele vremuri. Și ne cutremurăm la probele zilnice de batjocorire a limbii noastre. Poate că le revine scriitorilor menirea de a interveni în apărarea ei. Îngrijoratul manifest tocmai lansat de Uniunea Scriitorilor e primul pas. H. Marcuse profetiza o revoluţie poetică în secolul XXI: „Într-o lume căzută în prozaism, e necesară reintroducerea dimensiunii poetice”. Doar poezia, ca limbaj întors spre sine, e în stare să răspundă nevoii de a gândi, de a admira. Sofisticata lume cibernetică, al cărei imperialism se instaurează pe nesimţite, subminează tocmai funcţia onomaturgică a omului, cea din care decurge omenia sa. Poate vom fi în stare să spunem povestea fondatoare care să-i aducă pe toți românii cu adevărat împreună. (Apărut în „România Literară”, nr. 50)
