Postmodernitatea pare să încurajeze intepretările tradiţionale ale literaturii în şcoală, unde au primat dintotdeauna „metodele” şi „obiectivele” de tip „formativ”, utile pentru educaţia generală, operele clasice fiind mai degrabă citite „conţinutistic” şi „contextualist”, tematic, în relevanţa lor istorică, socială, morală ş.a.m.d. La rândul lor, artele postmoderne au înregistrat masive „impurificări”, „hibridizări”, „mixaje” între valoarea aşa-zicînd „intrinsecă”, estetică, şi valorile „extrinsece”, politice, socio-culturale, etice etc. Devin cu adevărat desuete în postmodernitate „literaritatea” literaturii şi valoarea estetică a tuturor operelor artistice? Comunicarea de faţă pledează pentru coexistenţa dimensiunii estetice a produselor creative postmoderne şi a multiplicităţii lor semantice „extra-estetice”. Limbajele artistice se „impurifică” intens, dar calitatea operelor depinde în continuare (şi) de valoarea lor estetică.
După ce am aflat care este tema conferinței, m-am gândit să vă propun să reflectăm împreună asupra raportului dintre valorile pe care literatura le transmite și valoarea literaturii; raporturi între extrinsec și, totuși, intrinsec. Mă refer în primul rând la statutul literaturii în contemporaneitate și la evoluțiile de până acum, dar fără să ignor contextul școlar educațional. Mă interesează să aduc în discuție în acest context evoluțiile recente ale literaturii ca formulă, ansambluri de formule în postmodernitate, direcțiile mai recente de interpretare a literaturii și felul în care tendințele mai degrabă centrifuge care proiectează sensurile în afara literarului strict focalizat și în afara esteticului trebuie totuși reechilibrate cu accent asupra valorilor intrinseci. Școala nu numai prin tradiție, ci și prin forța împrejurărilor, lucrând cu copii și tineri în curs de formare, utilizează literatura pentru a forma, pentru a transmite valori în sens extraestetic prin urmare există și o foarte puternică bază canonică în predarea tradițională a literaturii. Chiar dacă totdeauna manualele au folosit pentru publicul școlar literatura, textele, marii autori pentru a vorbi despre istorie, societate, ființa umană, despre psihologii, despre economie, despre atâtea și atâtea alte lucruri, până relativ recent lucrurile acestea s-au produs prin intermediul marilor texte și marilor autori. Până acum circa două decenii ‒în cazul nostru de când a început reforma ‒, de trei-patru decenii în culturile occidentale, lucrurile au început să se schimbe și programele școlare au început să se diversifice, să iasă din canonul strict, avansând deocamdată către soluția de compromis a unor liste canonice scurte, dincolo de care se acordă o marjă de variație, de opțiune, de diversitate. Până la acest trecut foarte recent tradiția școlară a fost aceea a succesiunii de monografii ale unor mari autori. Fiecare lecție despre un mare autor începe cu portretul autorului, cu cartușul biografic și cu rezumatul școlar ‒aș chiar zice școlăresc al unui text. Din totdeauna publicul școlar, copiii, elevii, au simțit drept opresiv modelul, drept care, formal și superficial, căci la vârste respectivă nu te poți revolta mai profund ca să răstorni modelul autoritarist, au pus mustăți, ochelari și bărbi, autorilor.
Las acum la o parte modelul strict educațional și să privim ce se întâmplă cu literatura și interpretarea literaturii în ceea ce numim, de la o vreme încoace, postmodernitate. Dacă totuși reducem lucrurile la firul principal întreaga modernitate literară și artistică , cu toată diversitatea înregistrată într-o acoladă extraordinar de cuprinzătoare, a avansat într-o direcție a îndepărtării de realitate, de pură abstracțiune, încifrare în simboluri, în limbaje criptice, ermetisme s.a.m.d. Chiar și proza, care nu are cum să nu narativizeze, știm că a ajuns în formele extreme, la proza fără subiect, cu antipersonaje. Chiar firul central al prozei moderne, cel psihologist, e și el o abstragere din realitatea concretă, cufundare în interioritate care este speculativă, psihologistă într-un sens filosofant, uneori filosofard. În poezie, unde limbajul literar este cel mai ușor de urmărit și de pus ca la o radiogrfie în evidență, se vede foarte limpede cum de la limbajele premoderne, narativitatea e evacuată, descriptivismul e redus cât mai mult și se ajunge la formele de metaforizare, simbolizare, încifrare, abstracționism, sugestie.
Postmodernitatea a inversat această tendință și poezia a început să se renarativizeze, proza a început să se reîntoarcă în realitatea imediată, lucrurile fiind împinse foarte departe până la nonficționalizare, până la transcrierea efectivă a realității fără pretenție de invenție. Avem deci o masivă impurificare a literaturii după tendința de purificare a literaturii moderne. Rezum lucruri pe care le știm cu toții, lucruri pe care și în literatura română în ultimele decenii le-am urmărit pe măsură ce au avansat cu contribuția Cenaclului de luni, a grupurilor echinoxiste active de la sfârșitul anilor ′70. Toată această evoluție pune în fața noastră, a tuturor, un imens corpus de texte literare impure în sensul că ele nu se mai vor construcții puriste, construcții cu valoare intens și, dacă se poate, exclusiv estetică, nu ne mai propun limbaje autonome.
La altă extremă a modernității fiecare scriitor, fiecare poet a încercat să-și compună idiomul pur personal în așa fel încât să nu poți să folosești acest idiom decât pastișându-l pe autorul respectiv. Iar în poezia română ca și în alte culturi există și exemplul extrem al ermeticului maxim care nici nu mai poate fi descifrat; Ion Barbu la noi, în proza universală J. Joyce a lăsat mărturie despre Finnegans Wake ‒o carte indescifrabilă până la capăt și aproape ilizibilă, dar de o imensă complexitate, de o sofisticare a suprapunerii de straturi și de limbaje și de idiomuri fără egal în istoria literaturii. Pretenția, utopia creării de către fiecare mare autor a unui limbaj propriu, a unei limbi personale, limba Ion Barbu, limba lui Arghezi, limba lui Bacovia dispare în postmodernitate când, de altfel, cu sentimentul știut al oboselii, al istoriei culturale târzii, într-o anumită măsură e abandonată, așa cum e abanddonată și utopia originalității. Se practică extensiv reluările, pastișele, reciclările culturale, parafrazele, aluziile. Sunt lucruri pe care teoriile postmodernității le-au explorat și analizat și le știți foarte bine. Sunt deja teme, trăsături de manual și de model transmise în schemă didactică tuturor.
Ieșirea din purismul literar al modernității, impurificarea intensă a literaturii în postmodernitate obligă lectura, deci interpretarea critică, la extensii omoloage. În fața unui text precumIn ColdBloodal lui Truman Capote, să vii să faci o interpretare purist estetică este absurd. Autorul a vrut să transcrie situația unui accident, să descrie reacțiile celor de la fața locului, să ne ofere un fel de fotografie sau șir de fotografii ale realității în fața cărora să spui „vai, ce frumos!” este nu imposibil, dar e prea limitativ, deci e inadecvat. Literatura postmodernă urmărește să ne ofere sensuri, semnificații, fapte până la urmă, informații despre societate, despre politică, despre istorie, despre ideologii. Poartă cu sine ideologii și le transmite. Prin lectură ne obligă deci să facem interpretare sociologică, sociolizantă, uneori și economică, etică, drept care critica literară postmodernă este o critică la rândul ei a unei maxime heterodoxii. Critica încearcă să utilizeze instrumente de interpretare care să vină dinspre toate științele socio-umane; cele care se ocupă în mod profesional, ca obiect al fiecăreia, de istorie, societate, politică, ideologii, economie, psihologii și, finalmente, și de etică. Și de Dumnezeu, ca să mergem și spre teologie. Critica actuală e obligată să fie o critică multiplu disciplinară, aș spune chiar că în orizontul nostru autohton impresia mea, cu unele excepții, e că, făcând eforturi de cuprindere, cu bune rezultate în acest sens, tinde să cam scape din vedere că literaritatea nu are cum să dispară, chiar dacă teoriile spun că așa ar fi. Or la mulți dintre interpreții de literatură, mai ales dintre cei tineri, mi se pare că văd în ultimii ani nu doar utila interpretare pluridisciplinară, dar văd și o lipsă de descriptivism a limbajelor literare. Aproape ca nu mai întâlnești în presa noastră culturală o cronică de poezie în care pe lângă pshologisme și alte lucruri care sunt acolo utilizate, să vezi și o descriere de structură a versificației, încât să-ți poți imagina, cum este firesc când citești o cronică, un reportaj al unei cărți. E nefiresc ca dintr-o cronică să nu afli dacă un volum de versuri conține sonete sau poeme lungi ori scurte, în versuri lungi ori scurte, rimate sau albe. Deci e un mare deficit de descriptivism și apoi un deficit consecutiv de interpretare estetică și de valorizare. Sigur că interpretări multiple, diverse cu tendințe extraestetice, au existat și de-a lungul modernității. Putem să o luăm și mai de dinainte. Dacă privim după 1900 când critica europeană se profesionalizează peste tot și avem tot felul de variante; când s-a ajuns la psihocritică, la tot felul de tematisme, critici de identificare iar pe versanții ceilalți, la critică sociologică, a existat tot timpul un fir central, al criticii de valorizare, al criticii estetice, de la Croce, la Thibaudet și până la marii critici de diagnostic de după al doilea război mondial. Nu numai că nu a lipsit critica estetică, dar toate celelalte au gravitat în jurul acestui ax, făcând interpretări de diverse alte feluri pe baza prealabilei filtrări valorice; aplicând metodologiile diverselor discipline socio-umane pe mari autori. Ce se întâmplă cu întreaga literatură în posmodernitate și cu interpretarea literară e că tinde să sugereze o relativizare, (există filosofi relativiști care au adus contribuții majore la gândirea posmodernă), tinde să sugereze că valoarea însăși impurificată, intrată într-o epocă de heterodoxii, se relativizează într-atât încât până și către sistemul școlar pot să ajungă îndemnurile la treptata abandonare a marilor texte, a marilor scriitori pentru ca să transmitem competențe și nu valoare, ci valori; nu valoare intrinsecă literară, estetică, artistică, ci valori sociale, valori comunitare, valori general-umane. Sigur ele au fost întotdeauna implicate, implicite și în procesul de educație și în lectură. Dar valoarea distinge între un text mediocru pe baza căruia am putea să explicăm că aici sunt implicații economice, sociale sau de alt fel și o capodoperă care ne va spune evident mai mult, mai profund, mai subtil despre eventual aceleași subiecte sociale.
După cum se vede, avansez câtre ideea că e inevitabil, obligatoriu, iar în context școlar, educațional e foarte util, cred, să punem o frână și să reamintim că valoarea este extrem de importantă și că valoarea are criterii intrinseci. Ele presupun competență, profesionalism și gust pe care noi ni-l educăm profesional. Noi suntem evaluatori profesioniști de literatură tot așa cum alții se educă pentru a fi evaluatori profesioniști de valori teatrale, plastice etc. Și cred că constituie laolaltă o armă foarte puternică cu care putem influența tendințele centrifuge despre care vă vorbeam mai devreme și care sunt extrem de puternice în posmodernitate. Nu le resping, nu fac pledoaria pe care o fac dintr-o perspectivă conservatoare, dimpotrivă, deseori sunt considerat ultraliberal sau excesiv de liberal în interpretare în diverse situații și în diverse sensuri. Însă a nu fi de tot des-frânat înseamnă să nu-ți pierzi criteriile importante. Ne poate interesa în același timp și diversitatea de semnificații, de valori, de fapte întrețesute într-un text literar sau într-un film, dar să ne intereseze în același timp calitatea literară, plastică, cinematografică, teatrală a faptului cultural în sine, pentru că există în continuare talent, există în continuare subtilitate, rafinament, echilibre de construcție pe care avem ochiul profesional pentru a le putea sesiza. Le putem explica și ne putem sprijini pe toate aceste lucruri atunci când ‒nu trebuie neapărat să ne opunem tendințelor extrem relativizante‒trebuie să ne aducem o contribuție în completare, să venim cu complementul nostru profesional.
Înregistrarea conferinței susținută la Simpozionul ANPRO, Literatura și valorile, mai 2017.
Ion Bogdan Lefter este profesor la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti.
