Este al treilea an de când punem întâlnirea de la Cluj a finaliștilor Lecturiadelor elevilor sub patronajul lui Solomon Marcus. În 2016 am făcut-o pentru că tema Lecturiadei era legată de descoperirea de către elevi și consilierii lor a mitologiei românești și astfel am ajuns la solomonari și la vestita lor școală. Emoția dispariției în martie 2016 a lui Solomon Marcus, ne-a inspirat jocul de cuvinte. Aceasta pentru că Solomon Marcus – personalitatea cu viziunea cea mai modernă asupra educației din spațiul românesc la început de secol 21 – a fost un Solomonar în adevăratul înțeles al cuvântului iar ultima lui carte, 10 nevoi umane o dovedește cu prisosință. Ceea ce inițial a fost un gest de reverență s-a transformat în următorii ani într-o încercare de a pune programatic în practică cele 10 nevoi ale educației de care vorbește Solomon Marcus la „Școala solomonarilor lui Solomon Marcus”. Reluăm un articol publicat în „Consilierul de lectură” nr. 2/2016.
Anei Boariu, Un profesor pentru eternitate
Iubitor al paradoxului căruia i-a dedicat o carte (Paradoxul, 1984) și numeroase articole, Solomon Marcus are, el însuși, un parcurs existențial care poate părea paradoxal.
Pasionat, încă de când era elev, de literatură, „în special de poezie și teatru”, la vârsta bacalaureatului devine pasionat de matematică, descoperind geometriile neeuclidiene care îl fac să trăiască „aceeași stare de vertij pe care mi-o produseseră unele poezii de Arghezi, Barbu, Rilke sau Baudelaire”, după cum mărturisește în interviul acordat Simonei Vasilache („România literară”, 2006).
Se apropie astfel de matematică venind dinspre poezie, intuind un „joc secund” în ambele, simțind că literatura și matematica sunt „fiice ale miturilor”, că „toate trei − miturile, literatura și matematica – propun universuri de ficțiune, mizează pe funcția de simbolizare (chiar dacă această funcție se realizează prin mijloace diferite.” (în acelaşi interviu).
Cărţile sale dau măsura acestei întâlniri fericite dintre lingvistică, literatură, logică, filozofie și matematică. Citez doar câteva titluri ilustrative dintre cele peste 50 de volume publicate (cărora li se adaugă aproximativ 400 de articole în reviste științifice sau de specialitate): Lingvistica matematică, Gramatici și automate finite, Poetica matematică, Semiotica folclorului. Abordare lingvistico-matematică, Semne despre semne, Semiotica matematică a artelor vizuale, Paradoxul, Arta și știința, Jocul ca libertate, Întâlnirea Extremelor. Scriitori în Orizontul Științei…
Spirit enciclopedic, însuflețit de o neostoită curiozitate, profesor decenii întregi, Solomon Marcus își identifică viața cu problemele școlii și ale educației a căror importanță esențială o subliniază mereu și de a căror evoluție (involuție s.n.) este profund îngrijorat. Este motivul pentru care în ultimele decenii își dedică viața programelor educaționale prin scriere de cărți dedicate școlii, prin participări la conferințe, la tabere școlare, prin prezența în școli sau la emisiuni la radio și televiziune, prin interviuri pe tema educației, prin implicarea directă (în ultima perioadă a vieții) în realizarea curriculei în învățământ… Toate aceste demersuri conturează portretul unui mentor, adevărat model pentru generațiile tinere, printr-o extraordinară disponibilitate intelectuală și printr-un spirit umanist incontestabil, în ciuda vârstei înaintate. De altfel, vorbind despre vârsta senectuții, profesorul însuși refuză să devină „victima unui timp liniar, generator de panică sub obsesia momentului final”, preferând „antrenamentul atenției, observației, al muncii intelectuale, prin lectură și prin elaborare proprie”, după cum mărturisea în interviul acordat lui Constantin Călin, pentru revista „Ateneu”.
Ultimele cărți ale academicianului Solomon Marcus sunt tot atâtea pledoarii pentru un alt tip de educație decât cel promovat la noi, iar întreaga sa operă poate fi considerată un ghid și un punct de fugă pentru un învățământ care să pună accentul pe curiozitate, mirare, interogație, căutare și descoperire a lumii și a sinelui. Aș menționa doar trei cărți menite să ne pună pe gânduri, cărți care ar trebui să fie citite și recitite de toți cei care înțeleg impasul în care a ajuns învățământul românesc și sunt preocupați de soarta lui: Răni deschise (volumele 1-5, 2012-2015), Limba română între infern și paradis (2015), Zece nevoi umane (2015). Fiecare dintre aceste volume
avertizează asupra pericolului renunțării la sensul educației și, implicit, asupra pericolului renunțării la sensul vieții. Scopul suprem al educației nu este să fii primul, afirmă maestrul într-un interviu la Realitatea TV (sept. 2013), ci „să ajungi la o ocupație în care să dai un randament bun. Asta nu se întâmplă în școala românească”.
Dacă accentul cade pe latura competițională, cum se întâmplă la noi, atunci se pierde din vedere ceea ce este esențial în educație: „să reușești să înțelegi. Asimilarea trebuie dublată de înțelegere.” Or, ceea ce se întâmplă în învățământul românesc este o suferință continuă, căci evaluarea a devenit un scop în sine și accentul cade pe notă, nu pe satisfacția personală a tânărului care a primit răspuns la o curiozitate personală.
Interogațiile profesorului Solomon Marcus ar trebui să fie interogațiile fiecăruia dintre noi. În prefața volumului Răni deschise, el subliniază, alături de interogația asupra istoriei culturii românești, problemele aparent insurmontabile ale învățământului românesc: neîmprietenirea profesorilor cu elevii, modalitatea preponderent imperativă a învățământului, lipsa apetitului pentru întrebări a copiilor, lipsa legăturii între discipline, baremele practicate în evaluarea candidaților la diverse examene, rostul îndoielnic al inspectoratelor școlare de azi, acordarea gradelor didactice…
În cărțile mai sus menționate, Solomon Marcus nu se oprește doar la consemnarea acestor tare ale învățământului și ale educației, ci oferă soluții, sugestii pentru redescoperirea plăcerii și a rostului învățării, tocmai pentru că „ne naștem cu nevoia de a învăța și cu ea trăim pe tot parcursul vieții. Este pentru ființa umană ceea ce este respirația pentru corpul
uman” (Zece nevoi umane). Cele zece nevoi românesc: neîmprietenirea profesorilor cu elevii, modalitatea preponderent imperativă a învățământului, lipsa apetitului pentru întrebări a copiilor, lipsa legăturii între discipline, baremele practicate în evaluarea candidaților la diverse examene, rostul îndoielnic al inspectoratelor școlare de azi, acordarea gradelor didactice…
În cărțile mai sus menționate, Solomon Marcus nu se oprește doar la consemnarea acestor tare ale învățământului și ale educației, ci oferă soluții, sugestii pentru redescoperirea plăcerii și a rostului învățării, tocmai pentru că „ne naștem cu nevoia de a învăța și cu ea trăim pe tot parcursul vieții. Este pentru ființa umană ceea ce este respirația pentru corpul
uman” (Zece nevoi umane). Cele zece nevoi umane consemnate în volumul cu același nume ar trebui avute în vedere pentru regândirea întregului sistem de învățământ: Nevoia de a da un sens vieții la nivel elementar, Nevoia de împrospătare, Nevoia de întrebare și mirare, Nevoia de îndoială și suspiciune, Nevoia de greșeală și eșec, Nevoia de joc, Nevoia de identitate, Nevoia de omenesc și omenie, Nevoia de cultură și Nevoia de transcendență.
Dacă s-ar ține cont de aceste nevoi, suferința tinerilor angoasați de școală s-ar diminua prin regăsirea rostului, sensului învățării. Iar o modalitate de a învăța cu plăcere este jocul (nu joaca, pe care profesorul o consideră superficială). Toate disciplinele pot fi „îmblânzite” dacă maniera de a le aborda implică și componenta ludică. În acest sens, două dintre cărțile profesorului Solomon Marcus oferă cu generozitate sugestii pentru provocarea minții și stârnirea curiozității descoperirii la tinerii învățăcei: Paradoxul (1984) și Jocul ca libertate (2003, înîndoială și suspiciune, Nevoia de greșeală și eșec, Nevoia de joc, Nevoia de identitate, Nevoia de omenesc și omenie, Nevoia de cultură și Nevoia de transcendență.
Dacă s-ar ține cont de aceste nevoi, suferința tinerilor angoasați de școală s-ar diminua prin regăsirea rostului, sensului învățării. Iar o modalitate de a învăța cu plăcere este jocul (nu joaca, pe care profesorul o consideră superficială). Toate disciplinele pot fi „îmblânzite” dacă maniera de a le aborda implică și componenta ludică. În acest sens, două dintre cărțile profesorului Solomon Marcus oferă cu generozitate sugestii pentru provocarea minții și stârnirea curiozității descoperirii la tinerii învățăcei: Paradoxul (1984) și Jocul ca libertate (2003, în care Solomon Marcus reia și câteva dintre eseurile din prima carte).
Pentru profesori, cel puțin aceste două cărți pot fi o sursă de împrospătare a demersului lor, astfel încât ei, la rândul lor, să redescopere bucuria predării.
Și pentru că regretatul Solomon Marcus ne-a părăsit fizic, dar ne-a dăruit atât de mult, cred că lui, cu deosebire, i s-ar potrivi niște versuri din literatura pe care a iubit-o cu atâta ardoare:
„Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie, / Era pe când nu s-a zărit / Azi o vedem și nu e.”
Articolul a apărut în „Consilierul de lectură! nr. 2/2017 iar pasajele de mai jos sunt preluate din conferinţa De unde pornim?, susţinută de Solomon Marcus în 18 mai 2013 în cadrul colocviului „Masă critică pentru educaţie” Asociaţia Learn&Vision. Conferința a fost publicată în „Perspective”, nr. 2/2013.
„Mie mi se pare că problema principală, dacă e să facem o ierarhie de importanţă şi de urgenţă a problemelor, problema cea mai urgentă nu este în ordinul cunoaşterii, ci este în ordinul omenescului.”
„Noi trăim într-o societate globală, dar continuăm în mare măsură să facem educaţie în termenii în care făceam educaţie acum o sută de ani.”
„De unde vine deci această stare de frustrare, care duce la violenţa de toate felurile. Eu aş spune că vine din faptul ca educaţia, în cele mai multe cazuri, nu e în stare să dea tânărului un orizont de viaţă, adică ceva care să-i dea o motivaţie profundă a existenţei. In general, orizontul de viaţă al celor mai mulţi elevi este în felul următor: învăţ pentru că mi se cere, mă presează părinţii, mă presează de la şcoală. Învăţ că mă aşteaptă cutare examen la care ştiu că mă vor întreba de cutare materie, trebuie să mă pregătesc pentru o profesie, o facultate, adică totul merge în ordinea utilitarului şi a motivării, aş spune, aproape meschină.
Sigur că avem excepţii, foarte rar întâlneşti şi cazuri în care să constaţi că elevul reuşeşte să-şi menţină o motivaţie principală a efortului său de învăţare; plăcere, interes. «Învăţ pentru că sunt curios, pentru că îmi place, pentru că mă pasionează».”
„Greşeala nu numai că e permisă, e inevitabilă, este acceptată şi chiar repetată. Eşecul şi el e repetat şi acceptat. Deci dreptul la greşeală şi dreptul la eşec sunt preţul inevitabil pe care trebuie să îl plătim pentru ca să avem libertatea şi dreptul de a gândi cu capul nostru. Deci dreptul de a gândi, nu doar preluând inteligenţa altora cum se întâmplă în activităţile de rutină şi cum se întâmplă în procesul standard de învăţare. Procesul de învăţare pe care noi îl controlăm la examene, inclusiv la bacalaureat, este un proces de preluare a unor informaţii, date, procedee, algoritmi şi de folosire a lor în situaţii standard. Asta este ceea ce numim învăţare şi care se apreciază tot pe baza algoritmilor. Or adevărata învăţare e aceea în care cuvintele cheie sunt: libertate, dreptul de a eşua, dreptul de a greşi.”
„Şi aşteptarea aceasta ca problemele să fie rezolvate de cei de sus este o aşteptare greşită, pentru ca marile probleme ale educaţiei nu-şi pot avea soluţia nici la partidele politice, nici la guvern, nici la parlament. Sigur că ele pot să depindă de anumite măsuri, dar actori principali aici, suntem noi, cei de jos. Adică oamenii şcolii, oamenii care se ştiu implica, şi, vedeţi, că aici nu mai există persoana a III-a, nu mai poţi să spui ei. Toţi suntem implicaţi.”
„Întrebarea, dacă nu e sub interdicţie, în niciun caz nu este încurajată, iar întrebarea repetată riscă să fie calificată de obrăznicie. Un alt act de indisciplină! Astea sunt sursele frustrărilor. Copilul odată intrat la şcoală pierde libertatea de a întreba. Şi chiar în familie sunt clasice poveştile în care părintele, la a treia întrebare, se enervează. În filmul de care vă vorbeam, copilul îi spune părintelui: «Dar vreau să te întreb ceva.», «Decât să mă întrebi ceva, mai bine du-te la culcare.» «Dar vreau să te întreb ceva.” «Bine, doar o întrebare, nu mai mult, şi te duci apoi.» Copilul ii pune întrebarea: «Spune-mi, te rog, de ce dacă sclavii, cum spuneţi voi, sunt oameni cumsecade, de ce guvernul îi pedepseşte?».”
Deci asta este mentalitatea. Mentalitatea dominantă şi azi în şcoală. Întrebarea deranjează pentru că profesorul vine la şcoală cu un scenariu. El vine pregătit de acasă cu acoperirea unui anumit punctaj. Pentru el asta e un lucru esenţial. Nu o să răspundă la curiozitatea copilului, el s-a gândit încotro să stimuleze întrebările. Când îi întrebi pe copii, cum am întrebat eu la inspecţiile de grad: «Uite, profesorul a folosit cutare cuvânt, eu mă tem că voi nu l-aţi înţeles. Ia să văd dacă îl cunoaşteţi.» Se vedea clar că nu îl cunoşteau «De ce n-aţi întrebat?» «Păi, ca să nu deranjăm lecţia.» Sau alţii spun: «N-am întrebat că mi-a fost frică că vor râde copiii de mine».”
