Consilierul de Lectură Nr. 4 /2016
Privind soarele în față
(când și cum le vorbim copiilor despre moarte)
„Soarele și moartea nu pot fi privite fix în față.” François de la Rochefoucauld, Maxima 26
Dincolo de formarea gustului estetic și extinderea cunoașterii, dincolo de dialogul pe care îl avem cu „departele” autorului sau al lumilor create, lectura, chiar și în formele ei „naive”, ne apropie de noi. Reflecția la care ne provoacă contribuie esențial la conturarea sistemului personal de valori, iar rolul ei în autocunoaștere este un argument puternic în a apăra rostul literaturii în fața unor tineri care își caută propriul rost. Și dacă lectura literaturii trebuie să aibă legătură cu viața pentru a atrage un cititor contemporan emancipat, dezinvolt, cu trăiri hedoniste și trăitor într‑un „prezent sacru”, atunci pare firesc ca ea să aibă legătură și cu moartea. Se cade să‑i ajutăm pe copii să cunoască, prin literatură, moartea și suita ei (suferința, boala, depresia etc.)? În cazul în care ajungem la un răspuns afirmativ, când e momentul potrivit și cum procedăm?
1. Le vorbim copiilor despre moarte?
Acum câțiva ani, răspundeam afirmativ, fără ezitare, la întrebarea enunțată în titlu. Întâlnirea contondentă cu opiniile unor părinți m‑a făcut, între timp, să am o atitudine mai nuanțată. Preocupați să le ofere copiilor o viață cât mai bună, poate ca o compensare a unei copilării într‑un comunism mutilant, părinții
Generației Z (tineri născuţi după anul 2000) tind să îi închidă sub un glob de sticlă, mai mult sau mai puțin strălucitor, după posibilități. Explicabil până
la un punct, contestă lecturile școlare ale primilor ani din existența lor, cu pui pedepsiți pentru neascultare, gândăcei striviți în pumn și căprioare
sfâșiate de lup. Totuși, a expune copiii doar la povești cu zâne, „corecte politic” și epurate de orice urmă de tristețe pare a fi doar cealaltă extremă.
Unul dintre pericolele de a face din moarte și suferință subiecte tabu este plastic ilustrat în romanul Laur de Evgheni Vodolazkin: nepotul de patru ani, care vrea să‑și urmeze bunica în cer – acolo unde i s‑a spus că se află –, își face aripi din pene de păun (pasăre din rai) și se aruncă de pe acoperișul casei. Pentru copil, este doar un mod ingenios de a soluționa o dilemă, însă este un mod exotic și periculos pentru adultul de lângă el, starețul Nikandru, care înțelege că se apropie vremea să‑i povestească „cum se face asta”. Neil Gaiman, scriitor contemporan de literatură pentru copii care a adaptat recent Hansel și Gretel, consideră că a‑i proteja pe copii de formele răului înseamnă a‑i lăsa pradă răului, fiindcă nu îl vor cunoaște și nu vor ști să lupte cu el; este foarte important nu doar să întâlnească aceste aspecte întunecate ale existenței într‑o formă accesibilă lor, ci și să li se spună că se pot lupta cu ele și pot câștiga lupta.
Tema nu e deloc nouă. În 1953, Ursula Nordstrom, editoare de cărți pentru copii, se plângea, într‑o scrisoare, de „perspectiva rigidă a unor doamne mediocre aflate în poziții de influențe”, stânjenite de cărțile „neobișnuite” pe care voia să le publice. Ele alegeau aceleași cărți vechi, deloc stânjenitoare, dar care nu le dădeau copiilor ocazia de a descoperi frumusețea și realitatea, ceea ce era descurajant și pentru scriitor, și pentru editorul care voia „cărți bune
pentru copii răi”.