2009 – CANONUL ŞCOLAR

echo wp_get_attachment_url( get_post_thumbnail_id( $post->ID ), ‘single-post-thumbnail’ );[/insert_php]”]

Am ajuns la cea de-a zecea ediţie a simpozionului! La capătul unui deceniu, înainte de a ne referi strict la temă – canonul şcolar –, nu ar fi lipsită de interes o rapidă rememorare. În anul 2000, un grup de profesori de română de la Liceul Gh. Şincai din Cluj şi câţiva didacticieni de la catedra de metodică a UBB Cluj făceau parte din cel mai mare şi mai cu impact program educaţional, iniţiat de Centrul Educaţia 2000+. Au propus Centrului un proiect cu două puncte importante: organizarea unei întâlniri a profesorilor de română din cele opt judeţe implicate în primul „val” al programului şi editarea unei reviste de didactică a limbii şi literaturii române. Proiectul odată aprobat, în mai 2000 a avut loc prima ediţie a simpozionului de didactică. Tema: Textul literar. Competenţe interpretative şi evaluare. Tot atunci,  s-a lansat revista „Perspective” cu tema Scrierea. Au participat în jur de 50 de persoane din Cluj, Bucureşti şi din alte câteva judeţe, reacţiile fiind nesperat de bune. Privind retrospectiv, cred că au contribuit câţiva factori: temele propuse răspundeau intereselor imediate ale profesorilor puşi în situaţia de a se „reforma” din mers pentru a răspunde cerinţelor unei noi programe de limba şi literatura română, bazată pe modelul comunicativ; atmosfera de lucru era antrenantă şi deschisă, căci nu mai exista o barieră între universitari şi preuniversitari: toţi aveau acelaşi scop; activităţile propuse valorificau experienţele de la clasă. Să nu uităm entuziasmul începutului de drum. La simpozion s-a născut ideea înfiinţării unei asociaţii care să susţină revista şi cea a organizării anuale a unei întâlniri. Asociaţia s-a înfiinţat în aprilie 2001. De atunci, în fiecare toamnă, la Cluj (cu o singură excepţie, în 2002 la Timişoara), a avut loc o astfel de întâlnire. Remarcăm astăzi cu o anume satisfacţie că, într-o lume atât de dinamică, supusă unor schimbări rapide şi nu întotdeauna dintre cele mai fericite, cu un învăţământ în care, în ultimii 20 de ani, fiecare ministru a început „adevărata reformă”, Simpozionul naţional de didactică al profesorilor de limba şi literatura română ANPRO s-a dovedit o instituţie de remarcabilă stabilitate şi coerenţă. Scopul şi obiectivele au fost formulate mai clar odată cu ediţia a II-a, când simpozionul a căpătat acoperire naţională, iar numărul participanţilor s-a triplat: a reuni periodic o largă comunitate de practicieni şi experţi în didactică direct implicaţi în funcţionarea sistemului educaţional pentru a dezbate problemele cardinale ale studiului disciplinei, urmărind trei obiective generale:  – un obiectiv teoretic – circumscrierea şi analizarea problematicii propuse pentru dezbatere prin raportare la programe şi manuale, obiectiv realizat din perspectivă sincronică şi diacronică; – un obiectiv practic – conturarea unor strategii de predare a disciplinei, menite să formeze gustul estetic, să întreţină bucuria lecturii şi să formeze cititori autonomi; – un obiectiv relaţional – crearea unui spaţiu comun de reflecţie, menit să contribuie la realizarea unor legături viabile între participanţi (profesori de liceu şi de gimnaziu, învăţători, editori, scriitori, universitari, membri în organisme de decizie ministerială) şi a unor noi posibilităţi de colaborare profesională.  La acestea se adaugă obiectivele specifice referitoare la consolidarea capacităţilor de observare şi analiză a practicilor didactice actuale în vederea unei mai bune înţelegeri a transformărilor pe care disciplina limba şi literatura română le-a suportat în ultimii ani. Obiectivele mari şi scopul au rămas neschimbate, cu toate că formele de manifestare au suferit anumite modificări, prin care, de altfel, nu s-a făcut decât să se umple cu sens termenul de „simpozion”, pe care l-am folosit poate prea grăbiţi la prima ediţie. Plenurile, susţinute de universitari şi de specialişti din domeniul educaţiei, trasează liniile directoare ale activităţilor. Acestea se desfăşoară în grupuri simultane de discuţii. Tot simultan, au loc ateliere ce simulează situaţii concrete de la clasă. S-au introdus de curând sesiuni de postere, care permit o prezentare a proiectelor desfăşurate la clasă; mese rotunde pe secţiuni şi, la sfârşit, o dezbatere conclusivă cu participarea tuturor participanţilor; lansări de carte; ateliere,  neconvenţionale. În acest fel se acoperă nu numai sensul actual al termenului „simpozion” („discuţie organizată, pe baza unor scurte expuneri asupra unei teme literare, filosofice, ştiinţifice etc. de actualitate, purtate de câţiva vorbitori în faţa şi cu participarea publicului”), ci şi cel din vechi – discuţii variate, care, chiar dacă nu au loc la sfârşitul unui banchet, se poartă într-o atmosferă sărbătorească.  Temele simpozionului ar putea servi pentru o cercetare viitoare a istoriei reformei de după 1990 la limba şi literatura română şi asupra feedback-ului practicienilor la schimbările din sistem: Textul literar. Competenţe interpretative şi evaluare (2000); Literatura în manuale şi în şcoală (2001); Inter-, pluri-, transdisciplinaritate (2002); Literar/nonliterar (2003); Lectura. Repere actuale (2004); Textul şi contextul (2005); Valori formative în literatura pentru copii şi tineri (2006); Evaluarea. Reuşite şi limite (2007); Scrierea personală şi creativă. Scrierea despre text (2008). Iată câteva date concrete: lucrările simpozionului s-au desfăşurat până în 2002 în parteneriat cu Centrul Educaţia 2000+, iar din 2003, cu Departamentul pentru Pregătirea Profesorilor (DPPD) şi Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei de la Universitatea Babeş-Bolyai. În 2007, s-a încheiat
Introducere
un parteneriat cu Editura Paralela 45. De-a lungul anilor, au participat la simpozion peste 1500 de profesori practicieni din majoritatea judeţelor ţării. Alături de profesori de limba şi literatura română, au fost prezenţi, în funcţie de temele discutate, învăţători şi profesori de alte specialităţi, în special de limbi moderne şi de ştiinţe sociale  În cadrul celor zece ediţii:  – s-au susţinut peste 45 de conferinţe  ale unor universitari sau specialişti în domeniul educaţiei; – peste 120 de ateliere; – peste 530 de comunicări pe teme didactice şi de specialitate, în cadrul unor grupuri de discuţii; – 10 dezbateri pe teme majore şi actuale referitoare la statutul şi specificul disciplinei Limba şi literatura română;  – 9 anchete pe teme educaţionale şi de specialitate;   – 5 sesiuni de postere;  –  au fost prezentate peste 100 de proiecte şi activităţi derulate în şcoli, de către profesorii participanţi la simpozion;  – 10 standuri de carte didactică;  – au avut loc peste 20 de lansări de carte didactică şi şcolară, printre care şi revistele „Perspective” şi „Revista cercurilor de lectură”; – în cadrul Simpozionului, au fost lansate 2 proiecte de cercetare didactică (în 2002, „Cultivarea valorilor şi atitudinilor prin intermediul literaturii”, iar în 2004, „Proiectul Cercuri de lectură”);  – au fost favorizate cel puţin 25 de parteneriate între şcoli din România, ca urmare a întâlnirii în cadrul simpozionului a profesorilor de română din şcolile respective. La manifestări, au fost prezenţi constant inspectori generali şi directori de resurse umane din cadrul MECST (Nicolae I. Nicolae, Adrian Costache, Mioriţa Got, Mina Maria Rusu, Eugenia Popescu), membri ai Serviciului Naţional de Curriculum şi de Evaluare şi Examinare (Mihail Stan, Florin Ioniţă, Florentina Sâmihăian), directorul executiv al Centrului Educaţia 2000+, Alexandru Crişan, directoarea şcolilor de vară organizate de Fundaţia Educaţia 2000+, Otilia Păcurari, directorul DPPD Cluj, Adrian Opre, universitari din principalele centre universitare din România (de la Bucureşti: Paul Cornea, Liviu Papadima, Ion Bogdan Lefter, Simona Popescu, Ioana Pârvulescu, Mircea Vasilescu, Mircea Martin; de la Cluj: Alina Pamfil, Mircea Borcilă, Sanda Cordoş, Ioana Both, Vistian Goia, Mircea Muthu, Ion Pop, Ştefan Borbely, Ruxandra Cesereanu; de la Iaşi – Al. Călinescu; de la Timişoara – Doina Comloşan, de la Braşov – Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, de la Oradea – Ion Simuţ), dar şi specialişti veniţi din străinătate (de la Paris – Basarab Nicolescu, din Olanda – Anca Manoliu). De asemenea, au fost prezenţi constant autori de manuale şi reprezentanţi ai editurilor cu profil educaţional.  Ca urmare a implementării activităţilor simpozionului, au fost atinse următoarele rezultate: – publicarea volumului cu lucrările simpozionului, volum intrat în bibliografia obligatorie a examenelor de titularizare şi a celor pentru obţinerea gradelor didactice; – diseminarea informaţiilor dobândite la Simpozion de către profesorii participanţi; – diseminarea informaţiei către profesorii care predau limba română în afara graniţelor ţării; – sensibilizarea factorilor de decizie în legătură cu problemele predării disciplinei;  – consultarea factorilor de decizie şi a specialiştilor în privinţa elaborării unor strategii de predare, învăţare şi evaluare; – crearea de sinergii între programele, în desfăşurare, ale asociaţiei; – identificarea unor noi teme de reflecţie şi lansarea discuţiilor şi, de asemenea, lansarea de noi programe.
Cea de-a zecea ediţie a Simpozionului de didactică ANPRO are în centrul discuţiilor, nu întâmplător, una dintre cele mai sensibile probleme ale disciplinei – Canonul literar şcolar, privit sub două aspecte: canon al formelor şi listă de autori şi texte.  Canonul literar actual a fost impus odată cu noile programe din jurul lui 2000. El este numit astfel numai în programele de liceu. La gimnaziu, se vorbeşte doar de obligativitatea studiului aprofundat al unor „autori clasici”. La liceu, canonul este alcătuit dintr-un nucleu „tare”: o listă de 17 autori care acoperă un secol de literatură română: 7 prozatori (Ion Creangă, Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Marin Preda); 6 poeţi (Mihai Eminescu, G. Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu); 2 dramaturgi (I.L. Caragiale, Marin Sorescu) şi 2 critici literari (Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu), fiecare cu cel puţin un text. În ce priveşte formele, în programa de bacalaureat sunt menţionate următoarele: basmul cult, nuvela şi romanul, cunoscute ca „aspecte esenţiale ale speciei narative” ilustrate. În cazul ultimului, se precizează, în afară de apartenenţa la gen, şi evoluţia lui. Acelaşi lucru e valabil şi pentru poezie. La dramaturgie intră „comedia; texte dramatice care să ilustreze aspecte specifice şi diferite ale genului şi ale evoluţiei acestuia”. Tot în programa de bacalaureat se face specificarea că textele literare la prima vedere pot
Introducere
aparţine „atât autorilor canonici, cât şi altor autori”. Programele, axate pe formarea de competenţe, dau libertatea ca, pentru atingerea lor, să se poată folosi şi alţi autori, însă există precizarea obligativităţii studierii unui număr minim de texte aparţinând autorilor canonici. Astfel, între cele 6-8 texte literare de bază, destinate studiului aprofundat pentru fiecare clasă de gimnaziu, „vor fi incluse în mod obligatoriu şi fragmente din operele scriitorilor clasici (n.n.: nu există o descriere a termenului „clasic”, dar se poate înţelege că este vorba despre autorii canonici) ai literaturii române” (vezi Programe şcolare, Limba şi literatura română, Clasele a V-a – a VIII-a, Bucureşti, 2009). Situaţia se repetă în ciclul inferior al liceului când, pentru clasele IX-X, există prevederea: „cel puţin jumătate dintre textele literare propuse pentru studiu […] vor fi selectate din opera scriitorilor canonici”. În schimb, programele sunt mai generoase în cazul recomandărilor de conţinuturi la clasele superioare ale liceului – de ex., în clasa a XI-a, la romantism se recomandă pentru studiu 3 texte din Eminescu şi 1 text la alegere din „romantismul paşoptist: Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi ş.a.” sau pentru romanul experienţei se recomandă Nuntă în cer, Maitreyi de Mircea Eliade, Întâmplări din irealitatea imediată de Max Blecher etc., texte aparţinând unor scriitori necanonici (vezi Programa pentru clasa a XI-a. Limba şi literatura română, Bucureşti, 2006). De această libertate, proaspăt cucerită, se vor folosi autorii de manuale, care vor încerca să impună alte texte decât cele deja „clasicizate” din autorii canonici, să se deschidă spre literatura contemporană sau chiar să introducă, destul de timid însă, texte din literatura universală. Aceeaşi libertate o au şi profesorii, care pot să-şi impună până la un punct propriul canon.  Însă, aşa cum s-a văzut, nu e uşor ca, odată obţinută această libertate, să ştii să te bucuri de ea, ieşind din limitele impuse atât de rutină, cât şi de grilele examenelor de evaluare; să poţi să adecvezi studiul literaturii la finalităţile şcolii ori, într-o perioadă în care nu s-au încheiat „revizuirile” începute acum 20 de ani, să găseşti un echilibru între etic şi estetic, între ce păstrezi şi spre ce te deschizi. De aici şi problemele propuse pentru dezbatere: „Canonul instituţiilor culturale şi canonul instituţiei şcolare. Dinamică. Mize. Impact. Limite. Dispute”. Ca la ediţiile precedente, plenurile (capitolul I) au orientat discuţiile. O primă problemă a fost cea a definirii canonului („ca listă de autori «autorizată» şi «învestită» cu o «autoritate» transindividuală, bucurându-se, în principiu, de o largă adeziune”) şi a factorilor care contribuie la „facerea” lui (Paul Cornea, Despre canon. Întrebări şi ipoteze). O alta a fost cea a dinamicii canonului estetic şi a necesarelor revizuiri (Ion Simuţ, Canonul şi revizuirile). A treia – a relaţiei dintre canonul estetic/critic, pe de o parte, şi cel curricular, pe de alta (Mircea Martin, Canonul şi valorile). S-a vorbit şi despre un alt tip de relaţie, cea dintre patrimoniu şi canonul literar şcolar (Alina Pamfil, Patrimoniul şi canonul literar în şcoala românească Forme de prezenţă). „Bătălia” canonică de după 90 şi asaltul postmoderniştilor asupra manualelor au fost obiectul unei alte intervenţii (George Ardeleanu, Canon didactic/canon critic: un „război” inevitabil). Despre presiuni (dinspre istoria, teoria şi critica literară), distorsiuni (neselectarea în canonul şcolar a unor autori de referinţă) şi opţiuni vorbesc două autoare de manuale (Elisabeta Lăsconi Roşca, Carmen-Ligia Rădulescu, Canonul ca joc riscant: presiuni, distorsiuni, opţiuni). În sfârşit, se ridică şi problema unei posibile luări în considerare de către instituţia şcolară a unui aşa-numit „canon al cititorului”.  Capitolele II şi III se opresc asupra celor mai adecvate strategii didactice pentru tratarea textelor/autorilor canonici şi a formelor canonice. Capitolul IV are în centru activităţi extraşcolare din cadrul cercurilor sau atelierelor care permit o selectare a textelor, dincolo de listele canonice şcolare, în scopul realizării unei lecturi de plăcere. În capitolul V se propun „revizuiri” ale canonului şcolar prin includerea altor autori. Capitolul VI, Puncte de vedere, este cel mai bine reprezentat. Cuprinde prelucrări ale unor chestionare ori anchete care testează reacţia elevilor faţă de scriitorii canonici sau se opresc asupra punctelor vulnerabile ale canonului şcolar actual. De aici, necesitatea unor dezbateri cu implicarea deopotrivă a criticilor şi practicienilor la o viitoare revizuire a canonului şcolar. În ultimele două capitole, sunt descrise ateliere ori postere. Diferite ca formă, ca problematică, ele se înscriu însă într-unul sau altul dintre capitolele precedente.  Postfaţa, Forme ale canonului şcolar: alegeri posibile, este înregistrarea ultimei dezbateri cu caracter conclusiv a simpozionului. Monica Onojescu