Lectura repere actuale
Cărti cu imagini ale cărtii şi cu povestiri ale lecturii
Există, mai întâi, realitatea complexă şi diversă a cărtii şi a lecturii. Există, apoi, şirul re-prezentărilor artistice ale cărtii şi lecturii, cu particularitatea lor expresivă şi ne- unică. Dar există şi discursul despre carte şi lectură, cu efortul lui de generalizare şi reuşitele lui incomplete.
Discursul despre carte şi lectură a fost, în ultimele decenii, persistent, substantial şi plural. Mă refer la vizibilitatea lui în zona creatiei literare şi la relieful dobândit în spatiul teoriei literaturii: două domenii autonome, topite, nu o dată, în texte uluitoare precum romanul cu cititori al lui Calvino, prozele cu biblioteci ale lui Borges, Insula lui Groşan sau fragmentul despre cartea de bucate din Exuviile Simonei Popescu.
Motivele focalizării teoretice asupra problematicii lecturii sunt cunoscute şi se referă la nevoia de a încheia un parcurs reflexiv monodirectional, interesat succesiv de autor (înscrierea textului în orizontul autorului: istoria literaturii, critica genetică), de text (descrierea textului: poetica, naratologia, stilistica) şi de receptor (înscrierea textului în orizontul receptorului: teoriile lecturii).
În didactică, reflexele acestei preocupări s-au manifestat rapid şi coerent prin adaptarea unor concluzii formulate de semiotica şi fenomenologia lecturii şi de teoriile “răspunsului cititorului”. Într-o variantă sintetică, rezultatele acestor valorizări sunt vizibile în teza ce instrumentează didactica lecturii: competenta de lectură presupune orchestrarea cunoştintelor despre literatură cu o serie de capacităti metacognitive, capabile să controleze şi să corecteze actul lecturii; aceste capacităti se dezvoltă: a) prin scenarii didactice complete şi explicite, ce desfăşoară momentul prelecturii, al primei lecturi şi al relecturilor analitice şi interpretative, şi b) prin secvente de reflectie, ce presupun reparcurgerea procesului lecturii şi conştientizarea etapelor lui.
Există însă şi o altă cale de acces spre competenta de lectură, şi ea constă în interpretarea atentă a textelor/ secventelor de text în care cartea şi lectura sunt trecute în imagine sau în poveste.
Din şirul operelor selectate în manualele actuale, două îmi par a fi relevante pentru acest demers. Mă gândesc la Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu şi la Cartea de bucate de Simona Popoescu.
Într-un desen didactic succint, relectura şi interpretarea ambelor texte ar presupune: a) circumscrierea detaliată a imaginii cărtii – manuscrisul de zodii şi cartea de bucate – şi b) evidentierea etapelor lecturii, la Eminescu, sau a tipului de lectură, în cazul celui de-al doilea text. Ca tehnică, aş opta pentru regruparea semnelor, fie pe orizontala momentelor lecturii lui Dionis (model impus de structura narativă a nuvelei eminesciene), fie pe verticala caracteristicilor cărtii de bucate şi ale lumii ei de infern sau purgatoriu (model impus de tiparul predominant descriptiv al fragmentului din Simona Popescu).
Nu desfăşor aici demersurile interpretative. Sugerez doar că Sărmanul Dionis poate fi citit integral ca poveste a unei lecturi ezoterice; o perspectivă interpretativă complementară cu perspectivele canonizate (transfigurare a unor teze filosofice sau a unor topoi romantici), Sugerez, de asemenea, că fragmentul din Exuvii poate fi citit ca ilustrare a modului în care un text non-literar poate fi supus unei lecturi estetice; o perspectivă ce include la rândul ei alte parcursuri interpretative (experienta esentială a primei lecturi sau viziunea asupra coexistentei contrariilor în adevăratele cărti ale imaginarului) şi care este complementară cu analizele ce valorizează imaginea copilului sau viziunea despre “arta” culinară.
Fără îndoială, reprezentările cărtii şi ale lecturii nu pot constitui decât arareori substanta orelor de literatură. Ele sunt însă „memorabile”, ca toate imaginile, şi semnificative, ca toate semnele ce compun operele; şi asta chiar şi atunci când nu e vorba de carte, ci de ziar sau de scrisoare, şi chiar şi atunci când cititul este împiedicat, fugărit sau mimat.
