Chestiunea prezenței autorilor contemporani în programele școlare este o foarte dificilă problemă, din mai multe puncte de vedere. Cea mai generală este aceea a decalajului dintre sistemul educațional și viața culturală. E un aspect oarecum obiectiv: întotdeauna sistemul este cu cîțiva pași în urmă, pentru că el funcționează mai ales prin raportare la normă. De ce? Pentru că educația este nu un domeniu experimental, ci se bazează pe ceea ce este verificat ca fiind funcțional și de calitate. Iar norma se creează prin uz, deci în mod natural, pentru a se crea norma, e nevoie de ceva timp pentru ca uzul să funcționeze. Tot aici intră și caracterul proiectiv: o programă școlară se scrie pentru o perioadă viitoare, nu se poate schimba an de an, odată cu noile apariții. Deci intră în ecuație o sumă de ani din urmă, cei necesari uzului care să consacre, și o sumă de ani de după, care vor omite noile tendințe, nume și implicit creații. Mișcări literare/autori/opere. Desigur, idealul ar fi ca acest decalaj să tindă să fie cît mai redus.
De aici încolo intervin însă dificultățile de nuanță, dar care sînt mult mai importante, în opinia mea. Văd două direcții pe care nu ar trebui să le pierdem din vedere și, cred eu, orice absolutizare a uneia dintre ele este periculoasă.
Mai întîi, nu trebuie să uităm că limba și literatura română este un obiect de studiu, care se bazează pe o istorie a formelor, a ideilor, a tendințelor literare. Din acest punct de vedere, a renunța la reperele valorice pe care le implică acestea, aducînd ca argumente faptul că sînt prea vechi, prea plicticoase, prea neconcordante cu viața de azi e nu doar superficial, ci periculos. E un atac la adresa fundamentelor științifice ale culturii, implicit ale literaturii. Deci reperele istorice, jaloanele care marchează evoluția literaturii nu pot fi abandonate, fără să abandonăm, implicit, dimensiunea estetică a acesteia, specificitatea ei.
Apoi, ne dorim ca prin studiul literaturii să formăm gustul pentru lectură, deci cititori constanți și curioși, care odată ieșiți de pe băncile școlii să mai intre în librării, de unde să cumpere cărți. Aici intervine o a doua valoare a literaturii, pe lîngă cea estetică, respectiv valoarea emoțională. Pentru ca elevii să devină cititori, trebuie să fie empatici cu textul, trebuie să poată găsi în el valoare emoțională, nu doar estetică. Și, evident, e mai plauzibil să o găsească în cărțile generațiilor contemporane decît în cele deja clasate.
