Mi‑am notat pe o foaie doar câteva cuvinte de la care aș vrea să pornesc improvizația mea legată de tema întâlnirii ANPRO de anul acesta. Ele sunt: „sistemul”, literatura, profesorul, autorul, evaluatorul. Sper să fie timp să mă opresc puțin la fiecare.
Încep cu o autodelațiune: eu citesc în ultimii ani numai de plăcere, ca în adolescență, ca atunci când eram studentă. De pregătit pentru cursurile de la facultate nu mă mai pregătesc, cum făceam altădată, cu sârg, cu acribie, cu mania exhaustivității. Efortul de a simplica ceea ce aveam de spus era epuizant și perturbator. Simplificarea e o operațiune extrem de… complicată (și frustrantă!). Am deja tolba plină – am acumulat multe de‑a lungul anilor, a fost nevoie să țin la facultate cursuri foarte diferite, de la literatură veche, pașoptism, marii clasici, modernism, literatură contemporană, literatura de azi, până la cursuri de teoria literaturii. Dar tolba (care mai trebuie și golită, ca să intre lucruri noi!) se tot umple cu ceea ce citesc zi de zi cu bucuria aia din copilărie, când nu citeam pentru școală. Tare sînt revivificatoare lecturile care nu‑s (strict) pentru școală! Cum ar veni, acum am tot arsenalul: porumbeii zburători, jobenul, cărțile de joc, eșarfele, prin care fac să apară lucruri din neant, trucurile mele (ale mele!), aduc mereu cu mine și o pungă plină cu cărți, și – ce credeți? ‑încerc să fac… magie. Am ajuns la concluzia că, de fapt, cea mai mare bucurie a mea (și în rolul de profesor) este magia care se creează grație celor din fața mea, energiei lor, atenției lor. Îmi place să cred că nici un curs de‑al meu nu seamănă cu altul. Informația e oarecum aceeași, dar jocurile diferite (jocuri cu multiple strategii), în funcție și de cei prezenți, de disponibilitatea lor, de legăturile pe care le face spontaneitatea. Free‑jazz! Am observat că studenții se duc la cărțile despre care le vorbesc mai ales dacă se creează o legătură (între mine și ei, între ei și niște autori, între ei și niște cărți) pe bază de magie – momentele acelea, câteva, că nu poți face asta două ore! Nu știu dacă sunt un profesor bun, dar îmi doresc să aduc în viața studenților mei puțină (ba nu! multă!) 
bucurie legată de literatură, care nu‑i doar momeală pentru notă și examene sau prilej de frică, plictiseală și bătăi de cap.
Sistemul. Când vorbim despre „sistem”…, clar că nu e bun. Din cine este însă compus „sistemul”? Din tot felul de „imponderabile” (le zic așa), directive venite „de sus” (minister, inspectorat), dar și din noi, profesorii din România! Dacă e ceva putred în Danemarca, dacă e ceva putred cu „sistemul”, înseamnă că e ceva în neregulă cu fiecare dintre noi care suntem, vrem, nu vrem, parte din „sistem”. Nu? Cine stabilește programele? Cine sunt inspectorii? Cine alege textele „întru studiu” pentru prietenii noștri mai tineri? Cine cere „metode” (noi!) de lucru, planuri de lecție (standard!, inutile)? Cine evaluează? Și totuși, acolo, în ora aceea a ta de literatură (ce avantaj!), în clasă, între cei patru pereți, tu faci jocurile. E magie sau nu! „Sistemul” nu mai există. Nu mai poți da vina pe el!
Obișnuiesc, de ceva vreme, ca, atunci când mă întâlnesc cu studenții mei, indiferent de anul de studiu, să le recomand cursurile lui Nabokov. Le și citesc textul de la sfârșitul volumului, L’envoy, prin care Nabokov își ia rămas de la studenții lui, spunîndu‑le că toate cunoștințele pe care a încercat să le împărtășească sunt lux pur. Că studiul literaturii nu e pentru toată lumea. Că nu are rost să citească literatură, după absolvire, dacă nu simt plăcere atunci cînd citesc cărțile unor mari autori. Că sunt atâtea alte plăceri pe lume, în alte domenii. Pare o descurajare, nu? De fapt, e o pagină emoționantă, plină de amărăciune, dar și de tandrețe, de grijă. Studenții mei primesc astfel, de la bun început, un mesaj – provocator – pe care‑l înțeleg foarte bine. Studiul literaturii e un lux, iar voi vi‑l puteți permite! Bucurați‑vă!
Sunt destui elevi care nu citesc literatură, studenți care nu iubesc literatura. Termină Literele, ajung și profesori, dar nu iubesc literatura. Am asistat, de‑a lungul timpului, la niște ore cu ocazia inspecțiilor de grad. Îmi dădeam seama când un profesor nu iubea literatura. Mi se strângea inima. Nu iubea literatura sau nu avea curaj s‑o iubească sau era prea timid legat de literatură. Asta se simte, se vede cu ochiul liber. Și se vede și când te uiți la elevii lui. Atunci când le vorbește elevilor, ei se uită numai în jos sau se fac că sunt ocupați și scriu. Îmi pare rău și de elevi și de profesor (altfel un om cumsecade).
Câteodată, fiecare dintre noi suntem „sistemul”. Când suntem obosiți, plictisiți, când nu ne place un autor pe care trebuie să‑l predăm, când ne descurajează indiferența auditoriului (niște copii pe care îi putem schimba!). „Sistemul” are obsesia bacului, totul e orientat spre simplicarea „întru” examenul final. N‑ar trebui să intrăm în capcana asta. „Sistemul” livrează date, informații „la rece”, dar omite faptul că, înainte de orice, literatura e… omul însuși. Din experiența mea, dacă ajungi și la omul de dincolo de literatură, jocul e câștigat. Literatura nu e (doar) un obiect de studiu, e ceva făcut de oameni pentru oameni. Ar trebui să explic mai mult, nu e timp. Am scris o teză de doctorat despre asta, un fel de pledoarie pentru autor.
Literatura. Am văzut, din documentarea dumneavoastră pentru colocviu, că francezii sunt foarte speriați de faptul că literatura e în pericol (pornind de la semnalul dat de Todorov). Am dedus că, la ei, „sistemul” este atent mai degrabă la partea care ține de formă, escamontând conținuturile și contextul. La noi e invers, am impresia; uneori se insistă prea mult pe context sau pe conținut (deturnat!) și uităm de studiul adevărat al stilului, formei – care dau specificul literaturii, nu? Am asistat odată la o oră de literatură în care elevii erau împărțiți în două tabere și dezbăteau nu știu ce problematici legate de țăranul român, mă întrebam dacă nu am nimerit, de fapt, la o lecție de dirigenție. Nu mai era vorba despre literatură. Devenise pretext.
Azi dimineața am fost la atelierul Gabrielei Chirteș. Vorbea, prin semne, cu elevii ei (elevi cu deficiență de auz) despre valori: dragoste, creativitate, muncă, imaginație, despre libertate, despre frumos, despre suflet, despre respect. Un spectacol gestual emoționant, un spectacol al entuziasmului și al pasiunii. Toate valorile pe care ei le‑au enumerat intră în jocul literaturii. Iar noi ne atașăm trup și suflet de ele, așa cum ne arată, din mișcările lor corporale, elevii Gabrielei, care duceau des mâna la inimă, la frunte. Trupul și litera (un ecou din Gheorghe Crăciun) – o posibilă definiție a literaturii.
Profesorul. Ce valori aduce profesorul? Pe vremea când noi eram elevi, manualele erau făcute într‑un anumit fel, cum bine știți. De pildă, tot reveneau „valorile” legate de lumea rurală de altădată. Nu ne interesau, eram niște adolescenți și niște urbani. „Valorile” naționalismului – manualele aveau un iz naționalist îngrozitor. Apoi, să nu uităm textele despre extincție, cu morți violente – texte terifiante, deprimante. Profesorul era și el prizonierul manualului. Nici o legătură cu noi, cu dorințele noastre. Câteodată am senzația că și unii dintre profesorii de azi sunt desincronizați în raport cu actualitatea. Cred că ar fi bine ca noi, ca profesori, să fim conectați și la valorile care‑i entuziasmează pe elevi. Valorile „verzimii”, cum ar zice Gombrowicz. Este fantastic cât de informați, cât de inteligenți, cât de vii sunt elevii/studenții noștri, uneori. Poate nu mai citesc cât se citea înainte, dar avem și noi de învățat de la ei, au informația lor, lumea lor, foarte mobilă. O știu demult din propria mea experiență. Prin 2005 am întâlnit un grup de studenți care mi‑au devenit prieteni și cu care aveam să construiesc un roman trăznit, Rubik. A fost o întâlnire reciproc avantajoasă. Grație lor, am întinerit. Cum poți să dai lecții unor elevi/studenți, dacă nu joci pe terenul lor? Valorile pe care le propune literatura ar trebui aduse în dinamica actualității.
Autorul. Autorul e un personaj de care se face abstracție. Bun, se dau câteva date, naștere, deces, anii de publicare a volumelor. Mai nimic. Nu știu dvs. cum sunteți, dar eu de copil îmi tot punem întrebarea: cine sunt cei care scriu? Cum e autorul? E bun? E rău? E tânăr, e bătrân? Cum a trăit? Cum a făcut față? Și tot așa. Câte un detaliu din viața lui reverbera până la… operă. Eu și‑acum citesc cărțile de dragul autorului, în căutarea, pe urmele autorului, de dragul minții unui autor, atentă la cum lucrează cu informația emoțională ‑și de toate felurile. Mă interesează creatura asta vulnerabilă care este scriitorul. Dacă ar fi să dau un singur exemplu de cum cred eu că ar trebui să se vorbească/scrie despre un autor, ar fi cartea lui Roland Barthes despre Jules Michelet. Extraordinar! (Și‑apoi vine cu textul ăla din 1967, Moartea autorului!).
Evaluatorul. Cine sunt evaluatorii? Chiar profesorii. Ei aleg despre cine vorbesc la clasă, cine intră în manuale (niște colegi de‑ai noștri le fac). Apoi, sunt criticii literari, prea puțini atenți la contextul internațional, la ce se scrie azi în lume. De‑aici, poate, gustul unora provincial, uneori bătrânicios. Sunt persoane care pot deschide niște uși sau care le pot închide (uneori definitiv). Aș întreba – dar nu știu pe cine –, i‑aș întreba pe decidenți (care uneori se ocupă cu decimarea) de ce au fost scoase din lista de lecturi obligatorii (ce terminologie!) cărțile Hortensia Papadat‑Bengescu. De câțiva ani vin la Litere absolvenți de liceu care doar au auzit de ea!
Și așa, în general, am senzația că, deși avem personaje (scriitori), lipsește narațiunea literaturii, lipsește povestea! Dar acolo, între patru pereți, după ce închidem ușa după noi, cu micii noștri prieteni, cu prietenii noștri mai tineri, să ne ținem de povești! Cu eroi, cu idei, cu sentimente, cu… acțiune (și lirism)!
*
Și pentru că a rămas să spun ceva despre Lucrări în verde… Nu aș mai avea curaj astăzi să scriu așa ceva… Cartea pare așa, haioasă, dar a pornit dintr‑o reală disperare, de la o mai veche constatare de‑a mea: poezia nu‑i interesează pe studenții de la Litere. Și, mă întrebam, dacă nu pe ei, pe cine? M‑am ferit cât am putut să „predau” poezie, ca profesor. E foarte greu. E riscant. Asta până în 2005, când doamna profesoară care ținea cursul de literatură contemporană, eu ținând orele de seminar, mi‑a zis din capul locului: „eu iau proza, tu iei poezia”. Îmi amintesc de prima întâlnire cu studenții. Era o sală plină, luminoasă, fete frumoase, mulți băieți (noi nu prea avem băieți la Litere, dar veniseră, cred, și de la alte grupe). Le‑am spus: „Știți, o să vorbim despre poezie, tot semestrul”. Și în momentul ăla s‑a auzit un fel de geamăt colectiv, un sunet colectiv al dezamăgirii, apoi o rumoare. Mi‑am zis: „clar, data viitoare, dacă vin jumate, e bine”. Dar am avut pregătit asul din mânecă. Mă așteptam la reacția asta, așa că venisem de‑acasă cu mai multe citate scrise de chiar poeți împotriva poeziei. Am adăugat și niște citate din Witold Gombrowicz, care a scris un eseu chiar cu titlul Împotriva poeților. Citatele aveau să intre mai apoi și în carte – care nu e – iată! – deloc ficțiune. 
A fost scrisă pentru studenții mei și pentru cei ca ei, pentru oameni inteligenți care nu vor să mai citească poezie pentru că n‑au citit niciodată destulă poezie ca să se întîmple să înceapă să le și placă poezia. Oameni inteligenți care cred că poezia e un gen dubios și prăfuit. Îi întreb pe studenți, promoție după promoție, când ajungem la literatura contemporană, actuală: „Vă plac postmodernii?” „Nuu…” „Vă plac optzeciștii?” „Nuuuu!” Nu i‑am mai întrebat de douămiiști, că abia auziseră de optzeciști. „De ce nu vă plac? Pe cine ați citit? Pe X?” (Nuuu). „Pe Y?” (Nuuuu) „Pe Z?” (Nuuuu). Nu le place postmodernismul, deși nu știu nimic despre el. Nu le place poezia contemporană, deși n‑o cunosc! Duioasă contradicție, vorba lui Bacovia. Și nu e vina lor. Așa că m‑am hotărât să le citesc pur și simplu, de fiecare dată, înainte de a avea o discuție, din Antologia lui Mușina. Chiar merită să faci asta jumătate de oră, e un câștig mai mare decât dacă le‑ai spune de la început niște generalități despre generație, dând doar două, trei nume. Le spun înainte de lectură că trebuie să fie atenți, să aleagă un vers, două din fiecare poezie auzită și să facă din ele un colaj care va spune multe despre ei, de fapt. Și ies mereu texte emoționante. Le citim cu glas tare. Un detaliu semnificativ: absolut toată lumea alege două versuri ale lui Andrei Bodiu (din poemul lui „319”): „Aici construiesc eu / o nouă personalitate”. Pentru că și ei vor, ca orice om tânăr, să‑și construiască o nouă personalitate. Iar noi, ca profesori, prietenii lor mai bătrâni și mai știutori, trebuie să ținem cont de asta. Să‑i ajutăm să‑și construiască o personalitate! […]
Simona Popescu este poetă, prozatoare și eseistă. Este conferențiar la Facultatea de Litere, Universitatea din București. Ultimul volum publicat, Autorul un personaj, în 2015, la Editura Paralela 45. Intervenția a fost susținută la Simpozionul ANPRO din 2017, Literatura și valorile.
