Sunteți formator de opinie, un autor citit și distribuit pe rețelele de socializare ale celor care lucrează în domeniul educației. Interviurile si analizele dvs. sunt citite, conving, dovadă like-urile și comentariile. Ați o fost o prezență activă în viața publică din cele două luni de criză și ca psiholog. Voi relua aici câteva idei din intervențiile dvs. din ultimele luni fie cerându-vă să le detaliați, fie pentru a vă provoca, de data aceasta ca fost ministru, deci știind din interior cum funcționează sistemul, să propuneti soluții punctuale pentru „Școala de mâine”, titlul unei analize publicate pe site-ul „Edupedu” în 9 aprilie.
Începeți articolul așa: „Dacă nu ne folosim de această criză pentru a reconstrui din temelii procesul de predare-învățare, criza a venit degeaba, pentru școala din România.”. Ca să nu rămână numai o figură retorică și un bun început de articol, la ce vă referiți concret când vorbiți de a „reconstrui”? A construi de la 0 sau la a reface sistemul reparând, completând sau asamblând altfel părțile?
Nu cred că trebuie să facem cu educația ceea ce Roma antică a făcut cu Cartagina lui Hannibal: au ars-o, i-au distrus zidurile și au arat locul. Reconstrucția înseamnă că reutilizezi materiale vechi, adaugi altele noi și le pui într-o nouă arhitectură. Ca în orice reconstrucție, arhitectura este esențială, nu cărămizile pe care le folosești.
Spuneți tot acolo că soluția ar veni de la o învățare „blended-learning”, o combinare a învățării tradiționale cu cea prin e-learing. Dacă până nu de mult în multe școli erauconsiderați excentrici, profesorii care pierd timpul punând filmulețe în oră și trimit la tot felul de resurse digitale în loc să explice cinstit lecția, acum, de voie, de nevoie, s-a trecut în cealaltă extremă: cea a unei școli făcute exclusiv online. Cum am putea să răspundem cât mai bine unei astfel de provocări?
Cred că doar o combinare a învățării față-în-față cu învățarea online mai poate satisface exigențele noilor generații. Digitalii nativi, cei care, zilnic, interacționează cu tehnologiile digitale, au alte așteptări. Lor li se pare firesc să li se prezinte un conținut în format multimedia (nu doar tipărit – ca în manual, sau doar vorbit – ca la clasă); să îl poată accesa de oriunde, oricând, de câte ori vor (nu doar la ora de clasă dedicată); să îl personalizeze, în funcție de nevoile lor. Dacă școala nu ține cont de noile caracteristici ale minții elevilor, va mirosi a arheologie.
Și ceva mai departe spuneți: „O lecție proastă, pusă online, e și mai proastă.”. În lipsa unor ghiduri de bune practici de învățare online, profesorii se pot baza doar pe experiențele anterioare de învățare blendend-learnig, atâtea cât le are, intuiție sau încercând să vadă cât din experiența școlii „față în față” se potrivește în noua situație. Din punctul dvs. de vedere ce înseamnă o lecție online proastă?
Există studii care pot fi convertite în ghiduri care să le arate profesorilor cum să construiască e-content eficiente. De exemplu, o lecție bună online este cea care: a. are explicit formulate obiectivele și le prezintă elevului; b. oferă conținutul lecției în format multimedia (text + audio/video + animație + aplicații software); c. îi face pe elevi să fie activi (spre exemplu, să utilizeze acele aplicații) pe parcursul lecției; d. rezumă esențialul; e. oferă situații concrete în care se poate aplica cunoașterea dobândită (abordează explicit utilitatea lecției); f. oferă recompense pentru înțelegerea lecției. Toate acestea se pot face cu un anumit efort de formare a cadrelor didactice. Așadar, o lecție care nu îndeplinește aceste cerințe este, în general, proastă.
O lecție bună ar trebui să fie în mod normal contrariul uneia proaste. Ce ar trebui să ia obligatoriu în considerare un profesor atunci când își proiectează conținutul, metodele și resursele pentru o lecție online?
Când predă live lecția online, profesorul mai trebuie să arate entuziasm pentru ceea ce predă. Entuziasmul profesorului îi va contamina pe elevi. La fel și apatia sau sictireala lui. Nu poți aștepta ca cineva să învețe cu entuziasm ceea ce tu predai apatic sau sictirit. Culegi ceea ce semeni.
Mi se pare că foarte mulți profesori din România echivalează actul predării cu cel al învățării. Ar fi școala online un factor favorizant pentru o trecere de la o predare expozitivă sau fals activă spre învățarea propriu-zisă? Care este de fapt locul predării în învățare?
Locul predării în învățare e diferit în funcție de ce anume predai și cui. Pentru novici (= cei care încep să învețe ceva), predarea directivă e cea mai eficientă. Când predăm bazele gramaticii, n-are rost să facem proiecte sau brainstorming sau lucru pe grupe. Pur și simplu, directiv, predăm gramatica. După ce bazele au fost dobândite, poți să combini învățarea directivă cu metode non-directive, de tipul proiectelor, al lucrului în grup etc. pentru cei avansați, învățarea directivă e un dezastru; acolo trebuie să mergi cu dezbateri, discuții libere, proiecte creative. Un profesor bun știe cum să adapteze conținutul predării astfel încât eficiența învățării să fie maximă. Nu există rețete. Un bun profesor e un bun bricoleur, nu o mașină.
Una dintre problemele asupra căreia reveniți mereu și care lipseste îndeobște încărțile de didactică și pedagogie este cea a atitudinii profesorului. Probabil vorbiți ca psiholog. Mi se pare că uneori îi acordați o importanță mai mare decât celorlalți factori: conținut, resurse și metode adecvate. De ce?
Când predăm, noi nu predăm doar un conținut, ci și o atitudine față de acel conținut. Ea e, adesea, mai importantă decât informația predată. Oricine poate să-și dea seama de lucrul acesta, dacă se gândește la profesorii care au fost cu adevărat importanți în formarea lui. Nu ne mai aducem aminte exact ce anume spuneau ei, dar ne amintim de pasiunea lor, de trăirile pe care le aveau la orele lor. Ele ne-au marcat, nu informațiile predate. Dacă vrei să formezi, nu doar să informezi, atunci atitudinea e esențială. Altfel, devii un epigon al lui Google.
Dar ce faci cu atitudinea elevilor? Mulți profesori se plâng că elevii sunt apatici iar în mediul virtual nu mai au niciun control asupra lor. De aici și frustrările: și-au pregătit cinci ore resursele și aplicațiile pentru o lecție de 40 de minute, predau sistematic, explică noțiunile, vin cu exerciții interesante și totuși elevii nu sunt atenți, nu participă la oră. Dezinteresul elevilor îi demotivează și pe ei. Ce credeți că ar trebui să știe un profesor despre schimbările intervenite în psihicul asa-numitei generații digitale?
Unele schimbări au apărut deja (preferința pentru multimedia, personalizarea conținutului, accesarea de oriunde, oricând, medierea digitală a comunicării), altele noi vor apărea pe parcursul anilor. À propos de participare, vă propun să comparăm ce ni se întâmplă atunci când mergem la teatru și când ne uităm la televizor, la aceeași piesă – filmată. Trăirea noastră ca receptori e mult diferită. Dialogurile și personajele sunt aceleași, dar contextul în care noi le receptăm e diferit. Proximitatea favorizează emoția, implicarea. Trăim mai intens piesa la teatru decât acasă. La fel e și cu învățarea: prezența proximală a unui profesor bun (în fața ta, în clasă) favorizează participarea elevilor mult mai mult decât lecția filmată a aceluiași profesor. Învățarea online nu oferă, deocamdată, experiența proximității, implicarea emoțională. Probabil, în viitor, vom avea, live, lângă noi, holograma profesorului care predă, dar până atunci mai este de așteptat. De aceea, cred că blended-learningul, hibridizarea predării online cu cea clasică, în diverse modalități (în funcție de ce și cui predai) e soluția cea mai bună pentru viitorul previzibil.
De data aceasta mă adresez psihologului: care credeti ar trebui să fie un raport corect între sincron și asincron în momentul de față pentru diferitele categorii de vârstă între 3-18 ani? În unele școli, mai ales în cele particulare, orele față în față se limitează zilnic la trei pentru elevii de gimnaziu și liceu și la una împărțită în două secvențe, la primară, în altele, probabil pornind de la o exprimare ambiguă din „Instrucțiune” documentul oficial al Ministerului, activitatea este echivalată cu lecția normală de la clasă și profesorii, mai ales cei de la disciplinele pentru examene sunt obligați să-și țină sincron norma de 18 ore.
Cred că acum suntem în faza de a experimenta mai multe variante, de a reflecta asupra acestor experimente și de a învăța din ele. Nu cred că poate exista o rețetă unică, pentru că totul depinde de ce anume predai și cui predai. Ministerul Educației ar face bine să stabilească doar finalitățile (= ce anume trebui să știe elevii la final de an) și să-i lase pe profesori să facă cum cred ei că e mai bine. Un bun profesor e un bricoleur. Numai mediocrii au nevoie de rețete.
Știu că sunteți adept al descentralizării, dar oare într-o situație de criză ca aceasta nu ar fi fost nevoie de o intervenție mai fermă a Ministerului cu explicarea clară a unor norme și ordonanțe?
Cred că Ministerul trebuia să fie mult mai clar și mai coerent. N-a fost, pentru că nici mintea celor de acolo nu e clară și coerentă. Descentralizarea, pe de altă parte, nu e un panaceu, dar rezolvă multe probleme. De exemplu, să oferi soluții flexibile, în funcție de condițiile locale. Incompetența de la centru poate fi contracarată de competența la nivel local. Necazul la noi e că avem un sistem care nu e numai incompetent, dar e și centralizat.
Și tot despre rolul și atribuțiile Ministerului, așa cum se văd din postura de fost ministru și de președintele al comisiei care a realizat Raportul pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării care a stat la baza Legii Educației din 2011. Una dintre întrebările anchetei „Consilierului…” din iunie se referă la ce sprijin, ce atitudine așteaptă profesorii din partea decidenților. În aproape toate răspunsurile se fac referiri la nevoia unei platforme unice care să poată fi accesată ușor și care să conțină tutoriale, lecții; filme documentare, aplicații etc. și dau exemplul platformei Educatieonline.md, Biblioteca digitală, lansată la sfârșitul lunii aprilie la Chișinău. Mă întorc la analiza din „Școala de mâine”, unde explicați succint cum s-ar putea la realiza Biblioteca Școlară Virtuală și Platforma școlară de e-learning. Dacă cei de la Chișinău au putut să se mobilizeze și în cinci săptămâni să-și facă proiectul funcțional, mă întreb și vă întreb de ce nu am putea și noi să le luăm exemplul? Sunt mai bine de trei luni până începe noul an școlar. Ar fi timp suficient, dacă s-ar renunța la birocrația ministerială, dacă s-ar semna un pact, nu între partide politice, ci între instituții, universități, școli, organizații care lucrează în educație, asociații profesionale, asociații ale IT-iștilor, ale oamenilor de afaceri care sprijină educația și s-ar apela direct la oamenii care doresc să se implice. Sunt mai mulți entuziaști și idealiști decât credeți. Spuneti că resurse există. Dar, dacă nu se începe foarte repede, sunt convinsă că și peste alți nouă ani, articolul 70 din Legea Educației va rămâne tot pe hârtie.
Au trecut aproape 10 ani de când am scris acel articol de lege, răstimp în care am explicat, de mai multe ori, pe pași, cum trebuie pus în practică. Degeaba. Sunt foarte sceptic că se va face în trei luni ce nu s-a făcut în 10 ani. Dar m-aș bucura foarte tare să nu am dreptate.
Imediat după declanșarea crizei ați publicat un articol „Arta de a trăi în vremuri de criză”. După mai bine de două luni de trăit în criză ce sfaturi le-ați da acum profesorilor, celor care au ajuns să lucreze câte 14 ore pe zi, obosiți și epuizați, împărțiți între pregătirea orelor, ținutul lor, completatul cataloagelor, justificatul activităților, formări online, webinare de toate felurile, cancelarii online, cerut acordul părinților și elevilor pentru note fără nicio o justificare, despre „Arta de a se acomoda cu o viață cât de cât normală”? Reproduc un fragment dintr-un răspuns tot la întrebarea din anchetă referitoare la sprijinul pe care profesorii l-ar aștepta de la decidenți: „Nouă, profesorilor, cine ne creează starea de bine pentru a putea răspunde nevoilor emoționale, în primul rând, și de învățare, în al doilea rând? De elevi am grijă eu…
Direcțiunea? De la direcțiune există, să zicem, sprijin, urmează să primesc în custodie un laptop (am cerut laptopul catedrei de română), astfel încât eu și fiul meu de 8 ani să ne putem desfășura activitatea, el ca elev, eu ca profesor. Deocamdată împărțim același laptop. Între 10-12.30 are ore el pe ZOOM. Mă așteptam să fim întrebați și noi, mai ales dacă avem și copii elevi, dacă avem ceea ce ne trebuie. Salut sprijinul pentru elevi, care pot face o cerere și pot primi în custodie un calculator, dar noi, profesorii, cu ce lucrăm?
De la inspectorat? Măcar un mesaj pentru elevi, profesori, părinți! De încurajare, de susținere! Nu a apărut niciunul! Nici în martie! Nici la intrarea în vacanță! Nici în aprilie, de când e obligatorie școala on-line! O actualizare a site-ului… ? Ultimul mesaj este de la Ziua meseriilor!!! Actualizarea secțiunii RED de pe site… ?
De la minister? Soluții: platforme oficiale, astfel încât profesorul de română să nu trebuiască să aibă în grijă și partea de TIC, să stea ore în șir urmărind webinare, tutoriale, făcând încercări cu prietenii pentru a testa, a învăța etc. cum să creeze clase, cum să introducă elevi etc. E impresionant cât de mult se ajută cadrele didactice pe grupurile de Facebook când au câte un impas. Dar nu de acolo ar trebui să primească consultanță, ci de la specialiști din sistem.”
Vă referiți la o minoritate, cea a profesorilor de excepție, care și-au luat rolul în serios. Cred că ei ar merita să beneficieze de servicii de coaching, așa cum beneficiază corporatiștii care trag pe rupte. Angajatorul, adică Ministerul, ar trebui să acopere integral costurile acestor servicii. După cum ar putea și să-i plătească suplimentar, pentru că au făcut eforturi suplimentare. Din păcate, majoritatea profesorilor nu au fost așa, să nu ne facem iluzii.
Mircea Miclea este profesor la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, cercetător, fondatorul școlii cognitive în psihologia românească. A fost ministru al Educației în perioada decembrie 2004 – noiembrie 2005, a fost președintele comisiei prezidențiale în mandatul lui Traian Băsescu care a realizat Raportul pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării, diagnoză care a stat la baza Pactului național pe educație semnat în 2008 de toate partidele politice și apoi la baza Legii educației nr. 1/2011.
Interviul, realizat de Monica Onojescu, a apărut în
„Consilierul de lectură” nr. 2/2020