Florin Bican, scriitor: Pentru mine o carte fără de care nu se poate să ieși din copilărie și adolescență sau – dacă vreți – fără de care nu se poate să intri în coridoarele nesigure ale maturității – este Peripețiile Alisei în lumea Oglinzii de Lewis Carroll. Ea îl familiarizează pe cititor cu ideea că, dincolo de oglinzile în care tindem să ne regăsim doar pe noi și lumea care ne înconjoară, se află o cu totul altă lume, unde lucrurile stau cu totul altfel. Și indiferent dacă ținem sau nu seama de ea, această lume ne influențează așa cum influențează luna mările și oceanele de pe pământ. Am face, deci, bine să ținem seama de ea și să luăm la întrebări toate clișeele care ne înconjoară. Dacă Alisa a putut face acest lucru în epoca victoriană, cu siguranță îl putem face și noi în epoca… Chiar așa! Noi în ce epocă om trăi?
Denisa Cristian, jurist: Din punctul meu de vedere, orice tânăr român de până în 18 ani ar trebui să citească Amintirile… lui Creangă. Motivul? E o carte cu un limbaj neaoş, moldovenesc, plină de umor şi de păţanii. Din punctul meu de vedere, e o carte ce evocă un tărâm de basm. De pe altă parte, orice tânăr ar trebui să citească Legendele Olimpului, pentru cunoştinţe minime de mitologie. E o carte cu supereroi zeificaţi, cu intrigi şi mistere. Deci nu plictiseşte pe nimeni. Se vede că nu mă pot decide la o singură carte.
Viorel Danciu, inginer: Tema propusă m-a obligat să fac un efort de memorie şi un fel de regresie, destul de dificilă, către cel de acum 30 de ani, pentru că nu văd cum altfel aş putea să propun şi, mai ales, să justific lectura unei singure cărţi.
Este drept, nu am excelat niciodată în ceea ce priveşte memorarea, nu-mi amintesc, de exemplu, pe de-a-ntregul intriga din Magicianul lui John Fowles, cu toate că, la vremea ei, cartea m-a emoţionat şi m-a intrigat profund. Cât de frustrant ar fi să te afli cu-adevărat în mijlocul unor întâmplări generate, regizate, puse-n scenă de cineva căruia-i place să joace de-a Dumnezeu, doar de dragul experimentului şi pentru că nu mai poate să fie pe de-a-ntregul bărbat, la cei aproape 70 de ani, aşa cum, cu extremă abilitate, o face Maurice Conchis? Extrem de frustrant. Sau cât de departe poate să meargă manipularea, până unde te poate conduce aparenta lipsă de discernământ, amestecată cu dragostea faţă de o femeie manipulată la rândul ei şi considerată de către falsul demiurg bolnavă psihic – toate acestea desfăşurându-se într-un decor fabulos, străjuit pe toate părţile de Egee, sprijinit pe calcare imobile şi imposibil de albe. Cartea poate fi considerată o lecţie de viaţă ce se desfăşoară într-o permanentă pendulare între real şi ficţional, între adevăruri înjumătăţite şi nevoia profundă de mistificare. De aceea, nu aceasta este cartea pe care eu aş propune-o copilului meu ce se pregăteşte să devină matur.
Eu cred că orice copil ar trebui să citească integral seria Dune scrisă de Frank Herbert şi apoi, după dispariţia fizică a acestuia, de către fiul său, Brian Herbert, ajutat de Kevin J. Anderson. Sunt, într-adevăr, douăzeci de volume în total, din care au fost traduse în limba română doar treisprezece. Eu consider Dune unul dintre cele mai importante creuzete în care poate fi forjată imaginaţia unui individ. Dune este prin excelenţă manualul suprem de ecologie, în cea mai pură şi cuprinzătoare definiţie a sa. Nu vorbesc aici despre ecologia unui sistem, nici a unei planete sau a vreunei galaxii, ci despre ecologia fiinţei umane în aproape toate manifestările sale, de la cele mai grandioase, până la cele mai josnice. Dune este în acelaşi timp despre iubire şi ură, despre credinţă şi trădare, despre mistică şi ştiinţă, despre religii, formarea şi gestionarea acestora, în raport cu umanitatea aflată-n permanentă expansiune; despre timp şi predestinare, despre aspiraţii şi deznădejde, despre viaţă şi necesitatea de propagare a acesteia în infinit.
Dune poate fi considerată una dintre cărţile fundamentale, nu neapărat datorită vastităţii temelor abordate, ci, poate, mai ales pentru că un om a reuşit să gândească, deci să creeze, să interpreteze, într-o manieră atât de profundă şi elegantă, prin precizia algoritmică a conexiunilor realizate, un univers în toată plenitudinea sa. Şi nu un univers steril şi îndepărtat, în care omul poate fi considerat o parte infimă a creaţiei, fără scop definit şi definibil, sau doar un capriciu cu ceva posibilităţi de analiză şi de reflecţie a ceea ce poate că reprezintă, al marelui hazard, ci unul în care a fost şi mai mult decât atât, tinzând să devină parte fundamentală, prin evoluţia necesară şi continuă la nivel de individ şi, mai ales, la nivel de specie.
Dacă ar fi să acceptăm sensul strict al ecologiei aşa cum ne învaţă dicţionarul, adică ştiinţa care se ocupă cu studiul interacţiunilor dintre organisme şi mediul lor de viaţă, şi am realiza că noi, oamenii, suntem organismele, iar întreg universul este mediul nostru de viaţă, ei bine, Dune este manualul suprem de ecologie. Aici, Herbert asta face, studiază şi descrie în amănunt cum a interacţionat şi cum se presupune că ar interacţiona, pe termen lung, umanitatea, ca organism unic, cu mediul ei de viaţă, care este universul.
Nu trebuie însă să ne imaginam că Dune este vreo lucrare ştiinţifică în care abundă termeni greu de înţeles şi noţiuni extravagante, dimpotrivă, limbajul adoptat este destul de comun şi de la îndemână. Magia demersului literar este generată de amplitudinea proiecţiei şi nu neapărat de profunzimea de natură intelectuală sau psihologică a acestuia, fără însă ca acestora din urmă să li se simtă vreun moment lipsa.
De ce până la 18 ani? Pentru că încă până la vârsta aceasta tinerii sunt dispuşi să accepte ficţiunea, încă sunt dispuşi să se hrănească cu iluzoriul şi nu cu iluzii, în forma cea mai rafinată. F. Herbert este un maestru al imaginaţiei, poate cel mai mare, iar lecţia pe care o împărtăşeşte cu seria Dune poate să garanteze libertatea creatoare interioară a unui individ. Cine acceptă şi înţelege Dune, poate, mai târziu, să se manifeste creator în diferite direcţii. Funcţia principală a imaginaţiei este prin excelenţă cea creatoare.
Imaginaţia nu este altceva decât proiectarea în viitor a unor elemente, disparate sau nu, de factură existenţială. Ne imaginam ce vom fi, cum vom fi, ce vom face. Un exerciţiu permanent şi necesar de proiectare în timp.
Gabriela Medan, profesoară: Pe cât de simplă pare întrebarea, pe atât de complicat e răspunsul. Am senzația că mă aflu în romanul Ameliei Nothomb, Combustibilii, în care un profesor și doi discipoli sunt nevoiți, în condiții extreme, să dea foc cărților pentru a se încălzi și a supraviețui. La fel ca ei trebuie să aleg o carte de căpătâi, care ar putea influența major tinerii de 18 ani.
Știu că gusturile sunt diferite, că există cunoscuta ruptură dintre generații și, de aceea, mă gândesc mai întâi cum s-ar putea defini o carte atât de importantă. Sunt cărți în care te regăsești, deci miza este identitară, sunt cărți care produc o atmosferă ce rămâne trează în minte mult timp și, mai ales, sunt cărți care vorbesc despre valori, cărți care îți modelează personalitatea și gândirea. Pe acestea din urmă le consider de căpătâi.
Nu mai am 18 ani și, de aceea, poate că părerea mea nu ar coincide cu cea a tinerilor de azi. De aceea, încerc să îmi amintesc care a fost cartea ce m-a marcat pe mine în preajma majoratului. Și de aici începe greul. Mărturisesc că la aceea vârstă am început să îl înțeleg cu adevărat pe Sadoveanu, să văd în pânza descrierilor sale firul înțelepciunii sau să mă dau în vânt după melancolia bacoviană și după celebrul „Nu ești serios când ai 17 ani” al lui Rimbaud. Am tresărit intuind puterea prieteniei citind Trei camarazi de Erich Maria Remarque și m-am bucurat că timpul blestemat în care mi-a fost dat să mă nasc și să cresc nu semăna cu viața eroilor din Pe frontul de vest nimic nou. Am învățat că „niciun om pe lume nu e un ostrov singur și de sine stătător”, cum citisem în Pentru cine bat clopotele?. Și totuși… Dacă ar fi să aleg o singură carte, ar fi Ciuma de Albert Camus. De ce? Pentru că mi-a plăcut sinceritatea ei, pentru că ficțiunea își trăgea seva din realitate și pentru că mi-a dat speranța că, atunci când oamenii se unesc împotriva nenorocirilor, nimic nu e imposibil. Pentru că mi-a arătat ce parșivă poate fi soarta, dar mi-a insuflat convingerea că poți lupta și învinge.
Luminița Medeșan, profesoară: Micul prinț de Antoine de Saint Exupéry. Pentru că:
Se poate citi la orice vârstă;
Fiecare lectură îmbogățește receptarea: înțelegere & simțire;
E o poveste credibilă și incredibilă în același timp;
Se pot învăța de aici metafora, simbolul & alegoria;
Personajul copil e foarte atașant în naivitatea și inocența lui…
Așa cum „trecutul e o altă țară”, copilăria e de pe altă planetă…
Te învață să suporți singurătatea, ontologică, a ființei umane;
E un kit de supraviețuire și de înfruntare a dezastrului;
Atrage atenția asupra faptului că ai locul tău pe lume;
Răspunde la întrebări despre viață, moarte, fidelitate, valori;
Valoarea supremă pe care o află copilul etern este „domesticirea” care te leagă…
E de neuitat în simplitatea ei și de necuprins în semnificații…
Liliana Mihalcea, profesoară: Dacă privim vârsta de optsprezece ani ca fiind vârsta marilor începuturi, a marilor speranțe, dar și a marilor deziluzii, cred că, până la acest prag, un adolescent ar trebui să citească J.D. Salinger, De veghe în lanul de secară. În ultimii ani, mai ales, mi s-a părut că Holden Caulfield, personajul nonconformist al cărții, oglindește perfect aspectele fericite și nefericite ale vârstei. Mai mult decât atât, eroul se află într-o luptă perpetuă cu minciuna și cu falsitatea societății de consum. Exprimarea personajului este frustă, așa cum o întâlnim deseori în cazul adolescenților, și ține de un anumit simț înnăscut al afirmării adevărului. Personajul reflectă cumva și teama de vârsta adultă, pe care-o crede lipsită de orice perspectivă, sumbră și plină de griji. Interesantă mi se pare și relația cu școala, memorabilă rămânând, cred eu, discuția dintre Holden și profesorul Spencer. Cred că este cartea care oglindește cel mai bine lumea tumultuoasă a adolescenței, văzută în opoziție cu o societate în care predomină convențiile și, de cele mai multe ori, acestea țin loc de sentimente. În mare parte, De veghe în lanul de secară poate fi o carte a regăsirii.
Mirela Mureșan, profesoară: Omul este o ființă discontinuă. Are momente, nevoi și interese diferite în momente diferite ale evoluției lui biologice, psihologice și sociale. Putem afirma chiar că el este și nu este același, în același timp.
Având în vedere devenirea permanentă a oricărei ființe umane, nu cred că putem vorbi de o carte „unică”, menită să satisfacă nevoile „absolute” ale fiecărui individ. O singură carte, care trebuie „neapărat” citită, nu există.
Orice carte răspunde unor nevoi parțiale, nu totale; unor nevoi temporare, de moment, conjuncturale, nu eterne. Vine cu răspunsuri fragmentare și efemere, care pot constitui însă răspunsuri revelatoare pentru cineva, cândva, dar nu pentru toți și pentru totdeauna.
Dar cred că se poate vorbi despre autori de literatură pe care nu trebuie să îi „ratezi” într-o viață de om.
Mihaela Nicolae, profesoară: Cred că, dacă ar fi fată, ar trebui să citească Jurnalul unei fete greu de mulţumit de Jeni Acterian. Dacă e băiat, atunci Jurnalul lui Mihail Sebastian. Par lecturi dificile, şi chiar sunt, dacă nu ai deloc experienţa lecturii. Totuşi, forma aceasta de scriitură este cea mai potrivită pentru un tânăr, care are şansa să înţeleagă portretul unei vârste, să-l perceapă ca atare, cu tulburările şi energia sa. Un cititor atent ar înţelege că viaţa şi literatura se condiţionează reciproc şi, mai ales, că lecturile au un rol formativ. Atât Jeni Acterian, cât şi Sebastian citesc mult, mii de pagini, citesc în franceză, învaţă latină, au preocupări intelectuale. Citesc şi cititul acesta devine o formă de existenţă. Şi asta îi salvează, în momentele de cumpănă, îi ajută să rămână demni şi să accepte eşecul, ca pe o experienţă inevitabilă şi, de la un punct încolo, chiar utilă – „realitatea se acoperă cu un văl de irealitate” (Jeni Acterian). Într-un jurnal îţi notezi gândurile şi (aşa cum e cazul celor doi scriitori) nu te gândeşti că asta te face mai vulnerabil, fiindcă nu ai de unde să ştii că cineva, cândva, ar putea să aibă acces la aceste rânduri. Scrii pentru tine şi eşti autentic. Autenticitatea este o valoare importantă, pe care o poţi consolida de timpuriu, astfel încât să nu intervină acea distanţă care falsifică natura umană, ne împinge spre fariseism şi impostură. Jurnalul, ca estetică a confesiunii, te învaţă că este important să citeşti, ca să afli cât mai multe despre alţii, dar, mai ales, despre tine.
Emilia Piroș, profesoară: Dacă aș fi avut cu zece ani mai puțin, aș fi ales, cu certitudine, un roman de dragoste, cel mai probabil Anna Karenina. Dacă aș fi avut cu zece ani mai mult, mi s-ar fi părut normal să consider că un adolescent trebuie să cunoască Miturile Greciei antice și Povestirile biblice. La vârsta actuală, cred că romanul lui Dostoievski, Crimă și pedeapsă, ar fi bine să nu lipsească din aventura literară a oricărui tânăr.
Dincolo de palierele interpretative atât de generoase (de la cel social, politic, până la cel simbolic sau psihanalitic), m-am oprit asupra acestei recomandări datorită, mai ales, virulenței cu care elevii aruncă cu piatra în Sonia, condamnând-o intransigent pentru faptul că s-a prostituat. Îmi place să asist la acest linșaj ce reiterează, parcă, înverșunarea cu care membrii respectabili ai comunității decid să o ucidă cu pietre pe văduva Surmelina din Zorba Grecul sau să o oblige pe Hester Prynne să poarte litera stacojie. Poate că această îndârjire este produsul unei viziuni încă patriarhale întru care au fost educați, potrivit căreia, mai devreme sau mai târziu, femeia totuși va înșela bărbatul. Sau poate e doar o gravă incapacitate de a empatiza sau nimic din toate astea, doar aroganța și orgoliul specific acestei vârste care îi determină să afișeze cu atâta nonșalanță teoria lui „mie nu mi se poate întâmpla așa ceva”. Abia după ce citim câteva fragmente și discutăm, reușesc să-i aduc, pe unii, de partea bietei Sonia. De același tratament, poate nu chiar atât de drastic are parte și Raskolnikov. De el, se apropie oarecum cu sfială pentru că are o teorie, o filosofie prin care își justifică fapta, este un intelectual, deci trebuie respectat. Blamarea aceasta atât de hotărâtă se potolește treptat în clasele mari când începe procesul de relativizare. În interpretarea comportamentului celorlalți eroi ai literaturii române voi face mereu apel la Crimă și pedeapsă. În clasa a XII-a, când fac un memento, lecția este deja asimilată, lucrurile nu mai sunt privite doar în alb și negru, există nuanțe, perspective etc. O singură dată teoria aceasta relativistă care se vrea infailibilă dă greș și nu mă sfiesc să o recunosc în fața lor, chiar dacă tind să devin dogmatică – în cazul iubirii, căci singură dragostea nu poate fi decât totală, fie că îmbracă forma lui philia, agape sau este erotică.
Bogdan Tănase, bibliotecar: O întrebare deloc ușoară, ținând cont de vastitatea universului literaturii, însă pe mine m-au marcat două romane scrise pe la jumătatea secolului trecut; din literatura română – Moromeții, iar din literatura universală – De veghe în lanul de secară (nu am putut alege doar unul și am preferat să fac această separare) și nu neapărat pentru faptul că am fost „obligat” să le citesc în timpul liceului, ci pentru că au lăsat urme în mine. Firește, cele două volume au fost comentate, analizate, disecate, au ajuns subiecte „grele” la diferite examene și concursuri și totuși le-aș recomanda fără nicio ezitare oricărui adolescent. Pentru unii, la finalul lecturii lor, aceste romane rămân banale, seci, dar, pentru alții, sunt ca o lovitură de ciocan. Având teme total diferite, personaje din multe categorii sociale și profesionale, ar fi aproape imposibil ca cititorul să rămână neimpresionat, să nu se și regăsească într-una dintre lumile celor doi scriitori (Preda și Salinger), pline de învățături universal valabile. Două cărți „bornă” în care conflictele colective și cele personale te țin permanent conectat, făcându-te să intuiești ceea ce urmează. La următoarea pagină întoarsă sau la următorul capitol, zâmbești în colțul gurii sau ridici o sprânceană și te bucuri că nu ai pus încă acolo semnul de carte, ca să poți lua o pauză. Citiți-le, trăiți-le și nu veți regreta!
Cristina Neculăeș: Astă-seară citim în familie…
De citit până la 18 ani. Cărțile propuse de familia mea –
Propunerea mamei (profesoară de română, semicentenară, cititoare avizată, adică greu de păcălit): Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez, pentru că:
- la prima ei lectură, cum cititoarea de chiar 18 ani trăia și citea în plină dictatură comunistă, părea să vină dintr-un spațiu exotic și inaccesibil; mirosea a libertate, deși exemplarul din colecția BPT a Editurii Minerva era împrumutat de la biblioteca orășenească, era tipărit pe foaie urâtă și ieftină și era deja dezmembrat;
- sună atât de armonios în limba în care a fost scrisă: CIEN ANOS DE SOLEDAD;
- este laureată a Premiului Nobel (1982). Este o carte de referință, tradusă în peste 40 de limbi și a cărei vânzare depășește 30 de milioane de exemplare în întreaga lume. În 2007, la al patrulea Congres Internațional de Limba Spaniolă (Cartagena, Columbia), romanul a fost votat ca fiind cea de a doua operă literară majoră scrisă în limba spaniolă, după Don Quijote;
- are o narațiune captivantă pentru orice vârstă. Este o carte somptuoasă, tulburătoare, dar și plină de culoare, vie;
- satul Macondo ne amintește tuturor despre geografia mitică a oricărui loc natal. Este satul oricărui tânăr: ,,Era într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste 30 de ani, nimeni nu murise încă.”;
- e o saga, cu un vălmășag de evenimente și de patimi;
- este o alegorie a timpului, care ,,parcă s-ar învârti în loc și parcă ne-am fi întors la început”. Se repetă, la fel cum se repetă numele Buendia, din generație în generație;
- personajele poartă acel stigmat (sau blazon?) al singurătății hiperbolizate (Melchiade se întorsese din lumea morților, deoarece nu putuse îndura singurătatea.). Spectacolul ,,mizerabil” al singurătății se traduce, de fapt, prin incapacitatea de a iubi. Marea întrebare la care ne provoacă romanul rămâne: Oare nu cumva trecem singuri prin viață, indiferent de numărul de persoane pe care le întâlnim?;
- personajul feminin Ursula este Mama – matrice și prototip – model de energie și de înțelepciune. Încă râvnesc să am o terasă cu begonii ca a ei.;
- nu știu o altă carte în care granița dintre real și fantastic să fie atât de fragilă și de instabilă. Scriitorul columbian nu simte nevoia să explice caracterul misterios al evenimentelor, așa cum face scriitorul european de literatură fantastică;
- deschide lectura celorlalte cărți ale lui Marquez: Dragostea în vremea holerei, Toamna Patriarhului, Generalul în labirintul său
- nu este o lectură facilă. Te solicită, se citește pe îndelete, te îndeamnă să te întorci, să reiei, să meditezi. (Apropo, ca să te descurci printre atâția Arcadio și Aureliano, este bine să-ți faci o schemă.);
- nu e greu să pledez pentru Marquez. Este ,,mai popular ca un rockstar”, cum spune Stelian Tănase. E o carte a magiei. Te confiscă.
Propunerea tatei (economist insipid, cum se definește, care nu este un cititor profund, ci un simplu consumator de literatură; fan Urzeala tronurilor, de exemplu): Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov
Povestea este simplă și o amintire-perlă a familiei noastre. În clasa noastră de liceu, o a IX-a din anii ˈ80, mult prea rebelă pentru acele timpuri și mult prea cuminte pentru vremurile noastre, doamna dirigintă ne-a mutat fete cu băieți. În ciuda protestelor noastre. Se stricau prietenii și colaborări fructuoase și se prefigurau noi griji. Cum ne vom înțelege? La ce ne va folosi? E greu să părăsești tabieturile tale și să încerci să fii politicos și diplomat cu cineva, când, până atunci, totul mersese ca uns (prietenie, preocupări comune, vorbit-fără-prea-mult-gândit, adică fără precauții etc.) Am nimerit în bancă cu ea, care era cea mai bună din clasă la română, avea faima că citise cât noi toți la un loc și era o tipă subțire la propriu și la figurat. Nu mă prea plăcea și ne-au mai apropiat temele la mate și la fizică, la care m-am dovedit util. Din cauza și datorită ei, m-am apucat de citit. Într-o zi, când nu făcea sport și stătea în clasă, a scotocit în lucrurile mele, în căutarea unui caiet și a găsit volumul meu Maestrul și Margareta, pe care l-am început căznindu-mă și pe care l-am terminat adorându-l. Din clipa aceea, totul a fost altfel. Cartea aceea a făcut-o să mă vadă cu alți ochi. Cum Uniunea Sovietică primește vizita diavolului, eu primeam atenția ei. Romanul era din biblioteca unchiului meu, profesor și scriitor. E o lectură dificilă, o satiră a cărei înțelegere solicită mult mai multe cunoștințe decât aveam eu atunci. Dar era și este o lectură captivantă, care place. Amestecul de realitate și fantastic camuflează satira la adresa totalitarismului. Diavolul ia chipul iluzionistului Woland și se amuză să pună pe jar Moscova, orașul în care Maestrul și Margareta încearcă să-și trăiască iubirea. Departe în timp și în spațiu, Pilat din Pont îl judecă pe Iisus. Astfel de cărți te lasă perplex. Și, pentru că una dintre învățăturile cărții este că lașitatea este cel mai îngrozitor viciu, după ce am parcurs, amândoi, școli, evenimente, stări și după ce am recitit, după 1990, ediția necenzurată a cărții, mi-am luat inima în dinți și am cerut-o de nevastă. Se împlinește deja un sfert de veac de când mi-e dragă cartea și mi-e mult mai dragă ea. Le recitesc din când în când pe amândouă.
Propunerea copilului (studentă; îi place să citească; adoră proza scurtă, Iocan și Decât o revistă se numără printre lecturile ei curente): Cărțile lui Eric Emmanuel Schmitt: Cea mai frumoasă carte din lume, Concert în memoria unui înger, Pe când eram o operă de artă, Visătoarea din Ostende, Oscar și Tanti Roz etc., traduse în 40 de limbi.
Sunt simple și ne eliberează de zgura rutinei. Omul contemporan este, după cum spune scriitorul însuși, mereu în întârziere față de tehnică, față de informație, față de modă. Sentimentul este frustrant, pentru că valoarea noastră stă în frumusețea lumii, în relația cu ceilalți și cu Dumnezeu. Cărțile acestea sunt fără pretenții și trucuri inutile, iar scriitorul este cuceritor: joacă teatru, dă interviuri (a fost și la București, pe scena Ateneului Român, în 2015), face turneuri de promovare, e un creator pe deplin ancorat în realitate. Dacă timpul, banii și limba franceză mi-ar permite, mi-ar plăcea să parcurg un atelier de scriere creativă organizat de el. Până atunci, citesc (și mai scriu pe blog).
Ancheta a fost realizată de Monica Onojescu.
În „Consilierul de lectură” nr. 2 (iunie)2018.
