Imaginile din copilăria mea legate de textele cu greieri și furnici sînt în alb și negru. În școala primară, interpretarea era unică: furnica, masca omului muncitor, era personajul pozitiv, care pedepsea justificat leneșul greier. Nu-mi amintesc să fi avut vreo urmă de simpatie pentru cel din urmă. Ca elevă model, cu codițe și fundițe, cu părinți din clasa muncitoare, îmi era ușor să mă identific cu furnica. Cu mîndrie pionierească.
Muzicanți nu aveam în familie, la petreceri asistam rar, așa că socoteam condamnabilă „desfătarea“ greierului, care petrece chiar „toată“ vara. Și mai era și inconștiența lui – se trezește ,,deodată“ / ,,într-o zi“, adică nu avea nici un plan, nici cincinal, nici planuri de viață. Nu remarcam faptul că el găsește, totuși, o soluție, deci are, în limbajul modernității, un mindset de creștere – totul se învață, totul are o rezolvare. În varianta lui Donici, este teatral, mizează pe sentimente și varsă lacrimi: ,,Alergînd, cu lacrimi pică / Şi se roagă să-i ajute“. Apoi, invocă nevoile primare și apelează la dărnicia creștină: „Cu hrană să-l împrumute, / Ca de foame să nu moară“; nu e o pomană, ci un împrumut, dar nu precizează și în ce condiții va achita această datorie, deși pune o limită temporală: „Numai pîn’ la primăvară“.
citeşte articolul integral aici…
