Georgiana Epureanu
De ce să mai predăm literatură?
Întrebarea de la care pleacă aceste reflecţii este una de mare actualitate şi, poate, una dintre cele mai dificile: de ce mai predăm literatură în şcoală? Literatura română, aşa cum este ea prevăzută de programele actuale, începe să devină tot mai invizibilă în preocupările de durată ale elevilor noştri şi centrată pe utilitatea ei la evaluările naţionale. Că literatura face parte din viețile noastre, ale profesorilor de română, este desigur un silogism. În sensul cel mai larg cu putință, literatura înțeleasă ca univers ficțional creat din cuvinte, generat de fantezia unui scriitor şi destinat unui public cititor reprezintă una dintre formele artistice care au supraviețuit secole la rând tututor schimbărilor istorice, sociale sau culturale.
Ne aflăm la o răspântie de drumuri în ceea ce privește perspectiva asupra lecturii în şcoala din România. Se proliferează prin repetate statistici, interviuri, studii de tot felul ideea că la noi se citește tot mai puțin literatură, și nu doar, că nivelul cultural scade îngrijorător, iar acest lucru se reflectă în oglinda altădată curată a limbii române, inundată azi de „pete”, neglijențe datorate „stricătorilor” de limbă sau seninătății cu care sunt preluate cuvintele sau expresiile din alte limbi, fie din considerente „mondene”, comerciale, fie cu o seninătate derutantă sau cu indiferență. Datorită unor scriitori precum Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Constatin Noica, Nichita Stănescu (şi nu doar datorită lor) am înțeles că limba, literatura și cultura unui popor sunt imaginea fidelă a modului în care ne raportăm la universal și că portretul unei națiuni poate fi conturat mai ales analizând aceste trei compartimente definitorii. Amprenta noastră națională actuală suferă din lipsă de uitare sau poate din cauza rătăcirii identității, sperăm temporare, o nouă rătăcire printr-un labirint înțesat de false oglinzi din care putem ieși la capăt doar cu o bună și cumpătată călăuză.
Problema predării literaturii în școală merită, așadar, abordată la modul cel mai serios cu putință, putând fi considerată o prioritate a educației și a culturii române în prezent. Actualmente, ne plasăm într-o sferă în incinta căreia vocile dezbat, există preocupări în rândul specialiștilor, reprezentanților Asociației Naționale a Profesorilor de Limba şi literatura română „Ioana Em. Petrescu”, didacticienilor, scriitorilor sau editorilor implicați în actul educației, tuturor factorilor de cultură și educație care au manifestat interes pentru acest subiect. Sfera rămâne însă de un spectacol grotesc nemaiîntâlnit, ciocnindu-se de indiferența, neputinţa, lipsa de încredere, demotivarea, altfel spus de absenţa unui proiect de anvergură în această direcţie.
Să coborâm, așadar, din această ambarcațiune cu aspect extraterestru pe pământ și să abandonăm pentru câteva rânduri „sfera” străină a metaforei. În școală, literatura din programe și manualele școlare presupune o abordare după modelul comunicativ-funcțional, aplicat acum aproximativ 15 ani, care presupune predarea integrată a cunoștințelor de literatură, limbă și comunicare. Grație acestei abordări, cele trei niveluri de receptare a mesajului scris sau oral formează, la modul ipotetic, un vorbitor, respectiv un lector competent la sfârșitul anilor de studiu. Experiența didactică autentică demonstrează însă altceva: elevii de gimnaziu se izbesc de programe supraîncărcate cu noțiuni teoretice și gramaticale, definiții și clasificări chinuitoare în care uzul limbii își pierde cu totul utilitatea sau scapă de sub control, cei mai buni cititori sau talentați scriitori nu acceptă servirea gramaticii și teoriei textului pe pâinea amară a științei de dragul științei. Uciderea creativității din fașă este o crimă la fel de îngrozitoare ca oricare alta, dar observăm că inclusiv conceptul de crimă suferă un proces de altoire stranie în limba noastră, mult prea indulgentă și neprincipială în ultima vreme. Elevului din gimnaziu, conform programelor și manualelor, este imposibil să-i mai menții treaz interesul pentru lectura literaturii în condițiile unui examen precum cel actual de la evaluarea națională. Notele cresc așa cum trec anii, dacă rezultatele dau bine pe foile noastre, ele sunt catastrofale în comparație cu acelea ale elevilor din alte sisteme de învățământ ale unor ţări mai dezvoltate. Profesorul de limba și literatura română este, cu chiu și vai, din când în când, și profesor de literatură, nu și de lectură. Avalanșa manualelor alternative și auxiliarelor, inițial benefice și deschise libertății și creativității în predare-învățare s-au dovedit o cutie a Pandorei. Odată epuizat mecanismul, caracterul ireversibil al efectului superfluu al așa-zisei adaptări sau proiectări personalizate s-a înecat în mareea examenelor rigide și absurde. S-a preconizat că nu fondul contează, ci forma, strategiile și imaginea asupra predării, cu alte cuvinte obositoarea lamentație se transformă mai mereu în pseudopredare sau pseudoînvățare, păcat greu și vechi al trecutului ale cărui roade parcă le culegem și astăzi cu seninătatea clovnului spitalizat.
Și fanfaronada continuă în liceu, când, epuizați de orare, programe, materii inutile și teoretizări excesive, elevii încep să parcurgă cam aceiași autori, uneori chiar aceleași texte, însă, atenție, dintr-o perspectivă teoretică mult mai avansată. Textul literar fuge printre definițiile, perspectivele, vocile, incipiturile și finalurile, eurile, mijloacele caracterizării, nivelurile lingvistice ale textului, textualismele sau, în fine, orice altceva decât lectură și scriere pentru înțelegerea lumii și reflectarea asupra sinelui. Receptarea și cultivarea limbajului sau compararea unor curente de idei, curente literare grație abordărilor inter-, pluri, transdisciplinare este sugrumată de cerințele redundante, tocite până la cer și înapoi, prevăzute de programa examenului de bacalaureat. Modelul argumentativ a devenit patinaj artistic unde impresia artistică de succes înseamnă învățarea unei rețete de scriere a textului, o contopire de opinii, argumente și concluzii într-un șotron al ideilor culturale nereceptate, neasimilate, netrecute prin filtrul gândirii sau al fanteziei. Subiectele încurajează reproducerea identică a conținuturilor învățate, unde arta de a explica o cratimă sau o virgulă înseamnă promovarea sigură a examenului și, pe deasupra, stăpânirea perfectă a limbii române. Hohotim printre dinți când evaluăm și descoperim în timpul orelor încordate de corectare, adevărate lupte interioare și monologuri care își ies din matcă ce nu pot sau nu au voie să fie exprimate, istovitoare clișee și inadecvate eseuri care nu pot fi reprimate la nesfârșit, greața sartriană de a mai evalua astfel de lucrări, pe de o parte, și compasiunea pentru aceste generații nevinovate de a nu fi avut șansa de a înțelege ceva din literatură în clasele superioare ale liceului.
Părăsind lespedea alunecoasă a micuței sfere incontrolabile pe care am descris-o, pășind pe pământ, recunoaștem măcar din când în când, în ciuda diferențelor de statut și cultură, că suntem empatici acestei generații tocmai pentru că dorim să predăm literatura română în contextul marilor literaturi ale lumii, cu noblețe și cu pasiune pentru a forma cititori nu doar competenți, ci pentru a-i determina pe elevii noștri să gândească și să rezoneze la frumos, la sensibil, la cunoașterea forței nelimitate a imaginației datorită căreia au fost create cele mai frumoase opere literare, expresii ale logosului primordial şi, totodată, căi ale descoperirii identităţii. Cu programe inactuale care așteaptă de mult timp revizuiri și ancorări în contemporaneitate, cu proiecte de digitalizare a învățământului începute și nefinalizate în condițiile în care cifra analfabetismului a crescut exponențial în ultimii ani, cu multe neajunsuri slab prezentate în media sau trecute sub tăcere din varii motive, nu am avea de ce să sperăm că lucrurile vor lua un curs normal. Ora de lectură trebuie inventată în fel și fel de chipuri și forme pentru a da sens predării literaturii în școală. Modul în care îi poți apropia pe elevii noștri „vii” (nu vorbim despre proiecțiile programelor prăfuite!) de autori astfel încât să le stârnești interesul sau apetitul pentru citit devine, din nou, o artă sau o bătălie. Calea prin care lărgești orizontul receptării literaturii și reușești să faci vizibilă, printr-o magie, desigur, și literatura contemporană, este asul din mânecă pe care îl caută sau îl reinventează zilnic profesorul adevărat de limba și literatura română.
Constat că, oricât aș încerca să mă mențin cu picioarele pe pământ, mă trezesc în cele din urmă cu o multitudine de aspecte siderale încă neabordate din lumea celor care cuvântă prea mult și reflectează zilnic la porția de sens livrată pe minut prin cuvinte, ceea ce înseamnă că întrebarea de la care am pornit este fertilă și ne reprezintă foarte autentic „sfera”. Mă plimb printre paginile absolvenţilor, scrâșnite cu numărători exacte însumând cuvintele sau rândurile, indiferent, și înțeleg literatura decojită și golită de miez prin imagini crâmpoțite cu personaje precum Ilie Moromete fumând liniștit sau, dimpotrivă, cu chef de vorbă, Harap-Alb pe drumul inițierii în timp ce își dezvoltă caracterul datorită, bineînțeles, spânului trebuitor, Felix pășind timid pe poteca bucureșteană printre casele dărăpănate pentru a ajunge la unchiul său mort de o moarte suspectă (pasajele fiind smulse din cotor și întreținând misterul), o Otilie a cărei enigmă nu există decât în viziunea unora, dar extrem de rafinată în relație cu bărbații și, ocazional, un Victor Petrini care la începutul romanului este prea tânăr, dar în final înțelege prin experiențele de iubire trăite ce însemnătate au viața și persoanele din jur. Glosarea pe câteva secvențe „reprezentative” pentru a evidenția „particularități de construcție” a unui personaj la alegere dintr-un „text narativ” devine un modus vivendi al elevilor care, în ciuda faptului că nu au citit vreodată aceste texte sunt capabili să acopere cu ardoare numărul de rânduri solicitat și să obțină chiar un punctaj final frumușel. Elevii ar numi un astfel de gen de lucrare un „fake”, sau pe românește un fals grosolan în actele cu care își semnează promovarea examenului.
De ce să mai predăm în acest caz literatură când am putea face proiecții cu imagini sau secvențe cinematografice, materiale realizate cu scopul de a rezuma „textele narative” cu pricina? Autorii, ca și profesorii, sunt inofensivi, nevinovați, cufundaţi în această dilemă, datorită simplului fapt că ei pot oferi motivația și materialul necesar învățării sau lecturii literare, dar viziunea asupra programelor, responsabilitatea raportării la probleme de actualitate şi necesitatea formării unor tineri pregătiţi pentru tipul de societate actual rămân la decizia specialiștilor onești și interesați.
