ANPRO - Asociaţia Profesorilor de Limba şi Literatura Română "Ioana Em. Petrescu"
Asociaţia Profesorilor de Limba şi Literatura Română "Ioana Em. Petrescu"

Despre autor

Articole asemănătoare

131 Comentarii

  1. 1

    Todor Camelia, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

    Romanul ”Lizoanca„ scris de Doina Ruști prezintă o față ascunsă a societății românești, pe care fiecare dintre noi a ales la un moment dat să o ignore, păstrând o atitudine nepăsătoare față de problemele evidente cu care se luptă această societate.
    Romanul urmărește viața zbuciumată a unei fetițe de 11 ani. Când auzi de această vârstă, 11 ani, gândul îți zboară la copilărie, joc, prieteni, scoală, la o persoană în dezvoltare care începe să cunoască lumea în totalitatea ei, cu bune, dar și cu rele. Este posibil să te și întrebi : ”Eu ce făceam la această vârstă? Ce îmi amintesc semnificativ legat de ea?„ . Dar oricare ar fi răspunsul, nu poate sub nicio formă să anticipeze viața pe care o duce Lizoanca.
    Bătută în permanență de tatăl său și aruncată dintr-o parte în alta de familie, fiindcă era un copil nedorit, Lizoanca hotărăște să își ia viața în mâini. Se împrietenește cu niște fete mai mari decât ea, Goarna, Nuțica și cu un băiat numit Țițoască pe care îi consideră singura ei familie și pentru care ar face orice. Din această dorință de a fi acceptată, ajunge să se prostitueze, în prima fază fiindcă a convins-o Goarna și pentru că dorea bani, dar mai apoi însă, ajungând să o facă pentru niște plăceri mici cum ar fi uitatul la televizor, niște mancare, în special croasante sau alte cadouri nesemnificative. Până la urmă începe să privească această viață cu ochi buni, pentru că în comparație cu bătăile tatălui său și restricțiile în care a trăit până atunci, această viață era șansa ei la libertate. Cu toate acestea, ajunge să se îndoiască din ce în ce mai mult de alegerea ei când declanșează un scandal imens în sat, legat de o infecție cu sifilis pe care este posibil ca ea să o fi răspândit. Încet încet încep să iasă la iveală dorințe de răzbunare ascunse, ura, invidia, lipsa de demnitate si moralitate și multe alte defecte ale unei întregi societăți, o societate lipsită de educație.
    Romanul ne prezintă în special consecințele pe care le are lipsa de educație asupra oamenilor și din păcate asupra copiilor. Abandonul școlar este un lucru extrem de frecvent în cadrul acestor comunități. De asemenea, nerespectarea legii, a unui cod moral, a unui sistem de valori pot duce la dezastre și la vieți de copii ruinate. Nepăsarea și egoismul de care dau dovadă locuitorii satului are un impact imens asupra vieții și alegerilor pe care Lizoanca le face de-a lungul poveștii.
    O altă temă abordată în acest roman este indiferența față de conceperea unui copil. Acești copii nedoriți, de care mamele (sau adolescentele) doresc să scape cât mai repede ajung să ducă o viață chinuită, prin case de copii sau bătuți de alți părinți adoptivi fără a avea o șansă reală la o viață mai bună. Din pacate ei ajung să facă greșelile părinților lor, fiindcă nu au niciun exemplu bun și corect de comportament.
    Acest roman reprezintă un semnal de alarmă pentru toate persoanele care au uitat să privească în jurul lor la problemele existente care devin din ce în ce mai grave. Atâta timp cât generațiile care urmează nu au o șansă reală la o viață mai bună, sociatatea românească va continua să stagneze, iar problemele se vor înrăutății. Cred că acesta este mesajul principal al cărții, un mesaj pentru schimbare și pentru respectarea dreptului la o viață bună.

    1. 1.1

      Nicolae Mihaela

      Sofia Catarina Şerbu, clasa a V-a, C.N. “Mihai Eminescu” Buzău

      Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.
      Eu nu știu prea multe despre istoria noastră națională, abia acum descopăr tainele acestui domeniu extraordinar. Cărțile de istorie nu sunt, pentru mine, niște cărți obișnuite, tocmai pentru că acțiunea din ele s-a întâmplat în trecut, este reală și cutremurătoare. Autorii vor să înțelegem ceva foarte important, ca, de exemplu, cum trăiau oamenii, ce relații erau între state și ce transformări majore s-au petrecut, până în ziua de astăzi.
      Istoricul Neagu Djuvara ne explică în această carte contextul Marii Uniri de la 1918. Explicaţiile sunt necesare, mai ales că “în chip aproape miraculos, se întregise aproape toată ţara şi spre răsărit şi spre apus.” Cu toate că am fost la sfârșitul Primului Război Mondial în partea învingătorilor și negocierile de pace s-au purtat la aliații noștri francezi, am avut și noroc: “părerea mea este că această unire pe care am făcut-o în 1918 a fost excepţional de bine reuşită”. Putem înțelege un lucru esențial: unirea cu Basarabia, cu Bucovina sau cu Transilvania, Banat și Crișana a venit ca urmare a dorinței românilor. Ei au stabilit acest lucru în adunări și consilii. De asemenea, revoluția din Rusia a condus la concentrarea Rusiei în plan intern; astfel, am putut să ne unim și cu Basarabia. Ţara s-a dublat ca întindere, cuprinzând şi provincii care nu mai fuseseră ale noastre în trecut – “Vechiul Regat”, Banatul, Transilvania, Crişana, Maramureşul, Bucovina, Basarabie. Minorităţile naţionale, scrie istoricul, reprezentau aproape 28% din populaţie, ceea ce aducea, la vremea aceea, alte problem de rezolvat.
      Contextul favorabil a fost susținut de decizia de a apăra granița în fața agresiunii ungare în 1919 și de a da jos guvernul comunist condus de Bela Kun. Negocierile cu ungurii nu au fost mai blânde după venirea la conducere a amiralului Horthy ca regent; românii încheie pacea cu Ungaria abia la 4 iunie 1920, la Trianon. Bucovina și Dobrogea erau deja clarificate prin tratatele cu Austria și Bulgaria de la Saint-Germain și Neuilly (ambele în 1919).
      Din fragmentul ales reținem două idei de forță:
      – prima constă în împlinirea visului secular, România Mare, care s-a confruntat cu dificultăți mari, dar a avut ca bază aceeași limbă; după Neagu Djuvara, în afară de țările mici, suntem singura țară din Europa „al cărei sentiment național este exclusiv întemeiat pe faptul că vorbim aceeași limbă de la Nistru până la Tisa”;
      – a doua constă în alegerea, în contextul acela plin de dificultăți, ca prim-ministru și reprezentant la Paris, a lui Vaida-Voievod, prin implicarea lui Ionel Brătianu și încrederea regelui Ferdinand; la tratatul de la Trianon am fost, astfel, reprezentați de un ardelean, „nu de un om venit de la București”; Neagu Djuvara consideră acest lucru un gest de liberalism.
      Ce pot spune în final: istoria pare greu de înțeles fără cineva care să ți-o explice cu detalii și claritate. Cu siguranță că va trebui să mai citesc astfel de cărți. Neagu Djuvara a spus într-un interviu că ar fi foarte mulţumit dacă cei mici ar prinde drag de istoria lor, citindu-i cărţile – “trecutul nu e încremenit pe vecie, iar focul mocneşte sub cenuşă”. Eu cred că aşa se întâmplă, de fapt.

    2. 1.2

      Nicolae Mihaela

      Andrei Ştefan Mihalcea, clasa a XI-a, C.N. “Mihai Eminescu” Buzău

      Simona Antonescu – Darul lui Srafim, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016.
      Între multele rețete pe care le primim pentru a citi, de la profesori, de la părinți, de la cunoscuți, există una, la îndemână, în aparență, atât de banală, și anume, titlul. Deseori, titlul te poate conduce spre o carte și, nu de puține ori, trebuie să recunoaștem că citim ceva, fiindcă ne place titlul. Firește, există și un risc pe care trebuie să ni-l asumăm. Se poate întâmpla ca subiectul, povestea cărții să lase titlul în urmă și să nu se potrivească așteptărilor noastre.
      Am văzut întâi titlul, Darul lui Serafim, apoi autorul, Simona Antonescu, după aceea am început să citesc și cartea. Nu auzisem de un Serafim, auzisem de serafimi, ființele dumnezeiești ale sacrului. Iar darul acestuia ar fi putut să însemne două lucruri. Pe de o parte, acest Serafim ar fi putut să facă un dar cuiva, un personaj încă nedescoperit, sau, pe de altă parte, ar fi putut să aibă el un dar-har, o însușire deosebită. Citind cartea, încă din prima parte, mi-am dat seama că este ceva din amândouă. Ce m-a impresionat referitor la această carte este, de fapt, ceea ce se ascunde în spatele cărții, adică o uriașă muncă de documentare a autoarei. La baza poveștii în sine stau probabil sute de informații reale din care, în spațiul ficțional, se naște povestea lui Nicolae Malaxa, unul dintre cei mai mari industriași români din perioada interbelică, producătorul locomotivelor Malaxa, inginer talentat și figură politică foarte controversată a acelor ani, personalitate remarcabilă, un amestec dintre duritate și generozitate, dintre rațiune și misticism. Citind această carte, sentimentul a fost că nu spune numai povestea unor personaje, ci și povestea unei epoci. Deși acțiunea începe cu mult timp în urmă, undeva, într-un sătuc uitat de lume din Munții Pindului, atenția se concentrează pe imaginea de ansamblu a perioadei românești interbelice – viață economică, socială, politică, istorică, mondenă. Toate aceste fire narative, aparent disparate, sunt reunite, ca de un magician, de acest bătrân Serafim, cerșetorul cu puteri tainice, care străjuiește, în noaptea de Vovidenie a anului 1932, biserica Amzei și, pe lângă ea, toate știutele și neștiutele lumii, așa cum doar cei aleși sunt înzestrați cu acest har. Totul începe cu istoria celor dintâi, Zalomira și Mihalache, ascultătorii de semne, care își părăsesc satul din Munții Pindului și ajung la Iași, ca pe un pământ al făgăduinței. Este impresionantă istoria familiei, nu atât prin evenimente, cât prin relații și legături care se sustrag timpului și, deci, și morții, în ideea că nimeni nu este singur și că toți cei care nu mai sunt le veghează drumul și devenirea. Tânărul Nick Malaxa se va dovedi un om al faptei, al concretului, un vizionar pe care nu îl impresionează deloc hrisoavele bavareze ale studenției, ci etapele complicate ale construirii clopotelor. Nu recunoaște nicio graniţă, fiindcă știe că acestea nu sunt decât un capăt de drum. Urmărind istoria familiei Malaxa, acțiunea face parcă o buclă istorică, poposind în Casa și Familia regală, zăbovind asupra tuturor acelor personalități al căror nume se leagă de Marea Unire. Viața Bucureștiului, dar și a societății românești se întregește din decupaje, istorice, pitorești, incitante – isprăvile lui Carol al II- lea și căsătoria cu Zizi Lambrino, scrisorile de renunțare la tron, căsătoria cu prințesa Elena, a Greciei, nașterea prințului Mihai, renunțarea la tron, moartea lui Ferdinand, Regența care trebuia să conducă țara până la majoratul tânărului rege. Pe de altă parte, creșterea imperiului Malaxa pare a fi învăluită în legende, în povești pe care muncitorii, tot mai mulți, le spun din gură în gură.
      Darul lui Serafim rămâne, așadar, titlul unei cărți minunate care oferă cititorului de orice vârstă bucuria autentică a unei lecturi care te poartă prin vălmășagul istoriei, prin povestea unei familii, prin viața colorată a Bucureștiului interbelic, întorcându-te de fiecare dată, parcă pentru a te regăsi, în fața bisericii Amzei.

    3. 1.3

      Nicolae Mihaela

      Laura Anton, clasa a XI-a, C.N. “Mihai Eminescu” Buzău

      Patrick Leigh Fermor – Între păduri și ape. La pas spre Constantinopol: de la Dunărea de mijloc până la Porțile de Fier, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, traducere de Mariana Piroteală.
      „Ritmul călătoriei mele încetinise, noțiunea timpului se topise și abia acum am remușcări pentru că am acceptat atât de multă ospitalitate. Revoluția industrială lăsase aceste regiuni neatinse, iar ritmul vieții era cu mult în urmă celui occidental.(…) Și în această provincie uitată de lume, unde ospitalierii maghiari se simțeau izolați, vizitatorii din Occident erau primiți cu brațele deschise”.
      Cuvintele de mai sus sunt doar mică descriere a Transilvaniei, făcută de un englez ce călătorește prin Europa, după război. În jurnalul său de călătorie, „Între păduri și ape. La pas spre Constantinopol: de la Dunărea de mijloc până la Porțile de Fier”, Patrick Leigh Fermor prezintă și relațiile românilor cu ungurii, imediat după Unire.
      Înaintea trecerii din Ungaria în România prin vama Curtici, străinul primește doar cuvinte de avertizare. Chiar dacă unii dintre ei nu trecuseră graniţa românească niciodată, ungurii îi spun englezului că Transilvania este „loc îngrozitor”, în care „toți sunt tâlhari și escroci”. Aceste remarci xenofobe i-au dat călătorului de înțeles că Transilvania, după Unirea din 1918, este chiar interesantă. Ungurii nu aveau nici despre slovaci o părere bună, dar simpla menționare a României, imediat după pierderea Transilvaniei, în urma Tratatului de la Trianon, „le făcea sângele să clocotească”. Nimic nu părea, pentru ei, mai catastrofal și mai dureros decât amputarea Ungariei, în „haosul înfrângerii”. Însă, în Transilvania, după un efort de documentare, aflând istoria locului, străinul îşi dă seama că situația era prezentată tendenţios. Nu existase posibilitatea dreptății pentru ambele tabere, adică a trasării graniței rezonabile în favoarea Ungariei şi a României, deopotrivă. Într-adevăr, maghiarii transilvăneni, izolați de Ungaria, erau în număr mare, însă românii din Transilvania erau cu cel puțin jumătate de milion mai numeroși decât ei.
      Paddy, călătorul englez, preţuieşte ambele tabere şi i se pare nefiresc să nu existe un compromis rezonabil. Memorialistul trece în revistă istoria teritoriului transilvănean şi analizează diverse opinii despre întâietate. Românii susţin, cu argumente istorice și etnice, că se trag din amestecul dacilor și al romanilor, ce au ocupat și colonizat țară sub conducerea lui Traian. Astfel, daco-romanii au fost „primii nobili lipsiți de rafinament” ce și-au păscut turmele pe teritoriul Transilvaniei de azi, până când maghiarii au invadat-o și ocupat-o. A două variantă este, evident, a maghiarilor. Aceștia își bazau pretențiile asupra Transilvaniei doar pe „argumente istorice” și parcă dau dreptate românilor în privința primilor oameni de pe meleagurile transilvănene. Cu toate acestea, regiunea descoperită de ei în secolul al IX-lea fusese declarată „pustie”, singură populație fiind formată doar din câțiva slavi și în niciun caz de daco-romani. Cei din urmă „au intrat în scenă abia în secolul al XIII-lea, ca „grupuri de imigranți din populația macedonă și balcanică” și nici pe departe ca „descendenți ai daco-romanilor ce au locuit teritoriul în tot acest timp”.
      Patrick se documentează asupra celor două teorii opuse, cu „argumente și succesiune logică fără cusur”. Totodată, englezul își declară simpatia pentru ambele tabere aflate în luptă și îşi exprimă dorința ca acestea să se împrietenească: „Oare descoperirea acelor pergamente imaginare ar rezolva problema?”.
      Transilvania interbelică văzută prin ochii unui drumeț englez este cea a revoltelor, „a strigătelor furioase pline de amărăciune” auzite imediat după redistribuirea proprietăților. Oricum, atât boierii români ale căror pământuri au fost fărâmițate, cât și transilvănenii maghiari au simțit că sunt victime ale discriminării guvernului de la Bucureşti, lucru constatat și dezvăluit de autor în urma cele trei luni petrecute în Transilvania, „provincie aproape de trei ori cât Țară Galilor”. Concluzia străinului călător în Transilvania: în viaţa de zi cu zi, când se cunosc, oamenii se acceptă şi se respectă reciproc, indiferent de neam.

    4. 1.4

      Nicolae Mihaela

      Bianca Mihaela Pascu, clasa a X-a, C.N. ”Mihai Eminescu” Buzău

      Jeni Acterian – Jurnalul unei fete greu de mulţumit 1932-1947, Editura Humanitas, 2007.
      Cartea este copleşitoare prin chiar listele de cărţi parcurse de Jeni (uneori, fata citea peste 1000 de pagini zilnic), dar este la fel de interesantă prin momentele de istorie pe care tânăra le fixează, de multe ori, în imagini memorabile. La 6 septembrie 1940, Jeni notează: „Dimineţa surpriza cea mare. A abdicat Carol II. Lumea a respirat adânc. Acum se face curăţenie. Am asistat la o pasionantă scenă de la fereastră. Un tânăr care a urmărit un comisar cu focuri de armă, pe care le risipea cu furie primejdioasă. Alerga comisarul ca un disperat.” Conştientă că este martora unui eveniment, tânăra îşi păstrează postul de observaţie şi notează, mai târziu, în aceeaşi zi, alte lucruri de atmosferă: „După-amiază s-a instalat o mitralieră în tufişurile din faţă şi au făcut de gardă patrule peste patrule.” Ironică şi autoironică, Jeni ştie să scrie bine, nu în stilul lui Marcel Proust, pe care-l admiră la adolescenţă, ci într-un stil personal, exact, radiografiind evenimentele.
      Jeni nu se sperie, nu face crize de isterie, se revoltă împotriva unui plagiat grosolan, critică mediul literar şi atmosfera de la Universitate, citeşte încontinuu, visând să poată face o teză de doctorat despre logica matematică. Istoria îi este potrivnică. Familia lui Jeni se destramă. Plecarea la Paris, pentru studii, devine imposibilă. Istoria îşi vede, neliniştită, de cursul ei. Iar Jeni consemnează eveniment după eveniment. Urmează decretarea statului legionar, cutremurul din 9 noiembrie 1940, soldat cu prăbuşirea blocului Carlton, arestarea lui Haig, sub acuzaţia de legionarism, izbucnirea războiului, bombardamentele, moartea lui Mihail Sebastian, dragostea chinuită pentru Alexandru Dragomir, discuţiile (unele plăcute) cu Dinu Noica şi Mircea Eliade, corespondenţa cu Cioran, plecat deja la Paris, plecările, din ce în ce mai rare, la Balcic, întâlnirea şi colaborarea cu tânărul Liviu Ciulei. Multă istorie personală, suprapusă pe istoria mare a ţării.

    5. 1.5

      Nicolae Mihaela

      Alexia Ştefania Danciu, clasa a X-a, C.N. “Mihai Eminescu” Buzău

      Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăie – Femeia în roşu, Editura Polirom, Iaşi, 2011.
      Istoria merge înainte, cu sau fără voia noastră, luându-ne pe sus sau lăsându-ne, straniu, într-o fâşie neutră, să trăim în ignoranţă. Ruperea de țară este unul dintre subiectele acestui roman complicat, labirintic, postmodern. Într-o cronologie răsturnată, apar juxtapuse istoriile personale şi istoria mare, a Ardealului şi a Statelor Unite, viaţa unui sat, Lunga, şi a Timişoarei, într-un palimpsest care ia în considerare şi viaţa din Chicago, metropola stăpânită de clanuri mafiote. Ana C. este un caz, un obiect de studiu. Documentarea „autorilor”, deveniţi şi ei personaje în roman, „surse”, ajunge, la un moment dat, la anul Unirii din 1918. Ana este, din 1914, în America, a rămas văduvă şi are un copil, a deschis un hotel, de fapt, un bordel, întâlneşte conaţionali, dar, în esenţă, NU ŞTIE (fiindcă nu poate şi nici nu vrea) ce se întâmplă în ţara ei. Ironia pândeşte la fiecare rând, în secvenţa în care cititorul află că ea NU ŞTIE: despre declarația de la Darnița, prin care se cerea independenţa românilor din Ardeal, nici despre ce a spus Sever Bocu la Congresul națiunilor asuprite, din 1917, nici despre trenurile cu voluntari români organizați în legiuni împotriva Austro-Ungariei, nici măcar despre Liga Națională a Românilor din America, din care un număr mare de flăcăi vor să meargă voluntari pe front şi „nici nu va citi vreodată cuvintele unui astfel de legământ: Jurăm să ducem acest steag în Ardeal sau să murim în cutele lui pe drumul spre Alba Iulia!” Cu toate că Ana NU ŞTIE, lucrurile acestea se întâmplă, diaspora românească se mobilizează, mai mult formal, pentru a oferi un ajutor efectiv Transilvaniei. O femeie frumoasă, cu spirit pragmatic, Ana Persida NU ŞTIE ce se petrece în ţara din care vine, fiindcă este, mai curând, interesată de ceea ce se petrece la Chicago, unde s-a votat legea prohibiţiei, „în iulie 1919 şi intră în vigoare în 17 ianuarie 1920, cu tot veto-ul preşedintelui. Whisky-ul e interzis în America.” Ana are propriul ei război, al supravieţuirii, şi se bucură de tot sprijinul marelui gangster John Dillinger, pe care va fi nevoită, la un moment dat, să-l denunţe. Pe alt continent, Tit Liviu ŞTIE, pentru că citeşte gazetele, un număr din Telegraful român de la Sibiu, şi îşi dă seama că trăieşte momente istorice. Tit Liviu este consăteanul Anei, băiat de ţărani simpli. Îşi aminteşte bine de Ana. Ca să poată face liceul la Timişoara, trece, fără să clipească, la „papistaşi”, fiind renegat imediat de familie. Va ajunge medic legist. Pe lângă Ana, istoria trecea fără să lase urme. Dimpotrivă, Tit Liviu se trezeşte în mijlocul acestei istorii tumultuoase, se înrolează şi ajunge, fiindcă ştia franceza, ordonanţa colonelului Brusson, care ancheta abuzurile din zona Biharia, la Oradea, pe fondul conflictului interetnic. În pagina romanului nu apar decât indicii ale acestui traseu al personajului, care îşi notează succint totul, ţine carnete despre cazurile anchetate la Vaşcău, Haieu, Finiş, Sohodol, Sighişel, Câmpenii de Jos, Ciutelec şi Birtin. Pe Tit Liviu, istoria îl propulsează în cercul ei fierbinte. El ŞTIE chiar mai mult decât spune sau scrie, poate pentru că, despre unele atrocităţi pe care le-ai văzut, de care ai ştire, nu poţi scrie, pur şi simplu. Sau pentru că nu-ţi dai seama cât de importantă este, pentru istoria de mai târziu, această relatarea a martorului ocular. Romanul are această privire în secţiune, realizând, într-o singură imagine, sinteza unei istorii complicate.

    6. 1.6

      Nicolae Mihaela

      Plătică Diana, C.N.”Mihai Eminescu” Buzău
      Ioana Pîrvulescu, În intimitatea secolului 19

      Îmi fac curaj și pornesc împreună cu Ioana Pîrvulescu într-o nouă aventură. I-am deschis cartea si parcă am simțit din prima secundă mirosul secolului 19. Nu pot să îl descriu, era cu totul ceva nou pentru mine, dar tot ce simțeam era că voi fi fascinată de ceea ce avea să urmeze.
      Secolul 19 e o altă planetă. Am încercat totuşi să mă simt oarecum comod, ca acasă. Am văzut că acei oameni ai trecutului știau să repare o roată de căruță cu aceeași abilitate cu care un om din zilele noastre schimbă un cauciuc, își îngrijeau caii așa cum ne îngrijim noi mașinile, aveau locuri de popas precis stabile, erau deranjați de zgomotele potcoavelor, nu de zgomotele motoarelor, așa cum suntem noi. Ar fi însă o dovadă de naivitate să compar secolul nostru cu al lor și să cred că noi suntem superiori numai pentru că trăim într-o lume în care totul a evoluat, o lume în care apeși pe buton și totul îți este gata. Căci noi nu vom mai avea niciodată, poate, o dorință la fel de mare ca a lor de a construi lucruri de folos și nu ne vom mai bucura ca ei la cea mai mică realizare, iar sacrificiul nu va mai fi făcut niciodată cu atâta bucurie și dăruire, ci doar mohorât și fără chef. Pentru că trăim într-o lume a stresului, care ne răpește bucuriile și care știe cum să ne doboare. Ei aveau necazuri de tot felul, dar reușeau să le înfrunte bărbătește, rămânând la fel de senini, aşa mi s-a părut.
      Continui călătoria. Am intrat cu sfială în prima casă care mi-a ieșit in cale. Din reflex, am căutat lângă ușa de la intrare întrerupătorul. Tot ce am simțit a fost peretele rece, care era deranjat doar de o singură ușă. Camera era atât de simplă și tăcerea era atât de profundă, încât nici nu aș fi vrut să respir, pentru a nu deranja acea stare. Am mai stat puțin si după mi-am făcut curaj și am început să inspectez camera. Am zărit o măsuță pe care erau așezate o lampă și o călimară cu cerneală, în care era o pană pentru scris. Am aprins lampa și am vrut să scriu și eu cu pana, dar nici măcar nu știam cum să o țin în mână. Din păcate, nu am mai avut timp să încerc, pentru că atenţia mi-a fost captată de altceva. Am auzit tropăitul unor cai și niște roți. Am scos capul pe geam și am văzut o trăsură impunătoare, trasă de patru cai, în care era o doamnă, pe care am început s-o invidiez. Era eleganţa însăşi.
      Mi-aș fi dorit și eu o umbrelă din dantelă la care să asortez o pălărie și o rochie lungă, era prea frumos îmbrăcată. Am urcat și eu în trăsură, oricum știam că mă va observa nimeni. Când m-am hotărât să întreprind această călătorie, în calitate de martor, știam că mă vor aștepta și riscuri, dar nimic nu se poate finaliza fară ideea de a risca. Într-un final am ajuns și acasă, însă nu regret nimic. Sper să am ocazia de a mă întoarce iar în lumea oamenilor trecutului, cu o asemenea carte-arheologie.

    7. 1.7

      Nicolae Mihaela

      JURNAL SUEDEZ, Gabriela Melinescu

      Lefter Irina, C.N. “Mihai Eminescu” Buzău, clasa a XI-a

      Un jurnal. Aleg volumul V, fără să mă uit la conţinutul lui. Autoarea spunea că vremea în Suedia era aspră (“frig, minus cinci grade”). Iau telefonul şi mă uit la temperatura de afară: iarnă identică. Are importanţă, se pare, momentul în care alegi să citeşti o carte…
      “Jurnalul suedez” începe cu descrierea primei zile din anul 2003. Observ admiraţia cu care autoarea vorbeşte despre un saxofon, la care cânta Anders Paulsson. Muzica umple singurătatea. Scriitoarea avea prieteni români şi în Suedia, însă, cu timpul, limba română pe care aceştia o vorbeau era “amputate”, “o limbă săracă’’. Se simţeau influenţele limbii din ţara respectivă, iar scriitoarea îşi dorea pe cineva cu care să vorbească limba română pură. Mulţi dintre prietenii ei uitaseră de ea. Remarc felul în care se încuraja : “Cărţile sunt adevăraţii mei prieteni, voi supravieţui prin lecturi protejată de falsele prietenii.” Cărţile sunt salvatoare.
      În aceeaşi zi, autoarea primeşte vestea că o prietenă a divorţat, fără regrete, şi-a lăsat în urmă soţul şi copilul. Rămâne complet marcată şi se întreabă cum se poate sfârşi iubirea dintre doi oameni dacă s-au legat atâtea lucruri între ei. Subliniază iubirea printr-un citat de Imre Kertes – Jurnal de galeră: “Tânjim după iubire, dar cât de mult ea ne umileşte în acelaşi timp! Ce victorie e iubirea! Ce tiranie! Ea apasă greu pe conştiinţa noastră, asemănătoare ruşinii de a fi comis o crimă”.
      O carte despre frig, un jurnal al iernii, asta găsesc în fiecare pagină: “un ger abominabil, minus zece grade”; pe fundal aud slab o voce de la televizor: “rămâneţi acasă, oameni buni, temperaturile sunt foarte mici”. Dar ea nu rămâne acasă, ci merge să înfrunte “gerul câinesc” şi merge să asculte concertul lui Anders Paulsson, evident lăudând saxofonul, aliaj din argint cu aur. Câteva zile mai târziu este recunoscută şi apreciată în Suedia pentru un roman de-al ei în care vorbea despre oraşul ei natal, Bucureşti, şi despre Stockholm, locuri ale singurătăţii.
      Alte pagini sunt despre iubire: “Năvăleşte la întâmplare: pe unii, Cupidon îi ucide cu săgeţi, iar pe alţii cu capcane”. La 33 de ani, trăia singură, iar când necazurile o apăsau, se regăsea citind câte un pasaj din Biblie. E o femeie foarte credincioasă. Continui să rasfoiesc cartea şi citesc: “A nins toată noaptea şi oraşul s-a îmbrăcat în alb”. Din reflex mă uit pe geam la oraş şi zâmbesc: acelaşi lucru se întâmplase şi la noi.
      În timpul liber, scriitoarea traduce texte sau scrie “ceva care să mă uimească pe mine însămi”. Frica cea mai mare a oricui am găsit-o şi printre rândurile autoarei: moartea. Marile enigme sunt viaţa şi moartea, hrănindu-se una din alta, în cel mai subtil mod’’.
      “Am trăit singură şi m-am luptat cu toată lumea pentru a supravieţui ca scriitor între cele două limbi”, spune Gbriela Melinescu în Jurnalul ei suedez. O carte despre prieteni, limba română şi sigurătatea exilului.

    8. 1.8

      Nicolae Mihaela

      Geniul de a fi, Ana Blandiana
      Ungureanu Ana Maria, Colegiul Național “Mihai Eminescu”,

      „Geniul de a fi” este o carte eseu, jumătate naraţiune, jumătate confesiune. Cartea cuprinde mai multe povestiri in care ești introdus cu totul. Temele abordate sunt diverse, practic este vorba despre tot ce i se poate întâmpla cuiva într-o viaţă, de la momentul naşterii, la ultimul prag, cel al morţii. Cum este să descoperi “Geniul de-a fi”?!
      În prima bucată de proză „A fi sau a privi”, spune hamletian autoarea, “aceasta este întrebarea”. Uneori, merg împreună, să exişti şi să priveşti: descoperim o nouă soluție pentru a trece peste unele întâmplări sau experiențe neplăcute: „În aceasta perspectivă, a aștepta nu înseamnă a pierde timpul, ci a te împărtăși dintr-o psihologie colectivă infinit sugestivă, a fi înșelat nu e o umilință, ci o revelație […] A fi pentru a privi iată o fascinantă terapeutică, iată o soluție”. Contemplaţia, în sine, este o soluţie. Să stai şi să priveşti viaţa, aşa cum este ea, uneori mai îngăduitoare, alteori, mai crudă. Şi orice experienţă este un câştig. Totul, spune autoarea, se întâmplă spre binele nostru…
      În “Despre zâmbet”, apare o definiţie minunată a oamenilor care au în sufletul lor lumină: “Pentru tine, zâmbetul este o haină”. Există mai multe tipuri de zâmbet. Şi unui duşman îi poţi zâmbi, ca o sfidare, ca o provocare. Există şi un zâmbet al dispreţului, cel mai puţin dezirabil din toate.
      O altă naraţiune este o meditaţie pe tema naivităţii, a prieteniei, a bunelor intenţii. Şi, nu în ultimul rând, a presupusei bunătăţi a oamenilor dintr-un cartier, în care apar, cei drept, cam mulţi, câini fără stăpâni. Câinii vor fi otrăviţi chiar de cei care pretindeau a le fi prieteni. „Din lumea celor care nu cuvântă”. Am citit paginile acestea cu mare curiozitate, pentru că mi-a adus aminte de cartea lui Emil Gârleanu, autor de care nu puteam să mă mai dezlipesc atunci când eram mică. Fiind o iubitoare de animale, întâmplarea spusă de Ana Blandiana m-a făcut să mă gândesc mult la felul în care oamenii recurg la unele metode groaznice pentru a scăpa de câteva biete mâţe ori de câţiva câini puricoşi din cartier. Dar şi în poveşti, nu-i aşa, fiarele sunt omorâte. Sau omorâte simbolic, prin îmblânzire.
      Apreciez cărțile care mă fac să mă gândesc la întâmplările prezentate și după ce termin de citit, cărţile care au ecou. Ana Blandiana cere, în această carte, un “Certificat pentru copilărie”.

    9. 1.9

      Nicolae Mihaela

      Mendebilul, Mircea Cărtărescu
      Petrea Bianca, C.N.”Mihai Eminescu” Buzău, clasa a VII-a

      ,,Mendebilul” de Mircea Cărtărescu este o povestire care a apărut în volum în 2007. Întâmplările se petrec în Bucureşti, pe strada Ştefan cel Mare, în anii ‘80. Naratorul, împreună cu prietenii lui: Vova şi Paul Smirnoff, Mimi, Lumpa, Dan, Marconi şi „frate-su Chinezu”, Marian, Jean si Nicusor se joacă în spatele blocului. Cartierul este ideal pentru tot felul de jocuri pentru băieţi – mizerie, praf, blocuri în construcţie.
      Într-o zi, s-a mutat în bloc, la etajul 1, scara 3, un băiat care, deşi fusese chemat la joacă de către ceilalţi, stătea şi se uita la ei. Avea ezitări. Era nou printre ei, dar băieţii se împrietenesc uşor, de obicei. Mama băiatului, nu era, după cum spune naratorul, o mama ca celelalte: ,,era o cucoană atât de lungă, încât abia puteai să-i zăreşti trăsăturile feţei” şi purta mereu doar purpuriu”. Băiatul câştigă porecla ,,Mendebilul” atunci când, într-o zi, se urcă pe scara de incendiu a Fabricii de Pâine Pionierul şi strigă către ceilalţi copii, care îl priveu uimiţi, că lui nu îi place să joace Vrăjitroaca – un joc unde cineva purta o mască, era numit Vrăjitroaca, avea un băţ în mână, număra cu faţa la perete, după care intra prin şanţuri în căutarea victimelor. Mendebilul le-a câştigat interesul. A devenit liderul lor.
      După acestă întâmplare, copiii nu au mai intrat în şanţuri, ci au stat şi l-au ascultat pe Mendebil povestind. Le-a spus legenda Mesei Rotunde, după care a spus că acela nu era un loc bun de zis istorii, aşa că i-a dus la Scara Unu – spre care ducea un coridor foarte îngust şi întunecat, între blocul lor şi clădirea unui institut, prin care ajungeai într-o curte interoară. Copiii au fost fascinaţi de povestirile Mendebilului, iar timp de aproximativ o lună aceştia au stat de dimineaţa până seara acolo şi au uitat de Vrăjitroaca şi de celelalte jocuri.
      Mendebilul le-a spus 7 teorii. În prima povestire, de exemplu, se vorbeşte despre bolta cerului care nu e decât ţeasta unui copil uriaş, care are aceleaşi trăsături ca noi („dacă eu dorm şi visez, el doarme şi visează acelaşi vis”, „pentru ca el să mişte mâna dreaptă, este de-ajuns să mişc eu mâna dreaptă. Pentru că eu sunt păpuşarul lui.”). Infinit, ce cuvânt imens! Însă, nu există un singur infinit. Există un infinit de infinituri (,,Dar ce e punguţa asta pe lângă mine însumi, care sunt făcut dintr-un infinit de puncte? Un infinit mai micuţ.”). Cea de-a şaptea istorie nu este chiar o teorie, ci sunt regulile Mendebilului, pe care el le-a scris cu cretă pe ciment. Regulile erau cam aşa: SĂ NU RÂDEM DE LUMPĂ; SĂ NU JUCĂM VRĂJITROACA; SĂ NU MINŢIM; SĂ NU NE BATEM; SĂ NU NE CERTĂM…
      Într-o seară, când Luci şi naratorul mai rămăseseră să vorbească, l-au văzut pe Mendebil intrând într-un şanţ cu o mască pe faţă. De atunci, copiii şi-au dat seama că acesta a început să se poarte ciudat, povestirile nu mai aveau sens şi acesta începuse să stea cu fetele. Atunci, băieţii au reînceput să joace Vrăjitroaca şi nu au mai vorbit cu Mendebilul şi nici nu l-au mai văzut. Într-o săptămână a început şcoala, iar băieţii nu s-au mai văzut şi au trebuit să renunţe la jocuri până vara următoare. Mendebilul a dispărut ca şi cum n-ar fi existat.

      1. 1.9.1

        Nicolae Mihaela

        Zen Jurnal, Mircea Cărtărescu
        Andreea Maria Constantin, clasa a XI-a, C.N. “Mihai Eminescu” Buzău

        Când mă apuc să citesc o carte nouă, mai întâi îmi place să studiez coperta. Coperta acestei cărți pot spune că este simplă dar foarte sugestivă. Observ că acest jurnal se desfăşoară între anii 2004-2010. Acest lucru sincer nu prea mă încântă (de obicei îmi place să citesc cărți de actualitate, mare actualitate), dar nu renunț aşa uşor. Deschid cartea şi încep să citesc prima pagină. Descopăr cu uimire că Mircea Cărtărescu are aceeaşi plăcere de a studia coperta unei cărți (în cazul său, coperta unui caiet). Coperta nu era cea mai reuşită din spusele lui ,,are un breton ridicol, retezat cu foarfeca, ochi căprii şi răi, țoale de şcolar”.
        Ajung la anul 2005, mai exact pe 5 ianuarie. Dacă acum un an autorul îşi începea jurnalul descriindu-şi coperta caietului său, acum se vorbeşte despre cartea ,,Universul într-o coajă de nucă”. Din spusele lui, este o carte despre cunoaştere, care conține mulți termeni din biologie. Dau un search pe google şi aflu că această carte ,,ne poartă către frontierele fizicii actuale”. Îmi dau seama ca aceasta nu este tocmai genul meu preferat de carte (după cum spunea şi autorul, ,,o carte frumoasă şi puțin frivolă, total nefolositoare, pentru cei ce vor să-nțeleagă ceva din ce se-ntâmplă”).
        1 ianuarie 2006. Încep să mă gândesc de ce ai începe să scrii un jurnal iarna?! Câteva rânduri mai jos găsesc răspunsul: “cea mai tristă lumină cu putință umplea enorma cameră de zi”. De aici mi-am dat seama că, în astfel de zile, găseşti momentul ideal pentru a scrie sau a citi o carte.
        Anul 2007 începe nostalgic pentru un autor care îşi dă seama cât de repede trece timpul şi cum anumite lucruri sunt date uitării – ,,cântăreții sunt uitați, serialele dispar din memorie, fotbaliştii sunt mereu alții”.
        Anul 2008. Constat că unele idei ale mele se regăsesc în această carte, adică eu, cititorul, mă simt bine în pagina dinaintea mea. De exemplu, îmi place şi mie un citat din Kafka, pe care l-a îndrăgit şi Mircea Cărtărescu: ,,Am nevoie, pentru scris, de izolare, nu ca un pustnic, asta n-ar fi de-ajuns, ci ca un mort”. Într-adevăr, şi eu mă concentrez mai bine când sunt singură. ,,Acasă, înghețați, ne-am risipit pe diferite etaje, aşa-ncât de peste doua ore e, în casă şi-afară, tăcere totală” (1 ianuarie 2009). De-abia acum realizez ce înseamnă să scrii un jurnal, şi mai ales unul atât de amplu. Nu cred că aş avea răbdarea necesară să scriu zilnic ce am făcut. Să umplu, zi de zi, o pagină măcar.
        Anul 2010 se vrea un an productiv – ,,vreau să citesc Pamuk, Roşu”, ,,anu-ăsta voi publica poate ceva, dac-am să dau dovadă de slăbiciune”.
        vedea schimbarea de la an la an (care este starea autorului, ce aşteptări are de la noul an).
        Acest jurnal descrie viața unui om asupra căruia se exercită o presiune enormă, pe care o
        suportă greu. Dar diaristul este prezentat şi ca un personaj ultrapreocupat de sine şi de trăirile sale.

      2. 1.9.2

        Nicolae Mihaela

        Viața pe un peron, Octavian Paler

        Vișan Traian, clasa a XI-a I, C.N. “Mihai Eminescu” Buzău

        Romanul sau “Viaţa pe un peron” este o alegorie despre destin. La începutul cărţii, apare o poveste despre primele pasiuni ale autorului: mersul pe bicicleta, şahul, muzica simfonică şi marea. Toate au luat, din nefericire, sfârşit într-un oarecare mod.
        Prima lui pasiune a fost mersul pe bicicletă. Încă din ziua în care şi-a cumpărat-o, se mândrea cu ea și făcea zilnic zeci de kilometri. Pândea, la marginea oraşului, şi prindea bicicliştii care se antrenau pentru diverse competiţii, pedala cât putea el de mult şi, în anumite momente, chiar îi însotea câţiva kilometri. Acest lucru s-a întâmplat în fiecare zi, până când un camion l-a lovit şi şoferul, fără să oprească, a plecat mai departe. Aşa a luat sfârşit prima lui pasiune.
        A doua a fost jocul de şah. Ca oricărui om, îi plăcea să câştige, dar nu şi să piardă. Ca să-şi menajeze orgoliul, a început să studieze la nivel înalt jocul. A cumpărat un set de carţi pentru iniţierea în arta şahului şi a început să studieze strategii. Mai târziu, a recunoscut în această pasiune aproape o boală, din moment ce juca obsedant, fără tablă sau piese. Juca prin telefon, fără să aibă la el nimic în afară de un pix şi o foaie, pe care nota pionii şi poziţiile lor. Ulterior, a început să se bată cu el însuşi. Era şi cu piesele albe, şi cu piesele negre, şi juca din ambele perspective, încercând să se bată pe sine. Dar într-o zi a citit o poveste de-a lui Zweig, despre un jucător de şah care înnebunise şi, din acel moment a jurat că nu mai pune mâna pe şah.
        A treia pasiune a fost ascultarea muzicii simfonice. Muzica a început ca leac pentru obsesia pentru şah. Ore întregi asculta muzică simfonică: vioară sau pian. După o perioadă, a ajuns să îl deranjeze altfel de muzică. Celelalte tipuri de muzică i se păreau zgomote şi nu le suporta. Apoi, a început să nu mai asculte nici muzica lui, o avea în minte, iar toate celelalte sunete i se păreau zgomote. Ajunsese la ideea că viaţa e ca un cântec: începe de fiecare dată cu începutul şi se termină cu sfârşiul; oricât de frumoasă ar fi o melodie, are nevoie de o clipă de tăcere şi, oricât de tare ne-am strădui, și muzica noastră tot va muri într-un final.
        Ultima şi cea mai mare pasiune a lui a fost “încrederea în frumos”. Îi plăcea să vorbească despre speranţă, chiar dacă nu era prea optimist. Visa foarte mult. Visa cum ar fi să stea ca o floare în faţa soarelui, cum ar fi să se comporte ca un arbore. Totuşi lui îi plăcea foarte mult marea: plajele goale şi strigătele oamenilor care aleargă pe nisip. Considera că e nu există altă întelepciune decât aceea din partea însorită a adevărului că trăim.
        După părerea mea, acest roman este bine structurat, limbajul este uşor de înţeles pentru toţi cititorii, iar ideile care se desprind din acest roman sunt foarte interesante şi chiar te pun pe
        gânduri. Mi se pare de-a dreptul fascinant ce se întâmplă în mintea acestui scriitor, iubitor de idei.

    10. 1.10

      Nicolae Mihaela

      Inimi Cicatrizate, Max Blecher, Editura Cartex

      Şerban Lorena-Elena, clasa a X-a C, C.N ”Mihai-Eminescu” Buzău

      „Paradoxul constă în a exista şi totuşi în a nu fi „cu desăvârşire viu”. Mă opresc la intersecţia acestei fraze cu realitatea şi constat cât de dificil e să fii cu adevărat „treaz” într-o lume haotică. Este simplu să visezi la realitate, la viitor, la propria ta veghe, la simţul facerii şi al desfacerii şi, în fond, să rămâi fără nimic, pierdut şi simplu cu pumnii strânşi în buzunarele mărunte, păşind nebulos către spaţii infinite. Am simţit în „Inimi Cicatrizate” palparea neputinţei, a gândurilor permanent sfredelite în nefericire, a gustului sărat de la atâtea lacrimi înghiţite. Am simţit şi zbaterea sufletului între pereţii albi de plută, căutarea sinelui în spaţiul vast şi limpede al soarelui şi al mării. Perioada calmă, blazată dispare în locul celei narcotice, sensibile la iubire, imune la durere. Cât de greu este să uiţi totul şi să începi o viaţă nouă în vidul tăcerii, ţintuit la pat, cu mirosul de ipsos căutându-ţi nările, cu goliciunea corpului în carapacea timpului. Iar tu să fi un biet animal, care se bucură de căutături albastre şi de părul blond. Un biet corp învelit şi umezit de chinul unor fâşii de ghips, care surâde la recunoşterea parfumului de portocale şi lavandă. Un suflet bezmetic ce aşteaptă încă cu ochii temători, privind tavanul şi aşteptând să vină dimineaţa…
      Emanuel trece prin criza existenţei în postura de bolnav. Incurabil. Dacă suferinţa fizică este distructivă, suferinţa psihică devine o putere majoră, ce îi năvăleşte gândurile, devenind abstractă, pulsând ca o moarte lentă, dar sigură. „Cu pumnii închişi, cu pleoapele strânse, închircit şi redus la minimum,s e hotărî astfel să aştepte consumul arderii ce-i cuprinsese trupul”. Teama de a nu deveni un adevărat „bolnav” este halucinantă, patalizându-i întreg corpul. Boala era ceva insolubil, o uşoară forţare în fiecare gest, în fiecare privire, o pierdere substanţială a fiecărui lucru. Soarele îşi pierdea din strălucire, devnind tot mai albicos şi nesăturat, ploaia era insuportabilă, cenuşie şi apatică, marea era vagă şi seacă în profunzimea ei. O undă de tristeţe este necesară pentru ca lucrurile să-şi piardă din consistenţă şi farmec: „Zilele treceau aride şi incolore, îngrozitor de lungi şi de triste.”
      Berck, oraşul de la marginea mării, locul unde Emanuel îşi petrece o parte din viaţă, unde se „îmfruptă” dintr-o beatitudine cu gust sec şi amar, locul unde se loveşte de nopţile lungi şi tăcute, unde îşi „îmbracă” carapacea de om bolnav, pentru prima dată, unde descoperă relevanţa vieţii, nepăsarea ei, locul unde învaţă cum să deosebească paşii între ei după sonoritate, unde totul părea rupt de realitate. Plimbările pe dune în trăsura special realizată pentru bolnavi, însoţit de umbra înaltă şi blondă, o iubire speculativă – Solange. Interesant este felul în care decurg întâmplările în roman, felul în care comunică bolnavii, felul în care mănâncă, faptul că deşi locuitori ai unui santoriu, vieţile lor decurg aproape normal, cu excepţia faptului că ei sunt culcaţi pe nişte paturi cu gutiere. Personajul spune că, odată vindecat dorinţa de plecare era inexistentă. Rămâneai legat de acest loc „astmatic şi trist”: „Berck e altceva decât un oraş de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-şi găseşte locul nicăieri în lume.”
      Max Blecher ne arată prin acest roman subtilitatea vieţii căptuşite de durere, lipsite de intimitate, o viaţă ce alcătuieşte un tablou cu elemente reale, atât de dureroase, de fantastice şi aproape demenţiale.

    11. 1.11

      Măcișanu Daniel-Vasile

      Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu, Editura Gramar, prefață de Florica Ichim

      Daniel-Vasile Măcișanu, clasa a X-a F, Colegiul Național „Spiru Haret” Tecuci

      Chiar dacă a trecut un veac de la Primul Război Mondial, noțiunea de război a rămas în conștiința colectivă, justificându-se intensitatea și rezonanța acestui eveniment care a lăsat urme în paginile istoriei. Apărut în perioada interbelică, în anul 1930, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este o veritabilă monografie a societății din vremea intrării României în Primul Război Mondial. Autorul reușește să creioneze un amplu tablou al epocii, evidențiind, prin ochii protagonistului Ștefan Gheorghidiu, latura războiului.
      Romanul, structurat în două părți, începe cu setarea spațio-temporală: acțiunea are loc în anul 1916, pe valea Prahovei, personajul-narator luând parte, ca sublocotenent proaspăt, la fortificarea zonei dintre Bușteni și Predeal. La 10 mai, în același an, este mutat la Dâmbovicioara, tot pentru fortificare. Valoarea istorică a textului iese în evidență prin multitudinea de detalii referitoare la starea națională și pregătirea militară a armatei române în fața unei astfel de situații. Discuția de la popotă este cea care expune noi personaje, precum căpitanul Dimiu, căpitanul Corabu sau căpitanul Floroiu, dar și cea care îi stârnește protagonistului memoria involuntară, doar la auzul conversației despre iubire dintre căpitani. Astfel, îl cunoaștem pe Ștefan Gheorghidiu. Acesta începe să se confeseze printr-un monolog interior, pe măsură ce amintirile ies la lumină aflând că este însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și că bănuiește faptul că ea îl înșală. Adevăratul statut iese la iveală, descoperind un intelectual hipersensibil, care trăiește o dramă tăinuită. Ca într-un jurnal, Ștefan își expune viața, de la începuturile relației cu Ela, care-i va deveni soție, și parcurgând o căsnicie defectuoasă, ce devine pentru acesta un chin, o mulțime de stări de nesiguranță și gelozie. Deși povestea dintre cei doi începe idilic, doi studenți îndrăgostiți care-și unesc destinele și speră la o iubire absolută, relația lor se dovedește a fi imperfectă, din cauza modificărilor și circumstanțelor apărute. Îmbogățirea datorată moștenirii lăsate de unchiul lui Ștefan, dar și plecarea acestuia pe front, îi alimentează suspiciunile legate de infidelitatea soției sale.
      Deoarece accentul este pus nu pe ceea ce face, ci pe efectul acțiunilor, romanul dobândește dimensiunea psihologică. Drama trăită de Ștefan este accentuată de luciditate sa, prin rememorarea trăirilor și experiențelor pe care acesta le-a avut. El rememorează intenționat cu scopul de a înțelege aspectele din trecutul său. Prin această retrăire în plan mental, senzațiile ating o intensitate foarte mare: „eram destul de lucid ca să-mi dau seama că sunt aproape în pragul unei nenorociri”.
      Toată această suferință mistuitoare devine însă nesemnificativă odată cu intrarea în Primul Război Mondial. Deși înainte de a participa la război era convins că „acei care se iubesc au drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt”, odată cu aflarea veștii că va trebui să comande vârful avangardei, „ultima noapte de dragoste” ia sfârșit. „Întâia noapte de război” îl pune în fața unor trăiri ciudate, nemaiîntâlnite: „De patruzeci de ani n-a mai fost război, cărțile de citire s-au oprit la pagina de la 77 și eu acum deschid focul. Mi se pare asta una dintre acele coincidențe ciudate, mari cât un orizont.” Aventurarea în necunoscut începe noaptea, iar el este hotărât să participe cu toată ființa sa la lupte. Înaintează astfel cu avangarda la trecerea granițelor cu Austro-Ungaria, într-o operațiune de cucerire a Măgurii Branului.
      În plin război, sublocotenentul Ștefan Gheorghidiu trece printr-o serie de întâmplări care îi modifică universul interior. Este pus față în față cu posibilitatea de a muri oricând, este nevoit să conducă soldații în lupte, chiar dacă știe că pot fi uciși la orice pas. Iminența morții impusă de război îi schimbă concepția. Suferința sa personală nu mai are nicio semnificație în comparație cu „peisajul nelumesc” adus de război, încât „oamenii de aici, blestemații în uniformă” devin „singurii aproape și sunt mai aproape de ei decât de mama și de surorile mele”. Impactul pe care îl are războiul asupra sa îl face să conștientizeze faptul că nimic nu este mai valoros decât propria viață: „apăsarea asta, de a nu cunoaște ceea ce se întâmplă înainte, știu acum că e, în război, pentru unii de neîndurat, așa cum de neîndurat mi-era, în ajun, incertitudinea dacă sunt înșelat sau nu”.
      Temele pe care Camil Petrescu a reușit să le îmbine cu atâta măiestrie, respectiv iubirea și războiul, mi-au confirmat faptul că între iubire și război nu există diferențe și că istoria este necesară, cu atât mai mult pe cât ea se repetă și trecutul devine viitor sub o formă similară. Mi-a plăcut foarte mult acest roman, în mod deosebit analiza asupra perspectivei războiului și cred că are o valoare istorică inestimabilă.
      Consider că acest roman este o altă mărturie literară care susține realitatea istorică prin această viziune camipetresciană, o viziune ce reprezintă o variantă a trecutului, o poveste a sa din alte multe povești care alcătuiesc ceea ce cunoaștem și suntem astăzi – un produs al istoriei.

      1. 1.11.1

        Nicolae Mihaela

        Codiță Claudiu, cl. a VI-a, Școala Gimnazială Nr. 1 Albești, Botoșani

        MANDEA VIOREL, MARE ACTOR DE CINEMA
        Adina Popescu

        Adina Popescu prezintă în povestirea „Mandea Viorel, mare actor de cinema” o lume necunoscută pentru mine, o lume plină de mister, care îmi ridică multe semne de întrebare: Au fost vremuri când nu găseai jucării decât la un singur magazin?, Au existat vremuri când nu aveai posibilitatea să-ți alegi jucării fiindcă nu existau decât câteva tipuri?, Vremuri în care prietenii se selectau sau persoanele erau apreciate după culoarea pielii sau hainele pe care le purtau?
        Personajul principal Adina, avea un coleg de clasă, Viorel Mandea. Într-o zi, Mandea îi spuse Adinei un secret, acela că a fost selectat de Segiu Nicolăescu să joace într-un film și a rugat-o să păstreze secretul. Mandea venea des în zona în care locuia Adina, iar într-o zi a invitat-o să îi arate unde stă. Fata nu a fost deloc încântată de ceea ce a văzut. Zilnic, Adina și prietena ei ieșeau în fața blocului, plimbându-se cu rotilele, în timp ce Mandea doar le admira, deoarece el nu avea. Într-o zi, când fetele se plimbau cu bicicleta, a apărut și Mandea cu rotile. Timpul a trecut, iar după 20 de ani Adina l-a găsit pe Mandea cântând la chitară, însă, când i-a spus că au fost colegi de clasă, el a zis că nu-și amintește.
        Doamneee, triste momente! Triste zile în acel timp istoric! Copii cu cheia la gât! Copii cu aceleași jucării! Copii care nu aveau jucării!
        E o adevărată provocare această povestire! E un motiv care mă face să apreciez libertatea pe care o avem astăzi, multitudinea de magazine cu jucării și cărți, oameni frumoși la suflet, chiar dacă au pielea negricioasă, roșie sau galbenă…, oameni care emană frumosul și starea de bine!
        Mulțumesc, doamna Adina Popescu, pentru evocarea acelor vremuri pe care mă bucur că nu le-am trăit!!! Altfel, poate, nu aș fi înțeles ce trebuie să mă bucure, de fapt, în viață!

        1. 1.11.1.1

          Nicolae Mihaela

          Șchiopu Emanuela, cl. a VI-a, Școala Gimnazială Nr. 1 Albești, Botoșani

          CUM AM DEVENIT POETĂ
          Adina Popescu

          Sunt curioasă cum a devenit Adina Popescu poetă! M-a atras titlul acestei povestiri, crezând că voi afla secretul . Lecturez „Cum am devenit poetă”. Interesantă evoluție!
          A îndrăgit literatura de la patru ani, prima sa poezie fiind scrisă tot la acea vârstă. Se numea „Mâine mergem la friptură”. Apoi a continuat să recite poezii patriotice înregistrate de Anton. După o perioadă, scrie poezia „Pacea”, poezie care va fi publicată în revista „Cutezătorii”.
          Într-o zi, pe când era elevă de serviciu cu prietena ei cea mai bună, Vulpe Nicoleta, a intrat pe ușa școlii un domn care distribuia revista „Cutezătorii”. Împreună cu tovarășii profesori și tovarășa directoare, Adina Popescu este felicitată pentru creația ei literară publicată în revistă. Atunci, tânăra poetă, uimită de faptul că poezia sa a ajuns atât de departe, decide să devină poetă.
          Un vis împlinit!

    12. 1.12

      Nicolae Mihaela

      Ghileschi Delia, cl. a VI-a, Școala Gimnazială Nr. 1 Albești, Botoșani

      SĂPUNEALA, Adina Popescu
      Am cartea „8 povestiri de pe Calea Moșilor” de Adina Popescu. Aleg „Săpuneala”. Mi se pare un titlul interesant și presimt că va fi ceva palpitant. Vor fi sau nu vor fi fetele săpunite? Mi-am pus această întrebare și am vrut să aflu răspunsul. Și l-am aflat!!! M-a fascinat povestirea! Îmi place stilul dnei Adina Popescu! Mi-a plăcut prezentarea acestui joc de copii, vechi de când lumea: bulgăreala sau baia de zăpadă!
      E o întâmplare petrecută la școală. În ora de muzică, fetele încearcă să găsească o scăpare. Ora se termină, iar fetele s-au decis să scape pe ușa profesorilor. O altă soluție dată de Elena Grozavu era ușa din spate, însă fetele nu aveau încredere. Ușa profesorilor s-a dovedit a fi un eșec. Grozavu se întoarce și le sugerează ieșirea pe geam; fără o altă soluție, acceptă. Încearcă Anamaria Crăciun, dar rămâne blocată; atunci, un băiat o săpunește bine, după care aceasta cade pe hol. Fetele au ieșit prin față, deși nu aveau nicio speranță. Băieții au început săpuneala!!! Dar „ nea” Paraschiv alungă băieții și conduce fetele pe Calea Moșilor. Crăciun, însă, nu scapă. Istrate Matei îi face o săpuneală grozavă. Dar, până în primăvară, Crăciun și Istrate sunt cel mai frumos cuplu dintr-a VI-a! Cel mai frumos cuplu!
      Ce jocuri frumoase! Ce copii minunați! Timp în care ningea cu iubire! Ningea cu frumos!

    13. 1.13

      Nicolae Mihaela

      O vară cu Isidor, Veronica D. Niculescu
      Pîrjolescu Florina Ștefania, clasa a V-a, C.N. “Mihai Eminescu” Buzău

      Serena, o fetiță de treisprezece ani din București, se hotărăște să-l salveze pe condorul Isidor, cel mai bătrân locatar de la Zoo Băneasa. Fata, ținându-l pentru ceva timp ascuns în camera ei, fără ştierea părinților, află niște lucruri deosebite de la acest condor: acesta știa să scrie cu litere de tipar și să citească. Aceste lucruri sunt nemaipomenite! Însă Isidor nu știe să zboare.
      Serena a luat decizia să-l ducă pe Isidor într-un mediu unde va putea să zboare, și anume la Sinaia, unde va avea libertate. Fata își făcu bagajele, le lasă părinților un bilețel pentru a nu fi îngrijorați și pleacă cu Isidor spre gară. Însă în tren observă că nu avea telefonul. Era speriată, dar a mers mai departe, cu gândul că-i va face bine prietenului ei.
      Serena a trebuit să găsească un loc unde să stea în acele zile, împreună cu Isidor, și se pare că a găsit un loc, o casă care nu era locuită. Au intrat amândoi în fiecare încăpere ca să fie siguri că nu este nimeni și, obosiți cum erau, și-au lăsat bagajele și s-au culcat. Dar Serena nu a avut un somn prea liniștit, s-a trezit de multe ori în timpul nopții.
      În camera, Serena l-a găsit pe Isidor uitându-se fix înainte, la soare. Privea un răsărit frumos ce le încălzea amândurora începutul zilei. Apoi a urmat și micul dejun. Fata se duse la magazin ca să cumpere mâncare. Dar, când a ajuns în cameră, Isidor nu era. Uitându-se și prin alte camere cu atenție, Srena a observat că Isidor stătea pe un birou îngust, lângă fereastră, scriind pe o foaie MUNȚII DOR. Serena a deschis geamul, iar Isidor s-a dus, s-a aplecat un pic, apoi a stat, ca un om, pe coate. După un timp, Isidor s-a apropiat de fată, arătându-i ce a scris: ˝CÂT CER˝.
      Apoi au mai cutreierat împreună casa. Adevărul e că s-au distrat ceva timp, deoarece Isidor i-a spus Serenei că are o ureche mai sus și una mai jos. Fata, uluită, a dat în lacrimi de râs. Serena i-a explicat apoi că nimeni nu e perfect simetric și că nici ea nu era așa. Apoi Serena a făcut o piruetă. Și Isidor a făcut una.
      După câteva zile ploioase, în care cei doi nu au mai ieșit afară, au decis să iasă la o plimbare. Isidor mergea ca un om pe lângă Serena. Era liniștit până a simțit chemarea de a zbura. A reușit. A zburat, iar Serena era cât se poate de fericită. Fata a fost găsită de părinţii ei. Și a fost fericită, chiar dacă Isidor nu s-a mai întors. Conta că a reușit să zboare.
      Însă, când Serena s-a întors în cameră pentru a-și lua lucrurile, l-a văzut pe Isidor și s-au îmbrățișat pentru ultima oară. Apoi minunatul condor s-a făcut nevăzut.

    14. 1.14

      Alexandra Călian

      Alexandra Călian, clasa a IX-a B, Colegiul Tehnic de Transporturi „Transilvania” Cluj – Napoca
      Războilul care mi-a salvat viuața, Kimberly Brubaker Bradley
      Vreau să vă spun că nu eram o persoană care să citească constant, din pasiune, în afară de cărțile obligatorii, dar, când mi-a fost recomandată această carte am acceptat să o citesc din curiozitate, am fost încântată de ea, îmi plăcea foarte mult coperta, textura cărții și apoi aventura ce avea să fie înăuntrul ei. Dragul de a citi a pornit de la această carte.
      Aici este vorba despre Ada, o fată cu un picior olog, care nu avea un trai prea bun pentru că mama ei o umilea, nu avea grijă de ea, o punea să facă toate treburile casnice, deși ea deabia se sprijinea pe un singur picior. Ada mai are un frate, Jamie, el era sănătos, mergea la școală și ieșea afară la joacă. Pentru a evita pericolul războiului, toți copiii din Londra erau duși în satul Kent. De aceea, toți au fost luați de la familiile lor de către Lady Thorton și apoi împărțiti altor familii care trebuiau să aibă grijă de ei. Cei doi frați nu erau doriți de nimeni pentru că arătau neîngrijit, erau murdari, cu haine ponosite și, în plus, Ada era bolnavă. Pentru că doar doamna Susan Smith rămăsese singura persoană care nu primise copii în grijă, ea era cea la care cei doi frați au fost repartizați. Aparent, acestă femeiei este rea, aspră și respingătoare, dar se dovedește a fi ființa de la care Ada învață ce e dragostea maternă, pentru că ea o duce pe Ada la analize pentru picior, are grijă de ea și de fratele ei, ajunge să-i iubească ca pe propriii copii. În sfărșit, fetița învață să aibă încredere în ea, în oamenii care, până atunci, o desconsiderau din cauza defectului ei la picior, învață să iubescă, să fie generoasă, să ajute și… să aibă un scop în viață.
      Cartea m-a impresionat deoarece, în mod obișnuit, războiul înseamnă distrugere, o experiență traumatizantă, nefericită, care implică suferință și moarte. Aici, războiul este tocmai experiența care o ajută pe Ada să se accepte așa cum e, să-i înțeleagă pe oameni, să fie luptătoare și bună. Pentru ea este tocmai momentul salvator. Adică, un fel de … istorie răsturnată.

      1. 1.14.1

        Attila Kiss

        Attila Kiss, clasa a IX-a B, Colegiul Tehnic de Transporturi „Transilvania” Cluj – Napoca
        Adina Popescu, O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea priocoliciului
        La începutul acestei cărți fusesem puțin sceptic în privința acestui pricolici care se dovedise a fi personajul principal, deși, trebuie să recunosc că nici măcar nu știam ce este un pricolici și cum arată. În plus, sunt mai degrabă pasionat de istoria reală decât de legende, mitologii, exagerări ficționale.
        Tot ce știam despre acest personaj legendar, pricoliciul, era faptul că fusese foarte căutat, fiind singurul care mai rămăsese din specia sa. Am început să mă documentez și am găsit câteva pagini cu referire la el, plus o imagine care mi-au făcut o impresie în minte despre acesta. Pot să zic că, înainte de a intra în povestea propriu- zisă, m-am asigurat că pot să mi-l imaginez, să știu despre el suficiente lucruri încât să pot înțelege ce se întâmplă în carte. Pricoliciul se dovedise a fi speriat că nu își va mai aminti trecutul său și că va dispărea ca orice personaj mitic despre care nu mai citește nimeni. De aici pornește și intriga, de fapt, de la frica unui personaj care rămâne fără istorie, fără poveste, fără cititori. De aceea, el se încurajează și pornește într-o călătorie pentru a-și descoperi menirea, cu ocazia căreia întănește tot felul de oameni, creaturi, întâmplări care mai de care.
        După citirea acestei cărți rămăsesem cu un sentiment frumos, ca acela de după vizionarea unui film cu un final misterios dar minunat. Am găsit aici modul în care mitologia, legendele unui popor pot fi scoase la lumină, în atenția cititorilor adolescenți care iau contact cu tradițiile, dar într-un mod foarte plăcut, modern, dinamic, neplictisitor.

        1. 1.14.1.1

          Robert Vagner

          Robert Vagner, clasa a IX-a B, Colegiul Tehnic de Transporturi „Transilvania” Cluj – Napoca
          Markus Zuzak, Hoțul de cărți
          Hoțul de cărți de M. Zuzak este o carte care îți va capta atenția încă de la primele pagini citite deoarece este vorba despre o fată, Liesel Meminger, care este nevoită, pe parcursul călătoriei, să asiste la moartea fratelui ei mai mic. Lângă mormântul acestuia, ea găsește prima ei carte pe care o fură, numită „Manualul groparului”, lăsată acolo din greșeală. Astfel începe o poveste despre dragostea de cărți și de cuvinte.
          Fără a vrea să divulg prea multe din povestea în sine, aș vrea să vorbesc puțin aici despre „rețeta” cărții. Cred că aici se îmbină mai multe lucruri: istoria mare, a lumii, care are în centru războiul, o experiență dură, care te apropie de moarte, care înseamnă dispariția oamenilor dragi, a vieții liniștite de dinainte și istoria mică, a fiecăruia dintre noi (aici a lui Liesel) care, pentru simplu fapt că e „mică” nu înseamnă că e mai puțin durereoasă. Al doilea război mondial aduce în atenția noastră Germania nazistă și, din lecturile de la istorie, știm care este dimensiunea tragediei acestui război și urmările sale. În plus, el este cauza pentru care mica fetiță este nevoită să-și schimbe stilul de viață, să trăiască niște experiențe dureroase. Din seria lungă a tragediilor pe care ea le simte, prima este moartea fratelui său, de care este foarte atașată. Desigur că suferă enorm dar parcă, în momentele acelea, găsește un refugiu, o soluție să poată trece peste durere. Ea fură cărți, le citește și, în felul acesta, parcă, își mută atenția de la suferință. Mai apoi, de fiecare dată când se află într-o situație dificilă recurge la aceeași metodă.
          Găsesc aici două lucruri interesante: ideea că uneori cărțile te pot salva în momente grele, pot să-ți aline suferința, să te ajute să găsești soluții. Și apoi faptul că, deși furtul, în general, este un lucru imoral, faptul că Liesel face acest lucru nu pare neapărat rău: e forma ei de apărare. Cred că nu mă gândisem niciodată, până să citesc cartea aceasta că, în viața reală, aș apăra vreun hoț.
          Recomand acestă carte deoarece oferă o altă viziune asupra Germaniei naziste, adică asupra istoriei, fără a o falsifica, însă, dar reușind să transmită sentimente profunde și întrebări la care nu te gândești neapărat.

          1. 1.14.1.1.1

            Federica Tuzzolino

            Federica Tuzzolino, clasa a IX-a B, Colegiul Tehnic de Transporturi „Transilvania” Cluj – Napoca
            Războilul care mi-a salvat viuața, Kimberly Brubaker Bradley
            Să încep prin a spune că sunt o persoană mai rebelă, nu citesc mult, în fiecare zi, dar am căzut în capcana acestei cărți când, într-o zi, fiind la școală, mi-a fost recomandată. Nu eram sigură că vreau să o citesc dar am deschis cartea și, fără să vreau sau să-mi dau seama, de la primele rânduri mi-a captat atenția, citeam și citeam, era tot mai interesantă iar eu tot mai captivată.
            E vorba despre povestea unei adolescente, Ada, care avea un picior defect, olog, un frate, pe care-l chema Jamie și o mamă care nu-i iubea. Mai ales pe ea, pentru că era altfel, o umilea, o bătea, îi dădea sentimentul că nu e bună de nimic. Ei trăiau împreună într-un apartament micuț din Londra. Mama Adei era o scorpie, se comporta oribil cu ea, o jignea și o umilea, doar din cauza problemelor ei. Adei âi era foarte frică de mama ei deoarece și când zicea ceva greșit o pedespea groaznic, o închidea într-un dulap întunecat și urât mirositor, sub chiuvetă.
            Ciudat este că salvarea ei vine tocmai de la război, din cauza căruia copiii trebuiau evacuați din Londra și trimiși în provincie. Pe Ada nici măcar nu o trece pe listă mama sa, de accea fata fuge împreună cu fratele ei. Ajung în satul Kent, dar rămân ultimii nerepartizați familiilor care trebuiau să aibă grijă de ei. Acolo era și doamna Susan Smith care nu voia să ia în grijă copii, dar care îi acceptă până la urmă, întrucât era singura care nu-și alesese copii. Îi ia sub aripa ei pe cei doi frați și le oferă tot ce nu le-a fost oferit de către mama lor, un cămin călduros, mâncare, haine, îngrijire și iubire. Ada și Jamie s-au apropiat mult de domnișoara Susan, au ajuns să o iubească. Sunt nevoiți,însă, să se reîntoarcă la mama lor, dar fug din apartament pentru că aud sirenele de război, se asund într-un buncăr unde o reîntâlnesc pe Susan, venită să-i caute. Se reîntorc în Kent și, chiar dacă găsesc casa bombardată, se bucură că sunt împreună, că s-au salvat reciproc, că se iubesc.
            M-a impresionat istoria Adei care, deși nu are nicio șansă să fie iubită sau măcar acceptată de mama sa și de alți oameni, găsește iubirea la un om care, la rândul lui, trecuse prin mari greutăți. Este o poveste optimistă, despre speranță, despre a-ți accepta defectele, a ști să iubești. O recomand tuturor adolescenților!

  2. 2

    Iliuță Adela, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

    Kinderland de Liliana Corobca

    La doar 12 ani, Cristina este obligată să joace rolul şi de mamă şi de tată. Ei îi sunt lăsate-n grijă atât gospodăria cât şi cei doi fraţi mai mici. Părinţii ei sunt plecaţi în străinătate, iar viaţa ei a devenit una dificilă şi obositoare, de când a început să spele, să facă de mâncare, să îngrijească animalele dar să fie atentă şi la fraţii ei.
    Această fetiţă, nu numai că a fost lăsată cu o mulţime de greutăţi pe cap, dar îi este luat şi dreptul la o copilărie normală, la viaţa simplă şi uşoară pe care un copil de vârsta ei ar trebui să o ducă. Dan, frăţiorul mai mare o mai ajută din când în când cu ce poate, dar Cristina consideră că aceasta este treaba unei fete aşa că nu îl implică foarte mult. Marcel, frăţiorul cel mic, este un copilaş lipsit de atenţia şi răsfăţul părinţilor, lucruri care îi sunt esenţiale unui copil de vârsta sa, el fiind cel mai afectat de lipsa lor şi plângând foarte des, lipsit de apărare, iar Cristina este obligată să-l protejeze nu doar pe el ci şi pe Dan, care chiar dacă se crede un bărbat, câteodată are nevoie de susţinere, să se simtă în siguranţă. Deşi Cristina nu vrea să plângă în faţa fraţilor săi, îi este uneori foarte greu să-şi ţină lacrimile înăuntrul ei. Ea mai este ajutată de unii săteni cărora le este milă de cei trei copii lăsaţi singuri şi în voia sorţii.
    Pe parcursul romanului se prezintă drumul parcurs de către Cristina spre maturizare, un drum întâmpinat de greutăţi şi etape pe care reuşeşte să le parcurgă cu bine. Dorul de părinţi este accentuat din ce în ce mai tare la finalul romanului încât a ajuns să-şi dorească să-i moară bunica doar ca părinţii ei să se întoarcă acasă.
    Nu toţi avem o viaţă uşoară, nu toţi trecem prin etapele vieţii singuri, fără ajutor sau susţinere, fără părinţii care să ne asigure de-ale gurii, haine şi un adăpost. Cristina ne este un exemplu, nu doar copiilor cu părinţii plecaţi în străinătate, dar şi copiilor ai căror părinţi se chinuie să le facă viaţa un loc bun în care să se simtă în siguranţă, să fie protejaţi.
    Această carte este una uimitoare, cu o poveste emoţionantă, pe care v-o recomand din toată inima şi consider că trebuie citită, nu doar pentru a vedea ceea ce i s-a întâmplat Cristinei ci, pentru că, în ziua de azi, mulţi copii sunt în aceeaşi situaţie.

  3. 3

    Buculei Diana,cls.a IX-a C, Colegiul NaȚional Elena Ghiba Birta Arad

    „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu prezintă viața locotenentului Apostol Bologa, un tânăr credincios și învățat, care mi-a lăsat impresia că ar fi un personaj nehotărât, cu sentimente confuze care îl derutează mereu, dar totuși care are putere și ambiție.
    Dintr-un impuls stârnit de o dragoste trecătoare, Apostol decide să intre în cadrul armatei, devenind locotenent, astfel obține simpatia si dragostea persoanei iubite. Acolo, Bologa se împrietenește cu noul căpitan: Klapka , care își mărturisește lașitatea și spaima pe care o are față de pădurea spânzuraților, acolo unde toți presupușii trădători au fost executați.
    Apostol, trece de la o stare la alta, sentimentele și rațiunea fiind în opoziție de cele mai multe ori. Acesta își pierde iubirea pentru femeia care îl așteaptă acasă si pentru armata din care face parte. O tânără țărancă îi fură inima locotenentului , logodna și nunta urmând numaidecât. Cu o dragoste fierbinte pentru propria țară si cu inima plină de iubire, Apostol se opune poruncilor nemiloase ale generalului, acelea de ai condamna la moarte pe cațiva români și ajunge ca mulți dintre confrații săi, spânzurat.
    Curajul și înțelepciunea de care dă dovadă Apostol Bologa m-au impresionat mult, iar viața locotenentului, cu bune și cu rele, este înfruntată de cel din urmă, având mereu credință că Dumnezeu îl va ajuta.

  4. 4

    Angele Maria,clasa a X-a E, colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

    ”Sunt o babă comunistă” scrisă de Dan Lungu este o carte de calitate. Spune povestea Emiliei Burac, o bătrână care își aduce aminte cu nostalgie de perioada comunismului. Pentru Emilia Burac comunismul a reprezentat o entitate protectoare care îi dădea atât cât are nevoie pentru a supravieţui, dar care fără voia ei şi fără măcar ca ea să conştientizeze, îi refuza dreptul la un set de valori proprii.
    Cartea este scrisă într-o notă lejeră, cu ajutorul unui limbaj colocvial oferit unui personaj despre care poţi avea impresia că e mătuşa, bunica sau chiar mama ta.Este comportamentul tipic al persoanelor ce au trăit în perioada comunismului. Oameni care dădeau cea mai mare importanță lucrurilor precum hrana sau hainele.
    Cea mai tristă concluzie este aceea că Mica deşi nu ar vrea neapărat să revină comuniştii la putere, fiindcă e conştientă că nu era un regim sănătos, ea e totuşi nostalgică după acele vremuri, pentru că după cum spune ea: „a dus-o bine”. Acest „a o duce bine” însă, după părerea mea seamănă foarte bine cu percepţia îngustă despre viaţă pe care o poate avea până și un animal : are căldură, mâncare și nu iese niciodată din casă.
    ”Sunt o babă comunistă” te provoacă să zâmbești, să râzi, să plângi,dar, mai ales, te aduce în mintea unei persoane care a trăit în perioada comunismului.

  5. 5

    Monica Onojescu

    Va rugăm să publicați aici în continuare recenziile.
    Va mulțumim.

    1. 5.1

      Brădău Vlad, clasa a Xi-a E, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

      Vlad.Cum văd eu cartea Sunt o babă comunistă.
      Romanul lui Dan Lungu, Sînt o babă comunistă! prin modul tragicomic de a prezenta „ Epoca de Aur ” a României, te face să privești cu alți ochi perioada comunistă.
      Cărțile lui Dan Lungu, personalitate impunătoare a noii generații, au fost traduse în zece limbi și au câștigat numeroase premii, îmbogățind atât patrimoniul cultural român, cât și pe cel francez.
      Prin modul lejer și liber de a vorbi și de a gândi, personajul Emilia Apostoae, Mica, îți captează atenția de la primele rânduri.
      Acțiunea cărții are loc la câțiva ani de la căderea regimului comunist.
      Deși conștientă că „ vremurile nu se mai întorc ” , Mica își aduce aminte de anii copilăriei și de anii ca muncitoare în fabrică. Încă din copilărie își dorea să se refugieze în oraș, să scape de viața de la țară și de făcut „ tezic . ” Odată ajunsă în mediul urban se integrează cu ușurință și se bucură de toate lucrurile mărunte care îi fac viața mai frumoasă, ea însăși mărturisind: „ sînt convinsă că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. ” Salariul era bun și în majoritatea zilelor își terminau norma până la prânz, iar după pauză „frecau menta. ”
      Emilia din prezent regretă acele timpuri și solidaritatea oamenilor de care era înconjurată, fiind convinsă că „ înainte era mai bine. ” Ea întruchipează portretul tipic al românului nostalgic după perioada comunistă. Cu toate acestea ea nu devine conștientă de acest lucru decât în urma discuției cu Alice, fiica sa, înaintea alegerilor electorale.
      Emilia apare ca un personaj comic, cititorul râzând de multe ori cu poftă, atât de anumite situații, cât și de modul în care acestea sunt prezentate.
      Cu toate că perioada comunistă a dus țara la un regres, sunt persoane care susțin că acele vremuri erau mai bune,personajul Emiliei ilustrând cel mai bine acest fapt.
      Sunt de părere că romanul lui Dan Lungu, Sînt o babă comunistă! , oferă o altă perspectivă asupra acelei perioade și că te face să îți pui intrebarea: „ Oare chiar era mai bine? ”

    2. 5.2

      Buculei Diana,clasa a IX-a C, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad Elena Ghiba Birta Arad

      Diana
      „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu prezintă viața locotenentului Apostol Bologa, un tânăr credincios și învățat, care mi-a lăsat impresia că ar fi un personaj nehotărât, cu sentimente confuze care îl derutează mereu, dar totuși care are putere și ambiție.
      Dintr-un impuls stârnit de o dragoste trecătoare, Apostol decide să intre în cadrul armatei, devenind locotenent, astfel obține simpatia si dragostea persoanei iubite. Pe front, Bologa se împrietenește cu noul căpitan: Klapka , care își mărturisește lașitatea și spaima pe care o are față de pădurea spânzuraților, acolo unde toți presupușii trădători au fost executați.
      Apostol, trece de la o stare la alta, sentimentele și rațiunea fiind în opoziție de cele mai multe ori. Acesta își pierde iubirea pentru femeia care îl așteaptă acasă si pentru armata din care face parte. O tânără țărancă îi fură inima locotenentului , logodna și nunta urmând numaidecât. Cu o dragoste fierbinte pentru propria țară si cu inima plină de iubire, Apostol se opune poruncilor nemiloase ale generalului, acelea de ai condamna la moarte pe cațiva români și ajunge ca mulți dintre confrații săi, spânzurat.
      Curajul și înțelepciunea de care dă dovadă Apostol Bologa m-au impresionat, iar viața locotenentului, cu bune și cu rele, este înfruntată de cel din urmă, având mereu credință că Dumnezeu îl va ajuta.

    3. 5.3

      Iliuță Adela, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

      Adela, Kinderland de Liliana Corobca

      La doar 12 ani, Cristina este obligată să joace rolul şi de mamă şi de tată. Ei îi sunt lăsate-n grijă atât gospodăria cât şi cei doi fraţi mai mici. Părinţii sunt plecaţi în străinătate, iar viaţa ei a devenit una dificilă şi obositoare, de când a început să spele, să facă de mâncare, să îngrijească animalele, dar să fie atentă şi la fraţii ei.
      Această fetiţă, nu numai că a fost lăsată cu o mulţime de greutăţi pe cap, dar îi este luat şi dreptul la o copilărie normală, la viaţa simplă şi uşoară pe care un copil de vârsta ei ar trebui să o ducă. Dan, frăţiorul mai mare o mai ajută din când în când cu ce poate, dar Cristina consideră că aceasta este treaba unei fete aşa că nu îl implică foarte mult. Marcel, frăţiorul cel mic, este un copilaş lipsit de atenţia şi răsfăţul părinţilor, lucruri care îi sunt esenţiale unui copil de vârsta sa, el fiind cel mai afectat de lipsa lor şi plângând foarte des, lipsit de apărare, iar Cristina este obligată să-l protejeze nu doar pe el ci şi pe Dan, care chiar dacă se crede un bărbat, câteodată are nevoie de susţinere, ca să se simtă în siguranţă. Deşi Cristina nu vrea să plângă în faţa fraţilor săi, îi este uneori foarte greu să-şi ţină lacrimile înăuntrul ei. Ea mai este ajutată de unii săteni cărora le este milă de cei trei copii lăsaţi singuri şi în voia sorţii.
      Pe parcursul romanului se prezintă drumul parcurs de Cristina spre maturizare, un drum plin de greutăţi şi etape pe care reuşeşte să le parcurgă cu bine. Dorul de părinţi este accentuat din ce în ce mai tare la finalul romanului încât a ajuns să-şi dorească să-i moară bunica doar ca părinţii ei să se întoarcă acasă.
      Nu toţi avem o viaţă uşoară, nu toţi trecem prin etapele vieţii singuri, fără ajutor sau susţinere, fără părinţii care să ne asigure de-ale gurii, haine şi un adăpost. Cristina ne este un exemplu, nu doar copiilor cu părinţii plecaţi în străinătate, dar şi copiilor ai căror părinţi se chinuie să le facă viaţa un loc bun în care să se simtă în siguranţă, să fie protejaţi.
      Această carte este una uimitoare, cu o poveste emoţionantă, pe care v-o recomand din toată inima şi consider că trebuie citită, nu doar pentru a vedea ceea ce i s-a întâmplat Cristinei ci, pentru că, în ziua de azi, mulţi copii sunt în aceeaşi situaţie.

    4. 5.4

      Vărșăndan Ovidiu, Colegiul Național Elena Ghiba birta, Arad

      Ovidiu
      Nu sunt vinovat.
      Aceste câteva simple cuvinte au rămas întipărite pe unul dintre zidurile închisorii de la Piteşti, şi probabil, adânc înrădăcinate în memoriile celor care au trecut pe acolo ca parte a cumplitului experiment influențat de cunoscutele teorii ale lui Makarenko.Sunt cuvinte menite să le amintească acelora care au trăit lucruri greu de închipuit, că trecutul şi amintirile ce le-au fost fărâmiţate în mii şi mii de bucăţi încă nu au fost şterse complet din memorie, aşa cum ai şterge o pată neplăcută. Totuşi, unele pete rămân pentru totdeauna, iar Fenomenul Piteşti reprezintă una dintre multele pete neacoperite ale perioadei comuniste din România. Aceasta este o perioadă întunecată şi aproape ireală pentru persoanele care s-au născut după 1989.„Dintre cei care au rămas la Piteşti, nimeni n-a putut ieşi cu mâinile curate.”Virgil Ierunca, autorul cărţii, relatează poveştile şi chinurile deţinuţilor din Camera 4 Spital a închisorii, o celulă care va sta la baza chinului și disperării celor care vor fi transferaţi acolo între 1949 şi 1954.Fenomenul Pitești era un experiment al Partidului Comunist care avea drept scop dezumanizarea individului şi anihilarea personalităţii prin torturarea sistematică a celor închişi şi condamnaţi, în special pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Aici intervine procesul de reeducare, prin diferite etape, al deţinuţilor; oameni, tineri, studenţi, care din urma experienţelor au devenit persoane diferite, care nu vor mai fi la fel. Victimele se transformau în călăi, deoarece nu exista altă opțiune pentru a-ți asigura supraviețuirea.„Din clipa în care cel torturat torturează la rândul lui, calitatea lui de victimă dispare. Nimeni nu va mai mărturisi, pentru că toţi au fost legaţi între ei prin tortură. Nu există vreun deţinut din timpul Fenomenului Piteşti care să nu fi săvârşit ce i se cerea, altfel nu putea scăpa. Or, în faza ultimă a reeducării i se cerea să-şi tortureze cel mai bun prieten”. Acest fragment prezintă cruzimea pe care deținuții din lagărele de reeducare au îndurat-o timp de 5 ani. Ei au fost supuși atât torturii fizice, cât și torturii morale. Dacă un tip nu-i făcea pe deținuți să vorbească, celălalt i-ar fi făcut să „ vorbească”.Metodele folosite în reeducarea şi formarea omului nou sunt descrise până la cel mai mic detaliu. Datorită acestui fapt, multe rânduri din această carte sunt neplăcute, adeseori lăsându-te înfricoșat de natura violentă a unor oameni. Recomand cartea Fenomenul Pitești, scrisă de Virgil Ierunca, deoarece prezintă întămplările petrecute într-unul dintre cele mai crude lagăre de reeducare. Însă aceasta nu este o lectură relaxantă, ci deopotrivă, la sfârșitul cărții vei avea „imprimată” în minte imaginea deținuților care sunt torturați cu un sadism „extravagant”- dacă sadismul se poate numi astfel.

    5. 5.5

      Todor Camelia, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

      Camelia
      Romanul ”Lizoanca„ scris de Doina Ruști prezintă o față ascunsă a societății românești, pe care fiecare dintre noi a ales la un moment dat să o ignore, păstrând o atitudine nepăsătoare față de problemele evidente cu care se luptă această societate.
      Romanul urmărește viața zbuciumată a unei fetițe de 11 ani. Când auzi de această vârstă, 11 ani, gândul îți zboară la copilărie, joc, prieteni, scoală, la o persoană în dezvoltare care începe să cunoască lumea în totalitatea ei, cu bune, dar și cu rele. Este posibil să te și întrebi : ”Eu ce făceam la această vârstă? Ce îmi amintesc semnificativ legat de ea?„ . Dar oricare ar fi răspunsul, nu poate sub nicio formă să anticipeze viața pe care o duce Lizoanca.
      Bătută în permanență de tatăl său și aruncată dintr-o parte în alta de familie, fiindcă era un copil nedorit, Lizoanca hotărăște să își ia viața în mâini. Se împrietenește cu niște fete mai mari decât ea, Goarna, Nuțica și cu un băiat numit Țițoască pe care îi consideră singura ei familie și pentru care ar face orice. Din această dorință de a fi acceptată, ajunge să se prostitueze, în prima fază fiindcă a convins-o Goarna și pentru că dorea bani, dar mai apoi însă, ajungând să o facă pentru niște plăceri mici cum ar fi uitatul la televizor, niste mancare, în special croasante sau alte cadouri nesemnificative. Până la urmă începe să privească această viață cu ochi buni, pentru că în comparație cu bătăile tatălui său și restricțiile în care a trăit până atunci, această viață era șansa ei la libertate. Cu toate acestea, ajunge să se îndoiască din ce în ce mai mult de alegerea ei când declanșază un scandal imens în sat, legat de o infecție cu sifilis pe care este posibil ca ea să o fi răspândit. Încet încet încep să iasă la iveală dorințe de răzbunare ascunse, ura, invidia, lipsa de demnitate si moralitate și multe alte defecte ale unei întregi societăți, o societate lipsită de educație.
      Romanul ne prezintă în special consecințele pe care le are lipsa de educație asupra oamenilor și din păcate asupra copiilor. Abandonul școlar este un lucru extrem de frecvent în cadrul acestor comunități. De asemenea, nerespectarea legii, a unui cod moral, a unui sistem de valori pot duce la dezastre și la vieți de copii ruinate. Nepăsarea și egoismul de care dau dovadă locuitorii satului are un impact imens asupra vieții și alegerilor pe care Lizoanca le face de-a lungul poveștii.
      O altă temă abordată în acest roman este indiferența față de conceperea unui copil. Acești copii nedoriți, de care mamele (sau adolescentele) doresc să scape cât mai repede ajung să ducă o viață chinuită, prin case de copii sau bătuți de alți părinți adoptivi fără a avea o șansă reală la o viață mai bună. Din pacate ei ajung să facă greșelile părinților lor, fiindcă nu au niciun exemplu bun și corect de comportament.
      Acest roman reprezintă un semnal de alarmă pentru toate persoanele care au uitat sa privească în jurul lor la problemele existente care devin din ce în ce mai grave. Atâta timp cât generațiile care urmează nu au o șansă reală la o viață mai bună, sociatatea românească va continua să stagneze, iar problemele se vor înrăutății. Cred că acesta este mesajul principal al cărții, un mesal pentru schimbare și pentru respectare a dreptului la o viață bună.

    6. 5.6

      Aioanei Denisa, clasa a X-a E, Colegiul Național Elena Ghiba birta Arad

      Denisa
      Jurnal (1935-1944)
      De Mihail Sebastian

      Chiar și în zilele noastre mai există o urmă de discriminare împotriva evreilor. Însă, cum ar fi fost să trăiești ca evreu în perioada interbelică și a antisemitismului?
      În această situație se afla scriitorul Mihail Sebastian, născut Iosif Hecter, în data de 18 octombrie 1907, într-o familie de origine evreiască, din Brăila. Urmează studiile universitare de drept și filozofie la București. Încearcă să își dea doctoratul în drept la Paris, dar tentativa sa eșuează. Acesta își spune povestea în jurnalul său intim, între anii 1935-1944 și care va apărea postum în anul 1996. Originalul a fost scos din țară prin curier diplomatic de fratele său mai mic, Andrei Benu Sebastian, și a ajuns la Ierusalim. Inițial acest jurnal nu a fost scris pentru a fi publicat, ci doar ca un prilej pentru ca el să se poată confesa. Sunt descrise evenimentele care se petrec în viața autorului în decursul acestor nouă ani plini de însemnătate. Mihail Sebastian a început să consemneze în jurnal după publicarea romanului intitulat De două mii de ani (1934) care a stârnit controverse și a cărui prefață a fost scrisă de Nae Ionescu, profesorul său, care a avut o influență mare, atât asupra scriitorului, cât și a altor tineri intelectuali. Se relatează ororile antisemitismului, viața politică a țării, relațiile pe care Mihail Sebastian le avea cu Mircea Eliade, Camil Petrescu, Eugen Ionescu, Constantin Noica, viața sa sentimentală și cea mondenă a Bucureștiului din anii ’30. Persoanele cu care acesta se întâlnea, prietenii pe care îi avea, oameni intelectuali și apreciați, erau, de multe ori analizați sincer, cu plusuri și minusuri, cu defecte care nu erau cunoscute, fapt care a atras dezbateri la adresa cărții. De asemenea, descoperim faptul că Mihail Sebastian aprecia foarte mult muzica clasică, asculta Brahms, Enescu, Bach, Mozart, muzica îl ajuta să depășească momentele grele prin care trecea, spunea de altfel că “Mult Mozart, foarte mult Mozart, poate e singurul lucru care mă mai poate consola”, descoperim povestea și cum a fost nevoit să rescrie romanul Accidentul după ce a pierdut manuscrisul la Paris, descoperim modul în care își scria operele, ideile care îi treceau prin minte, ce cărți citea, visele pe care le avea, îl descoperim pe adevăratul Mihail Sebastian, omul din spatele rândurilor scrise și a operelor publicate.
      Jurnal (1935-1944) este o carte care mie mi-a plăcut și o recomand, care merită citită și recitită, tulburătoare, care te macină, te trece prin mai multe stări, o carte despre destinul tragic al lui Mihail Sebastian, dar și despre o perioadă care nu a fost atât de favorabilă tuturor.

    7. 5.7

      Mihali Daiana, clasa a X-a E, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

      Daiana
      În cartea Întoarcere în Bucureştiul interbelic de Ioana Pârvulescu este prezentat Bucureştiul interbelic şi personalităţi din acea perioadă, importante pentru cultura romanească şi obiceiurile bucureştenilor.Acestea fac parte din istoria României,perioada în care au fost create unele din cele mai cunoscute romane,poezii şi piese de teatru româneşti.
      În carte este surprinsă perioada de schimbare şi de dezvoltare a Bucureştiului, atât în mediul politic,social ,cultural cât şi economic.
      La începutul cărţii autoarea prezintă Bucureştiul de acum,dar şi din perioada interbelică şi arată că acea perioadă nu a fost atât de diferită față de cea de acum.Unele lucruri sunt neschimbate:,,Există o criză pe care scriitorii o cunosc foarte bine ,criza financiară,deşi leul interbelic este o monedă puternică” şi multe alte exemple care ne arată asemanările dintre cele două perioade .
      Din această carte putem învăţa o mulţime de lucruri legate de istoria României și despre acea perioadă, cum ar fi primele critici cinematografice care au apărut în presa română ,,Să fie oare adevărat că gazetele românești au găzduit primele critici ‘ , putem afla despre unele personalitaţi importante ca, de exemplu, Camil Petrescu ,Mihail Sebastian sau alți scriitori şi despre viața lor ,dar sunt prezentați şi oameni care nu sunt atât de cunoscuţi cum ar fi inginerul Constantinescu sau primarul Dem.I.Dobrescu şi mulţi alţii care au făcut lucruri importante pentru Bucureşti şi pentru țară.
      Mi-au plăcut mult aceste afirmații ale Ioanei Pârvulescu
      ,,În ani ’20-’30 poezia patriotică e minunată,dar,ca să-l parafrazăm pe gazetarul interbelic Eugen Ionescu , are un singur defect :nu există”
      ,,Când inventatorul român primeşte recunoaştere internațională, îl descoperă şi compatrioții.”
      ,,Aşa cum coexistă în oameni , binele şi răul există şi în capitala lor. Bucureştiul rămâne un oraş al contrastelor, după cum l-a văzut dintotdeauna ochiul străinului .”
      Recomand această carte , deoarece putem vedea diferențele şi asemănările între Bucureştiul de atunci şi cel de acum , dar şi evenimente importante din istoriainterbelică a României.

    8. 5.8

      Alani Ioana, clasa a X-a E, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

      Ioana
      ‘Cum să le spui celorlalți că ai trăit primii ani la marginea robiei, în mocirla disprețului celorlalți?’ Aceasta este întrebarea pe care și-o pune protagonistul romanului, Georgian Nicolau, un tânăr inteligent, cu un vis măreț –acela de a-și demonstra capacitățile militare în Marele Război și de a ascunde un secret rușinos –originea sa, faptul că s-a născut țigan, că a cunoscut sărăcia, mizeria, că a trăit la un nivel subuman.
      El se dovedește, atât din punct de vedere fizic, cât și la nivel moral destul de asemănător unui român, ca atare, decide să se rupă de originile sale, pentru a-și depăși condiția, pentru a deveni ,,cineva”.
      Datorită inteligenței sale, devine elev al Liceului Militar din Câmpina. Într-o vacanță, întors în mahala, îndemnat, mai curând obligat de mama sa, Georgian decide să lepede țigănia, sărăcia, originea infamă..
      El petrece câțiva ani la Sibiu, la Academia de Studii Militare, timp în care visează să ia parte la un război mare, un război adevărat în care să-și demonstreze capacitățile militare și să-și întâlnească eroul, ,,tatăl spiritual”, o figură marcantă din istoria României, mareșalul Ion Antonescu.
      După ce își termină studiile, Georgian Nicolau este trimis la Marele Război, în lupta contra sovieticilor. Pe fondul evenimentelor petrecute la Odessa, nesiguranța schimbării etnice devine din ce în ce mai vizibilă –acceptă o misiune de spionaj pe teritoriul sovietic, deghizat în țigan lăutar și se îndrăgostește de o țigancă. În ceea ce privește chestiunea evreiască manifestă răceala și autocontrolul impus de natura meseriei, face afirmații desprinse din textele de propagandă –,,a-i urî pe jidani este o problemă de disciplină.”
      Războiul scoate ce e mai rău din oameni prin simplul fapt că există, că își urmează cursul –mii de țigani sunt deportați în Transnistria, lăsați să moară de foame, de frig , de boli, de uitare…sau de ignoranță. Printre aceștia se află familia lui Georgian Nicolau, acum ofițer în cadrul Armatei Române. El va suferi o criză de conștiință –va fi prins între regimul care îi condamnă familia la moarte și dorința de a o salva. Își va folosi toate cunoștințele și legăturile pentru a-și aduce familia în România, sau va rămâne nepăsător, aservit regimului care trimite oameni nevinovați la moarte sigură?
      Acest fapt coroborat cu dezastrele de ordin militar, cu arestarea Mareșalului și cu întoarcerea armelor contra trupelor nemțești, vor duce la un conlfict ideologic –între nazism și comunism, la un conflict etnic, la un conflict etic.
      Negru și Roșu e ceva mai mult decât un roman istoric; este romanul unei schimbări la nivel fizic, ideologic și moral, este un roman al adaptării minții și sufletului uman, o luptă acerbă cu propria condiție, o dorință nemăsurată de a o depăși, toate acestea pe fundalul celui de-al Doilea Război Mondial, un eveniment ce a schimbat lumi, oameni și mentalități.

    9. 5.9

      Bandac Iulia, clasa a XI-a E, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

      Iulia
      Oare de ce o tânără de vârsta mea ar citi o asemenea carte? De ce m-ar interesa ce s-a întâmplat în trecut când doar prezentul și viitorul ar trebui să mă intereseze? Tocmai pentru că țin la istoria țării mele și vreau să o cunosc cât mai bine!
      Ceea ce s-a întâmplat în trecut are repercusiuni în zilele noastre, mai ales în ceea ce privește clasa politică actuală. Comunismul nu a făcut nimic altceva decât să ne distrugă șansele de a fi astăzi o țară prosperă condusă de oameni capabili.
      Cartea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri de Neagu Djuvara este un veritabil manual de istorie, dar un manual atractiv și scris pe înțelesul tuturor. Cartea poate servi ca sursă din care tinerii pot afla esențialul despre România și prin câte am trecut noi ca popor pentru a fi uniți și independenți. Totodată, ne sunt dezvăluite adevăruri despre regimul comunist, la care trebuie să ne raportăm pentru a nu fi mințiți în continuare și de a aduce într-un viitor, sper, cât mai apropiat adevărata schimbare pe care românii o râvnesc din 1945.
      Dacă vă place istoria, citiți această carte!
      Dacă nu vă place istoria, citiți această carte!

    10. 5.10

      Alani Ioana, clasa a X-a E, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

      Inocenții
      de Ioana Pârvulescu
      Prin titlul său, această carte ne obligă să ne întoarcem la inocență, o caracteristică pe care o întâlnim din ce în ce mai rar, iar dacă o întâlnim, fie trecem pe lângă ea fără să o observăm, fie încercăm să o îndepărtăm, să o pierdem. Dar mai poate exista inocență într-o lume îngrădită, dominată de prezența morală a marelui conducător, care era pretutindeni, cu mustața lui mare, numele lui mare, cultura lui mare, înțelepciunea sa enormă, capul lui de lemn, de piatră, de bronz, de carton, cu închisorile lui, cu roșul lui, cu morții lui? Sau cu ai noștri…
      Dar cum trăiesc copiii sub acest regim? La această întrebare ne răspunde, cu sinceritate și inocență, Ana, mezina familiei și naratoarea cărții. Trăiesc într-un oraș numit uneori Brașov, alteori Kronstadt sau Brasso sau Stalin, într-o casă atât de animată de secretele, aventurile și poveștile pe care le ascunde, încât capătă trăsături umane, devenind astfel un suprapersonaj al cărții. Copiii locuiesc împreună cu Tanti, care a fost profesoară de geofrafie și cu Nenea Ionel, un individ tare carismatic, pe care îl veți îndrăgi datorită înjurăturii sale specifice, Porcu’ de Ninel. Cei patru copii și-au creat o lume separată de cea a adulților, în care născocesc povești cu indieni, pleacă în aventuri pe parcursul cărora au parte de peripeții, pun la cale evadări spectaculoase, ca cea din Contele de Monte-Cristo etc.
      Cartea este scrisă sub forma unei antologii de povești, de pățanii și de experiențe, relatate într-un mod simplu, copilăresc, dar care au un înțeles ascuns. În aceste povestiri copiii regăsesc tot ceea ce ține de oameni și de lumea în care trăiesc –dragostea și prietenia, banii și politica. Ei învață că nimic nu e ,,așa”, că lucrurile au un curs al lor, pe care trebuie să-l urmeze, că tot ceea ce îi înconjoară este într-un continuu proces de schimbare. Singurii care rămân neschimbați sunt ei înșiși –într-o Românie distrusă de comunism, ei își trăiesc copilăria citind reviste cu Pif, colecționând timbre, pleacând în expediții prin pădure sau jucându-se de-a indienii…Evadează dintr-o lume gri (sau roșie), în care cei mai mulți oameni rămân prizonieri…iar pentru a evada ai nevoie de mult talent și măcar puțin noroc.
      Astfel, Inocenții devine cartea a două lumi –cea a adulților, unde absolut tot se raportează la cifre exacte –șapte ani de la moartea Nemuritorului, un an după invadarea Cehoslovaciei, dar în care totul e la fel de roșu, de ideologizat, de stagnat; și lumea copiilor –dinamică, încordată, completă…o lume în care tot ceea ce ține de copilărie –curiozitate, spirit de aventură, inocență, toate rămân neînstrăinate, nealterate, de nimeni și nimic; niciodată…nici chiar atunci când istoria își face apariția pe nepusă masă.
      Aceasta este o carte dedicată tuturor celor care vor să-și păstreze inocența, celor care au pierdut-o, dar vor să o regăsească sau celor care vor să citească o carte scrisă cu farmec, cu sinceritate…și cu inocență.

    11. 5.11

      Codău Andreea, clasa a XII-a F, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

      Toate bufniţele
      de Filip Florian

      Am citit romanul la sfârșit de vară, o lectură care mi s-a părut tocmai potrivită pentru acea perioadă a anului. Recunosc, până atunci nu citisem nimic scris de acest autor, iar dacă nu ar fi fost în lista de cărți obligatorii pentru Bacalaureat poate că romanul nu ar fi ajuns în mâinile mele. Cu toate acestea, nu regret faptul că am acordat două zile acestui roman, deoarece povestea pe care o are de spus merită citită. Este o lectură ușoară care va reuși să capteze atenția chiar și unei persoane căreia cititul nu îi face plăcere.
      Romanul spune două povești complet diferite: a lui Luci, un băiat care își trăiește ultimii ani de copilărie la finalul anilor’90 și a lui Emil, un bătrân aparent ursuz și rece care se mută la munte, unde locuia și Luci. Cei doi se întâlnesc întâmplător, când Emil îl scapă pe Luci dintr-o încurcătură tipică unui copil neastâmpărat. În acest fel intră Luci în viața lui Emil. Băiatul este primit în casa lui Emil, ba chiar bătrânul pare să aibă o anumită plăcere din a avea în sfârșit pe cineva căruia să i se destăinuie. Același lucru se aplică și în cazul lui Luci, care este fascinat de bătrân și de poveștile pe care acesta le are de spus.
      În acest moment apare întrebarea, ce au în comun un bătrân și un copil a căror copilării se petrec la aproape 50 de ani diferență, în împrejurări și regimuri complet diferite. Pare că pentru amândoi prietenia pe care încep să o formeze este exact ceea ce lipsea din viaţa lor. Luci reuşeşte să scoată la iveală o latură a lui Emil ascunsă în adâncul său. Bătrânul nu a avut o viaţă uşoară, ci una plină de încercări, datorate regimului comunist în care şi-a trăit tinereţea. Chiar şi mai târziu, când povestea sa pare că primeşte contururi mai bune, soţia lui moare într-un accident de maşină. Acel moment are un impact major asupra sa, care va avea repercusiuni pe timpul vieţii sale. De cealaltă parte, nici Luci nu are parte de o poveste mai bună, din cauza părinţilor săi, însă datorită faptului că este copil alege să privească lucrurile pozitiv şi nu se lasă afectat într-atât de mult.
      Finalul romanului este cel care m-a impresionat cel mai mult. Ar fi destul de greu să descriu sentimentul pe care l-am resimțit. Pot spune doar că am închis cartea și am meditat îndelung asupra felului în care povestea s-a încheiat. E acel moment în care nu îți vine niciun cuvânt în minte, iar liniștea interioară te cuprinde. Atât Luci, cât și Emil au avut de învățat ceva unul de la celălalt, iar asta demonstrează că fiecare generație are ceva de oferit. Bufnițele reprezintă trecutul, istoria care ne va urmări toată viața, iar asta poate fi atât un lucru bun pentru noi cât și unul rău.
      Consider că romanul Toate bufnițele merită citit atât de un adolescent care tocmai descoperă cine este, cât și de un bătrân care are o experiență autentică a vieții.

    12. 5.12

      Bușa Ioana, clasa a X-a E, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

      PE FIRUL DE PĂIANJEN AL MEMORIEI
      De Cella Serghi

      Așa cum sugerează și titlul, această carte este încâlcită, alcătuită din amintiri, gânduri și citate din romanele marilor autori, exact ca un jurnal. Sensibilitatea nu lipsește din cartea în care sunt adunate suferința, înțelepciunea și speranțele. Cella Serghi ne arată cum toate întâmplările din viața ei au făcut scriitoarea din ea să iasă la iveală, în același timp, analizând și anumite opere literare. Perioada interbelică se simte în fiecare frază scrisă.. Imaginea acelor vremuri este foarte frumoasă și ne transpune, pe noi cititorii, în acea perioadă.
      Fiind căsătorită încă de la o vârstă fragedă, ea se simte ca și cum ar fi închisă într-o cușcă. Își dorea să realizeze atât de multe încât simțea că această căsătorie o ține în urmă. La un moment dat, Cella se îndrăgostește, însă iubirea ei pentru Camil Petrescu rămâne neîmplinită, iar ea începe să caute indicii, lămuriri cu privire la acest om. La un moment dat, dragostea pentru acest scriitor devine obsesivă, însă el nu recunoaște influența ei asupra romanului său Ultima noapte de dragote, întâia noapte de război. La sfatul lui, își întoarce toată atenția către ea și se ambiționează pentru a finaliza prima ei carte. Credea ca va găsi niște răspunsuri cu privire la persoana ei, dar a realizat că răspunsurile trebuie căutate în interiorul nostru, nu în jur.
      Cella Serghi reflectă asupra vieții, iar impresiile ei ne pot aduce lacrimi în ochi și un zâmbet pe buze după fiecare pagină: „Fericirea nu-i veselă. E sfioasă și tristă. Nu-ți vine să sari, să dansezi, sa-ți arunci căciula în tavan. Nu-ti vine să chiui, să cânți. Îți vine să strângi ochii și pumnii, să te aduni ca pentru o rugăciune.”.

    13. 5.13

      Gabor Miruna Medeea, clasa a X-a C, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

      Al Doilea Război Mondial. Moscova 1941
      de Robert Forczyk

      Fiind un fost locotenent-colonel american, doctorant în relații internaționale și securitate națională, dar și specialist în istoria militară europeană și asiatică, Robert Forczky relatează detaliat prima parte a celui de-al Doilea Război Mondial; Moscova. Această carte vorbește despre Operațiunea Taifun, asaltul german asupra Moscovei, una dintre cele mai ample operațiuni militare a războiului și prima înfrângere a lui Hitler.
      Nararea obiectivă și cursivitatea întâmplărilor preiau cititorul și-l plasează exact în Frontul de Est. Îl mută pe parcursul povestirii de la Minsk la Smolensk, de la Kiev în Crimeea și de la Klin la Moscova. Cronologiei îi sunt destinate două pagini, chiar după prologul cărții care prezintă originile campaniei; agresiunea iminentă a forțelor germanice găsește Armata Roșie nepregătită de război, astfel și liniile sovietice de apărare de la graniță sunt pătrunse cu ușurință.
      Planurile combatanților atât germani, cât și ruși, sunt atent analizate, valorificându-se prezența tablourilor strategice modificate tot mai frecvent și reușitele germane de pe flancuri din august până în mijlocul lunii octombrie, când începe faza a doua a Operațiunii Taifun.
      „Totuși, este important să remarcăm că Hitler a ordonat distrugerea Frontului de Vest sovietic, nu capturarea Moscovei.”
      Detaliile războiului te împing mai adânc în cele două Operațiuni, Taifun si Barbarossa, care își lasă amprenta asupra tărâmului rusesc. Iarna nemiloasă ajută foarte mult și este un element semnificativ în această primă înfrângere a lui Hitler. Stalin se folosește de toate metodele pe care le găsește pentru a-și lua înapoi toate teritoriile până la sfârșitul lui 1941.
      Imagini alb-negru datate din războiul propriu-zis, dar nu numai, surprind comandanți, fronturi, morți, obuze, soldați, elemente care sunt puse în paralel și care dezvăluie sentimente de curaj, tărie de caracter, ambiție, mândrie, însă și deznădejde, neputință, răceală. Ilustrațiile lui Howard Gerrard surprind năprasnica vreme ce cuprinde tărâmul sovietic an de an, într-o manieră tragică.
      Până astăzi, în adâncurile propriu-zise ale Moscovei, se găsește centrul de comandă subteran al lui Stalin. Iar Piața Victoriei, care este vizitată zilnic de o mulțime de oameni, reprezintă un simbol al succesului rusesc dobândit cu ajutorului năprasnicului, nemilosului și specificului ger sovietic.
      Recomand aceasă carte nu numai celor pasionați de Al Doilea Război Mondial, dar și celor care sunt dispuși să descopere ce se ascunde sub aparențele primei operațiuni eșuate a lui Hitler, amănuntele gândirii lui Stalin și modul în care clima poate influența soarta unui război .

    14. 5.14

      Zidaru Raul, clasa a XI-a E, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

      Rugați-vă pentru fratele Alexandru
      de Constantin Noica

      ,,Revoluția comunistă e în favoarea bogatului, iar nu a săracului: bogatului i se ia bogăția, iar săracului idealul de bogăție”, afirmă Constantin Noica în primele pagini alte cărții, idee pe care autorul se bazează în redactarea acesteia. Abordând o temă des întâlnită după anii ’90, și anume cea a comunismului, Constantin Noica descrie un șir de întâmplări petrecute în anii ’60 în închisorile comuniste din România. Cartea debutează cu un prim capitol în care autorul vorbește despre comunism și lacunele sale, abordând chiar o temă filozofică, cu care Constantin Noica va jongla de-a lungul cărții, concomitent cu istorisirea faptelor petrecute. Această abordare pe două planuri, unul filozofic și unul narativ, face din ,,Rugați-vă pentru fratele Alexandru” o carte intrigantă, dar în același timp accesibilă publicului larg. Capitolele următoare ne introduc deja în partea cea mai întunecată a comunismului și anume închisorile sale. Odată încarcerat, Constantin Noica întâlnește în celulă un sportiv, pe numele său Alec, personaj cu care protagonistul are pe durata șederii sale în închisoare, unele neînțelegeri, dată fiind și împrejurarea care i-a adus împreună. Unul dintre lucrurile pe care Alec nu le suportă la Noica este chiar calmul de care acesta dă dovadă, ba mai mult, îndeamnă spre rugă pentru tinerii torționari, pentru că, susține el, și aceștia sunt tot niște pioni ai regimului. O întamplare care depășește limita normalității, se petrece când gardienii îl lovesc fără milă pe autor deoarece le-a refuzat o țigară. Înțelepciunea de care dă dovadă Constantin Noica este într-adevăr una de invidiat având în vedere pragul disperării în care se află, înțelepciune care probabil l-a salvat de la moarte.
      Un lucru remarcant se petrece în a doua jumătate a cărții, când Constantin Noica este mutat la o altă închisoare unde cunoaște oameni de toate tipurile. Autorul afirmă într-una dintre pagini că, ,,în închisoare nu stai de vorbă cu un om, ci cu o viață”. Și într-adevăr așa este, fapt care ne este demonstrat în istorisirile colegilor lui de celulă, alții cu studii superioare și rang înalt în societate, alții niște simplii oameni de rând. În închisorile comuniste, cel mai adesea se urmărea transformarea sufletelor deținuților în niște recipiente goale. Constantin Noica se împotrivește acestei ideologii și reușește să convingă comandantul închisorii de un anumit plan al său, fapt pentru care îi sunt înmânate niște foi și un anumit timp de creație, iar răsplata va fi eliberarea deținutului.
      Cartea se sfârșește într-o așteptare care părea infinită până la eliberare, una care în final s-a și produs, lăsându-l pe autor prins în versurile lui William Blake. Totuși, cine este acest ,,Alexandru” de care titlul ne vorbește? ,,Alexandru” îmbracă mai multe costume pe parcursul cărții: primul costum pe care îl îmbracă este acela al colegului de celulă, Alec, pentru care, Constantin Noica ne îndeamnă să ne rugăm. Un altul este și ,,părintele comunismului”, Karl Marx, un nume de care autorul este sigur ca va fi grav apostrofat, tocmai de aceea ne îndeamnă să ne rugăm pentru el. Orice simplu om, orice doctor, orice agricultor îmbracă la rândul său haina de ,,Alexandru”, tocmai de aceea trebuie să ne rugăm pentru fiecare dintre aceștia.
      În definitiv, cartea lui Constantin Noica este una din veșnicele povești ale acestei perioade întunecate din istoria României, dar care are propria-și doză de originalitate, Noica impresionează prin simplitatea cu care leagă cuvintele, dar și prin simetria dintre cele două planuri, filozofic și narativ. O carte în care suntem învățați cum să fim mai umili pentru că adesea nu știm care sunt circumstantele care obligă oamenii să fie așa cum sunt, o carte care spune în mai puțin de o sută cincizeci de pagini, istoria de aproape patruzeci de ani de comunism.

  6. 6

    Raici Marco, clasa a X-a, Liceul Teoretic „Dositei Obradovici” Timișoara

    Ioan Groșan – O sută de ani de zile la Porțile Orientului,Editura Polirom, 2007

    Vreau să recomand acest roman tuturor cititorilor de vârsta mea pentru că este foarte ușor de înțeles și îți face pur și simplu plăcere să îl citești. Are fiecare lucru necesar acțiunii cum ar fi personajele aiurite care acțiuni trăsnite și scene cu tentă sexuală ceea ce este foarte interesant pentru unii cititori. Cred că toți care au vârsta cuprinsă între 15–23 de ani se pot bucura de aceste pagini scrise de un autor, despre care, sincer eu nu am auzit, dar mi se pare a fi unul bun. Este vorba despre pățaniile a doi călugări care au trebuit să meargă la Vatican și despre cele ale lui Barzovie Vodă, domn mazilit al Moldovei care se duce la Înalta Poartă să îşi recupereze tronul.
    Unele capitole sunt caraghioase. De exemplu un capitol este cenzurat, altul este scris doar ca să ne țină ocupați și într-un final autorul își ia „concediu de odihnă”.
    Umorul reiese din scenele precum scena reîntronării lui Barzovie, mesele la culrtea domnească sau la pensiunea italiană și altele. Autorul folosește limba de lemn specifică propagandei comuniste (Da, recunosc, fraza asta este de pe internet, dar mi s-a părut o informație amuzantă care poate atrage cititorul) pentru a se ironiza fiecare lucru, până și în descrierile unor peisaje. Mai mult, autorul mai ia câte o frază sau câteva versuri din mari scriitori. Eu am recunoscut unele fraze care aparțin lui Eminescu, iar internetul spune că ar mai fi și Bolintineanu și Topârceanu. Eu nici nu am băgat de seamă. În roman se mai fac referiri la situații din Moromeţii, Ion, Mioriţa. Autorului îi place să se joace cu cuvintele și ajunge să deformeze în mod „savuros” proverbe din latină și română „Capul luminat sabia îl taie. Capete să fie, că săbii sunt destule. ” sau „Animi volant, corpora manent”.
    Romanul se termină destul de neclar pentru mine, este o frază care mi-a dat fiori dar totuși m-a pus pe gânduri … ultima frază cu care romanul se termină este:
    „Nici nouă nu ne e bine aici, așteptați-ne, o să venim și noi .”

  7. 7

    Monica Onojescu

    Dragi elevi, dragi copii, dragi profesori, dragi părinți, bunici și străbunici,

    Mulțumim celor care au răspuns deja invitației noastre și nu numai că au citit „ISTORIE” și „istorii”, ci s-au grăbit să-și trimită celorlalți mărțișoarele ca să afle și ei cât mai repede de alte și alte cărți, să le citeascpă și să se bucure de ele.

    Azi, 24 de februarie, de Dragobete, feciorul babei Dochii, spun unii, cel care este cunoscut sub multe nume, printre care „Cap de primăvară”,„Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”, dar toate trimițând la reînnoire, bucurie și dragoste, REÎNNOIESC și eu invitația de a continua să trimiteți Mărțișoare /Cărțișoare. Sunt numai câteva zile până la 1 Martie și apoi până la 8 Martie.
    Pentru a vi le posta, urmați la fel ca anul trecut pașii: 1. După ce ați deschis scrisoarea, coborâți în josul paginii până unde veți găsi Comentarii 2. Parcurgeți-le până la ultima postare. E un prilej minunat de a citi mărțișoarele primite 3. Apăsați pe REPLY și se va deschide o fereastră 4. Copiați documentul de pe word și puneți-l cu „paste” în fereastră 5. Răspundeti apoi la întrebarea cu socotelile și postați.
    Pentru că e nevoie de o confirmare a administratorului, postările nu vor fi vizibile instantaneu. Vor apărea după ce administratorul le va aproba, deci după un anume interval.

    Dacă doriți să primească cât mai multă lume mărțișoarele voastre, puteți intra în grupul https://www.facebook.com/groups/1990804990946055/requests/ăinvităm
    Aici puteți pune copertele și un scurt citat prin care să atrageți atenția asupra recenziei de pe site.
    Dorim ca punctul maxim pentru Mărțișoare să fie între 1 și 8 Martie. Acesta e intervalul când vă recomandăm și să organizați evenimente sub semnul Istoriilor și să ni le trimiteți ca proiecte până în 31 martie pe adresa revistacercurilor@yahoo.com
    Vă mulțumim de și vă asigurăm că vom ține cont de recomandările voastre. pe care le vom include în cea mai lungă listă de cărți cu Istorie și istorii scrise în cei 100 de ani pe care îi sărbătorim.
    Monica Onojescu

    1. 7.1

      Camelia Săpoiu

      Am citit romanul “Revoluţia borfaşilor” al lui Cristian Meleşteu (apărut la Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013) dintr-o suflare, imediat ce autorul mi l-a trimis prin email. O poveste care te prinde. O poveste despre supravieţuire, despre pariul cu viaţa, un pariu al cărui martor este un Dumnezeu indiferent sau absent, despre hazard, o poveste cu referire la perioada postdecembristă, ai cărei eroi vin din lumea cerşetorilor, a hoţilor de rând, a prostituatelor şi a interlopilor, o lume despre care, notează Radu Aldulescu, nu s-a mai scris cu atâta elocinţă poate de la „Groapa” lui Eugen Barbu. Periferia populată de personaje specifice, scenele naturaliste, onomastica, argoul personajelor, faptele expuse ca-ntr-un reportaj îl plasează cumva pe Cristian Meleşteu în descendenţa marelui prozator, care face în „Groapa” „monografia unei lumi care se naşte din mucegaiuri, bube şi noroi.” (Nicolae Manolescu). Zic cumva, fiindcă sunt evidente elemente care îl distanţează, altfel, pe Cristian Meleşteu de romanul realismului suburban.
      Am recitit romanul când a ajuns la mine cartea, cu mirosul tiparului încă proaspăt. Şapte capitole cu titluri „de împrumut” din zona artelor trebuie să anunţe mai mult decât o poveste despre un taximetrist dependent de jocuri de noroc, o prostituată şi pungaşi de toate tipurile.
      Aşadar, prozatorul îşi intitulează cele şapte părţi ale romanului după tot atâtea lucrări ale pictorului olandez Hieronymus Bosch, în care acest artist, reprezentant exponențial al sfârșitului de Ev Mediu, ilustrează concepte morale şi religioase prin imagini fantastice, cu evidente tendinţe ironice.
      Deloc întâmplătoare opţiunea prozatorului pentru titlurile unor picturi-satire, în care se amestecă obişnuitul cu supranaturalul, sacrul cu profanul, ilustrând păcatul şi decăderea umană, opţiune care anunţă, doar celor pregătiţi să vadă, un roman scris în cheie parodică.
      ”Ispitirea Sfântului Anton”, primul capitol, construieşte aceeaşi atmosferă de iluzie, de tentaţie şi de păcat, pe care o transmite şi tabloul de la care împrumută titlul. Incipitul anunţă abrupt un personaj marcat de frustrări şi prins fără voia lui într-un cerc al supravieţuirii din care poate alunca oricând: „ – Dacă aş mai fi copil, aş plânge fără întrerupere un an de zile. Asta ca să mă răzbun pentru toate clipele când, matur fiind, am vrut să plâng şi nu am putut-o face … ”. Urmează biografia lui Tase Treflă, despre care aflăm că fusese un copil pasionat de matematică, apoi terminase o facultate tehnică. Ceea ce-i marchează destinul este, însă, ispitirea: „Din toate lucrurile din lume, niciunul nu-i producea mai mare plăcere lui Tase decât jocul de cărţi: pokerul era pasiunea sa, dar juca şi şeptic, whist, tabinet, popa-prostul, orice, cu condiţia să existe o miză.” Înclinaţia scriitorului către istorism se probează în continuare (şi pe tot parcursul romanului), când se conturează altă biografie: a lui Vasile Topor. Alte personaje intră în scenă, într-un ritm alert al naraţiunii: Colonelul, Getuţa, Gogu Cămătaru. Biografiile personajelor, dezvoltând istorii incredibile, pe care realitatea postdecembristă le omologhează uneori cu alte istorii, înfierate în realitatea străzilor şi a periferiilor oraşelor de azi, se aşază ca-ntr-un joc de puzzle, bucată cu bucată pentru a da tabloul final, cel al unei lumi în declin, cu legi proprii, cu poveşti, cel mai adesea, tragice.
      Eforturile lui Tase de a realiza un volum cu scheme de joc care să asigure câştigul parodiază încercarea omului de a controla legile hazardului. Dar şi alte ispitiri influenţează destinul lui Tase: marea partidă de poker cu cei doi italieni, pierdută, în urma căreia Colonelul se spânzură de teama perspectivei că nu va putea plăti cămătarului banii împrumutaţi. De altfel, ultima ispitire, căsătoria cu Getuţa, e favorizată de aceeaşi teamă: suma împrumutată de la cămătar şi pierdută la jocul de cărţi, în ciuda schemelor matematice.
      Următoarele trei părţi ale romanului sunt ilustrări fidele ale atmosferei şi ale mesajului tabloului titular. Capitolul ”Grădina desfătărilor lumeşti” prezintă nunta lui Tase cu Getuţa, prilej pentru prozator de a parodia clasa socială a îmbogăţiţilor de după Revoluţie. În plan secundar, se continuă povestea lui Vasile Topor, şeful tuturor cerşetorilor, care construieşte pentru aceştia un bloc confortabil, râvnit de toţi locuitorii oraşului. Partea a treia, ”Carul cu fân”, prezintă festinul pe care Tase îl dă pentru cerşetorii şi hoţii de tot felul pentru a sărbători cu ei nunta, dar şi intenţia de a părăsi lumea lor. Oamenii care se agaţă cu disperare de carul cu delicii de tot felul dus către iad de demoni în lucrarea lui Bosch prind viaţă în aceste pagini ale romanului: alte şi alte figuri apar şi se înfruptă din generozitatea fără margini a lui Tase, concretizată prin risipirea banilor strânşi la nuntă. Băutura şi mâncarea îmblânzesc mai întâi pe participanţi, care, mai apoi, se asmuţesc, reeditând un episod aproape arghezian, bătaia din „La popice”: „La podea cu mâinile chircite deasupra capului, să fie sigur că nu se trezeşte cu vreun picior în cap, Sică îşi calculează şansele. […] Se ridică brusc, pe neaşteptate, urlă cât putu de tare, […] se încovrigă şi porni la atac, ca un berbec, cu capu-nainte.”
      ”Corabia nebunilor” arată, asemenea tabloului omonim, ignoranţa şi decadenţa umană. Fapte aproape incredibile – camionul cu cartofi, călătoria la Bucureşti, petrecerea fără măsură, „falimentul” lui Tase, amanetarea verighetei sunt fapte redate alert, urmate de un gest neaşteptat al personajului principal. Rămas fără un ban, fugit fiind cu banii de nuntă şi cu o datorie care îl sperie, Tase vede în întoarcerea în satul natal, la sigura sa rudă, o bunică despre care nu ştie dacă mai trăieşte, unica soluţie rămasă. Aşa se face că, după un drum complicat, bărbatul are de trecut o ultimă piedică înainte de a ajunge la destinaţie: lupta cu o stâncă prăvălită, care taie drumul către satul natal. În Judecata de apoi apa capătă funcţie purificatoare. Epuizat de proba stâncii – „viermele uman îşi vedea de găurirea stâncii” – personajul primeşte botezul apei, „lepădând-se de numele de Treflă şi de trecutul lui de borfaş” . Registrul parodic capătă în penultimul capitol, ”Scamatorul”, alte conotaţii. Erou de poveste fără voie, Tase îşi continuă drumul. Sfânta Vineri, protectoarea călătorilor, apare aici în persoana unei bunici cu un picior de lemn, păstrându-şi piciorul tăiat într-o ladă, pentru înmormântare. Alte probe nu întârzie să apară: noul Tase repară casele toate din sat şi biserica, docil ca un copil. Crede că înţelege tâlcul acestei probe când fiecare casă reparată îl răsplăteşte cu o salbă de aur. Munca lui Tase, singur, cu casele de lemn goale, într-un sat părăsit, este un joc de-a alba neagra, aici povestea devenind o parodie a tabloului însuşi, ”Scamatorul”.
      Ultimul capitol, ”Moartea avarului”, închide simetric romanul prin revenirea la prima ispitire: jocul de cărţi. Tase află că întregul sat îi aparţine fiindcă bunica îl câştigase la un joc de poker. Imaginile „cu bărbaţii din neamul lui Tase pierzând la jocuri de noroc” se aplatizează când în minte îi încolţeşte gândul: „Nu sunt dintr-un neam de învinşi!” Iluzia se spulberă însă când bătrâna îi dezvăluie că cel învins de ea la jocul hazardului a fost bunicul său. Finalul aduce parodia divinului: filele Bibliei devin cărţi de joc, făcute de Tase din disperarea unei ultime partide, pe care să o câştige, pentru a scăpa definitiv de stigmatul eşecului. Scena ultimului joc e grotescă: ultima partidă se joacă în biserică, cu o bunică moartă.
      Un roman despre slăbiciune sau despre puterea omului de a se schimba, în ciuda strânsorii de menghină pe care societatea o pregăteşte fiecăruia. Un roman despre putinţa sau despre neputinţa omului de a dărâma zidurile propriei fiinţe. A ieşi sau a nu ieşi din tine însuţi, aceasta e întrebarea pe care acest roman o arată într-o joacă de-a poveştile despre oameni, scrise cu o bucurie de neoprit.
      Florile de mucigai reapar, iată, prin proza lui Cristian Meleşteu, pentru a ne reaminti că în orice lucru urât, condamnat sau condamnabil există o fărâmă, dacă nu de frumos, măcar de speranţă.

      Surse: http://ro.wikipedia.org/wiki/Hieronymus_Bosch
      Precizare: Cronica mea la romanul „Revoluţia borfaşilor” de Cristian Meleşteu a apărut în revista Luceafărul de dimineaţă, numărul 9/ 2013.

  8. 8

    Bianca-Andreea Duțoiu- Clasa a X-a Colegiul Național ,,B.P. Hasdeu" Buzău

    Camil Petrescu- ,,Ultima noapte de dragoste. Întâia noapte de război”, editura Curtea Veche Publishing, București, 2009
    Într-o lume plină de prea mult prezent, istoria devine calea spre regăsirea originilor, revenirea la ceea ce, fără a ne da seama, am fost. Suntem o reflecție a trecutului, și tocmai de aceea ne simțim atât de legați de istorie.
    În romanul camilpetrescian, ea devine cadru ori chiar pretext. Viața însăși ajunge a se întretăia printre țesăturile istoriei.
    Starea interioară se proiectează, într-un mod sublim și tragic, la exterior. Conflictul protagonistului se extinde la nivelul mediului înconjurător, acum, acesta nemaiavând doar o importanță subiectivă individuală, ci dezvoltându-se la nivel global. Astfel, Ștefan Gheorghidiu se metamorfozează într-un luptător cu propria-i existență, atât lăuntrică, dar, mai ales, exterioară. Războiul din plan fizic devine element atenuant al celui din plan interior, semn că, de realitatea extenă depinde însăși viața, în totalitate, pe când, de cealaltă formă a realității, depinde spiritul unde sentimentul primează. Acesta nu mai are o importanță sporită pentru protagonistul romanului, întrucât, fiind înșelat de marea sa iubire, i s-a demonstrat că nu există Absolutul în trăire și, prin renunțarea la aspirație, a devenit ,,un om gol”, lipsit de speranță și idealuri. Aceasta este clipa în care Ștefan Gheorghidiu renunță la abstractizare și se axează pe elemente concrete, palpabile și ce oferă posibilitatea de a le analiza: ,,Ce să-mi explice? Ce importanță mai au pentru mine lămuririle ei? Tot ce a fost aseară, absolut tot, e parcă numai văzut și înțeles de mine, nu și simțit, așa cum anestezia locală te lasă să vezi toată operația, să simți izbitura și tăietura bisturiului, dar să nu ai nicio durere. Din oamenii aceia, din lumea lor cu bucurii și deznădejdi, cu permise și aniversări, care era și lumea mea, m-am desprins odată cu camarazii mei – ca pe un vas nevăzut.”
    Astfel, furia interioară se dezlănțuie și ia naștere Primul Război Mondial, în plan fizic. Lipsit de conflicte lăuntrice, protagonistul se transformă într-un om simplu care luptă pentru a-și menține existența, un om care nu mai aspiră la Absolut ori la o iubire împlinită, un om ce-și dorește doar a trăi.
    Romanul însuși este un război al stărilor, al contradicțiilor , un război al istoriei mari și mici, un război care schimbă atât personajul, cât și cititorul ce, datorită utilizării persoanei I, se va identifica cu naratorul-protagonist. Această schimbare este vizibilă, în mod evident, în finalul scrierii: ,,Mă gândesc halucinat că aș fi putut ucide pentru femeia asta… că aș fi fost închis din cauza ei pentru crimă…”.
    Se remarcă o stranie legătură între războiul mic, din planul existențial al personajului, și cel mare, din plan fizic. Punctul culminant al suferinței lui Ștefan se intersectează cu intrarea României în Primul Război Mondial, ce se va încheia, cel puțin la nivelul romanului, odată cu resemnarea protagonistului : ,,I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”.
    Cu alte cuvinte, omul își creează propriul univers în care, din când în când, mai revarsă din ,,călimara agoniei sale” și, atunci, izbucnește războiul. Dacă esențele umane s-ar putea combina, de la o persoană la alta, astfel încât să se echilibreze ,,compoziția” din care e format sufletul, atunci ar exista Pacea. Însă, cum privarea de individualitate nu este posibilă, ne prelingem toți, egoiști, căutând să ne salvăm cât mai repede cu putință, deși trăim același război: ,, Fugim, căci e totuna să stai pe loc. Problema de a ști dacă te oprești lângă un smoc de iarbă, sau lângă un mușuroi de pământ, e ca de la începutul lumii. Fugim deci la întâmplare, nădăjduind să ajungem la râpă.”.

  9. 9

    Nicolae Mihaela

    Ciprian Constantin, Colegiul Naţional “Tudor Vianu” Bucureşti
    Mircea Nedelciu și „desacralizarea” ficțiunii postmoderne
    „Zmeura de câmpie”, subintitulat „roman împotriva memoriei” (Editura Militară, 1984) acreditează o formulă tematică şi structurală hibridă, zidită în palimpsest. Pentru autor, mistificarea Istoriei prin ficțiune era esențialmente inacceptabilă, de aceea personajele sondează trecutul, însă fără prea mult succes, descoperind secvențe de viață și semnificații disparate, deci adevăruri relative sau minore în raport cu adevărul absolut sau major al Istoriei care le învăluie. Efortul lor insolit vizează recuperarea filiațiilor identitare pe care trebuie să le asambleze spre a da un sens puzzle-ului biografic. Convenția literară a personajului e jucată în travesti, deoarece „ființei de hârtie” a lui Roland Barthes i-a luat locul, la Mircea Nedelciu, „omul de carton”. Trama epică a romanului lansează incursiuni biografice în istoriile tulburi a trei personaje care vor să descopere și să se descopere. Un plan narativ secund este invadat de povestitori și povestiri pe tema Războiului, apropiind romanul de un „Decameron” postmodern în variantă optzecistă, în care traficanții de istorii, asumate sau de colportaj, se întrec în abilitatea cu care instrumentează oralitatea discursului. „Zmeura de câmpie” este și o foarte interesantă formă de metaficțiune contemporană, reprezentând pentru perioada postbelică ceea ce a însemnat poate apariția „Patului lui Procust” pentru literatura română dintre cele două Războaie Mondiale: polimorfism epic, dispunerea secantă a mai multe planuri narative, registre de limbaj variate, stilistici nonconvenționale. În tot acest labirint textual, Autorul intervine la modul partizan și se pliază adesea pe vocea câte unui personaj: „În toată această descriere am urmat punctul de vedere al lui Grințu”, care visase toată viața să devină regizor de film, așa cum autorul visează regia propriului text. Apărută într-o etapă de efervescență culturală concesionată ideologic, „Zmeura de câmpie (roman împotriva memoriei)” se impune drept formulă viabilă de metaficțiune postmodernă, prin care un textualist ca Mircea Nedelciu câștigă pariul literar al generației sale.

  10. 10

    Andreea Nistor

    Andreea Nistor, Colegiul Național „Sfântul Sava”, București
    Alexandru Ivasiuc – „Racul”, de la distopia existenței la utopia sfârșitului

    Discurs despre putere și amenințările dictaturii, „Racul” (1976), ultima carte a lui Alexandru Ivasiuc, este o distopie în genul celor scrise de autorii sud-americani, demascând teroarea totalitară în plină funcțiune. Printr-un artificiu de construcție, trama este localizată în America Latină, unde un recognoscibil „comitet al salvării” este condus de un Don Miguel, secretar al capitalistului Don Athanasios. Semnificațiile romanului sunt transmise prin viziunea simbolică a lui Miguel, care părea perfect integrat în casta „celor ce știu să facă ce trebuie să facă fără prea mare, dacă se poate deloc, participare personală”, dar care realizează că era o mască în mecanismul absurd al puterii. După încheierea loviturii de stat, al cărei plan îl cunoaștea, Miguel pleacă în oraș să vadă „ce s-a întâmplat” cu adevărat. E primul pas pe calea umanizării sale – ieșirea din indiferență. Cuprins de spaimă, Miguel conștientizează că planurile demente ale lui Don Athanasios, lichidarea individualismului, exercitarea terorii, conduc la aducerea oamenilor la același numitor. El observă că lumea s-a transformat într-un „imperiu al crustaceilor”, că oamenii „urmau să se transforme pe dinăuntru în raci, să existe doar ca specie”. Atins de „un sindrom al nemuririi, una din formele cele mai grave de melancolie”, Miguel înțelege că marea operațiune din noaptea precedentă este un prim pas întru victoria lumii racilor, în care era condamnat să trăiască. El însuși se simte rinocerizat, metamorfozat, la modul kafkian, în rac. Protagonistul vrea să recâștige umanitatea printr-un gest care aduce a sinucidere. Înaintând „încet, calm, aproape maiestuos”, Miguel se îndreaptă spre zidurile luate cu asalt de „soldați, chiar ca niște raci în uniforme cafenii”, care „se târau cu adevărat pe caldarâm”. Găsindu-se singur „înaintea liniei târâtoare” a soldaților-raci, este împușcat pe la spate. Moartea sa este simbol al anihilării acelei lumi „perfecte”, „a măștii devenită față”. Fragmentul ce încheie romanul explică rețeaua de semnificații ale acestuia. Motivul central al parabolei cărții, care apare și în titlu, este „racul” – simbol al dictaturii absolute bazate pe puterea desfășurată ca mecanism suprem, al unui sistem social întemeiat pe teroare, care anihilează personalitatea individului.

  11. 11

    Nicolae Mihaela

    Noel Malcom, George Enescu. Viaţa şi muzica, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011.
    Prof. Mihaela Nicolae, C.N. „Mihai Eminescu”, Buzău

    S-a născut la Liveni şi a fost foarte iubit într-o familie care pierduse deja 11 copii. George Enescu era al doisprezecelea, singurul care a supravieţuit. Mama s-a despărţit greu de el, când a venit vremea să meargă la Viena, apoi la Paris, la Conservator. Copilul era genial. Cânta şi compunea de la 4 ani. Se născuse într-o familie în care muzica era preţuită.
    În acestă monografie a lui Enescu, scrisă încântător de Noel Malcom, apar detalii extraordinare, dintr-o viaţă care n-a fost deloc liniştită. Enescu avea, fără îndoială, conştiinţa propriei valori, dar asta nu i-a adus fericirea. Lumea artiştilor este o lume a excelenţei şi a competiţiei. George Enescu avea o personalitate cuceritoare, avea carismă şi era preţuit de personalităţile epocii. De exemplu, Regina Maria i-a oferit lui Enescu, în 1908, o fotografie a ei, cu autograf, pe care era scris în engleză: ”Și el trezește la viață muzica sufletelor noastre”.
    Această monografie prezintă, în termeni de specialitate, traduşi însă în limbajul neiniţiaţilor, principalele compoziţii enesciene. Cât de frumos este, de exemplu, prezentată Sonata pentru vioară nr.3, cea mai cunoscută lucrare a lui Enescu, în afară de Rapsodii. Această lucrare a fost scrisă în 1926, cu gândul la satul natal. Preluând motive din folclorul românesc, Enescu compune o partitură bogat ornamentată, cu fluctuaţii de ritm, o piesă dinamică, cu un anume colorit melodic, amintind de melodiile auzite de la lăutarii satului. Menuhin însuşi, discipol al lui Enescu, scria despre această compoziţie: „Nu cunosc altă lucrare care să fi fost scrisă cu mai multă grijă.”Pagina de titlu spune că sonata „este în caracter popular românesc”. Tehnica muzicală se apropie de tehnica scripcarilor români de la care Enescu învăţase tainele arcuşului.
    Fascinantă este şi prezentarea poemului simfonic, pentru cor şi tenor solo, pe care Enescu îl scrie timp de 15 ani. Visase un poem închinat mării, Vox Maris, o partitură vijelioasă ca valurile în furtună, dramatică, sfâşietoare, aşa cum sunt şi strigătele înfricoşate ale celor pierduţi departe de mal, în larg.
    Viorile lui Enescu aveau voci distincte, spune monografia. De exemplu, vioara Gurnieri are voce de mezzosoprană. O preferase Stradivariusului, care care avea un ton prea slab, ca o soprană cu glas subţire. Îl găsim dirijând Orchestra Filarmonică din Londra, apoi pe cea din New York. Îl preţuia mult pe Johannes Brahms şi, se pare, ar fi putut în orice moment să se aşeze la pian şi să-i cânte compoziţiile, din memorie.

  12. 12

    Ciprian Nistor

    Constantin Ciprian Nistor,
    Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu”, București

    Mircea Nedelciu și desacralizarea ficțiunii postmoderne

    „Zmeura de câmpie”, subintitulat „roman împotriva memoriei” (Editura Militară, 1984) acreditează o formulă tematică şi structurală hibridă, zidită în palimpsest. Pentru autor, mistificarea Istoriei prin ficțiune era esențialmente inacceptabilă, de aceea personajele sondează trecutul, însă fără prea mult succes, descoperind secvențe de viață și semnificații disparate, deci adevăruri relative sau minore în raport cu adevărul absolut sau major al Istoriei care le învăluie. Efortul lor insolit vizează recuperarea filiațiilor identitare pe care trebuie să le asambleze spre a da un sens puzzle-ului biografic. Convenția literară a personajului e jucată în travesti, deoarece „ființei de hârtie” a lui Roland Barthes i-a luat locul, la Mircea Nedelciu, „omul de carton”. Trama epică a romanului lansează incursiuni biografice în istoriile tulburi a trei personaje care vor să descopere și să se descopere. Un plan narativ secund este invadat de povestitori și povestiri pe tema Războiului, apropiind romanul de un „Decameron” postmodern în variantă optzecistă, în care traficanții de istorii, asumate sau de colportaj, se întrec în abilitatea cu care instrumentează oralitatea discursului. „Zmeura de câmpie” este și o foarte interesantă formă de metaficțiune contemporană, reprezentând pentru perioada postbelică ceea ce a însemnat poate apariția „Patului lui Procust” pentru literatura română dintre cele două Războaie Mondiale: polimorfism epic, dispunerea secantă a mai multe planuri narative, registre de limbaj variate, stilistici nonconvenționale. În tot acest labirint textual, Autorul intervine la modul partizan și se pliază adesea pe vocea câte unui personaj: „În toată această descriere am urmat punctul de vedere al lui Grințu, care visase toată viața să devină regizor de film”, așa cum autorul visase regia propriului text. Apărută în plină etapă de efervescență culturală concesionată ideologic, „Zmeura de câmpie (roman împotriva memoriei)” se impune drept formulă viabilă de metaficțiune postmodernă, prin care un textualist ca Mircea Nedelciu câștigă pariul literar al generației sale.

  13. 13

    Nicolae Mihaela

    Jurnal, Ioana Em. Petrescu, Editura Paralela 45
    Calița Raluca Elena, clasa a XI-a, C.N. “Mihai Eminescu” Buzău

    Nu ştiu cum să citesc un jurnal, un asemenea jurnal. Ioana este o fire sensibilă, introvertită, ușor nesigură – „Nu știu nici eu ce vreau. De fapt n-am nici curajul de a-mi dori ceva”. Să afli că cea mai bună prietena a ta se îndrăgostește de cel mai bun prieten al tău, iar el, la rândul său, este îndrăgostit de tine te face să crezi că ești închisă într-un triunghi al amorului, fără scăpare. Acest triunghi amoros îi creează suferință. Cineva suferă din cauza ta. Aşadar, un jurnal despre suferinţă, despre dragoste, despre diferite vârste.
    Minunat mi se pare episodul în care este prezentată perioada de final de liceu. Examenele bat la ușă (,,cumplitul examen de maturitate”), iar prieteniile se destramă încet, încet. Numele câtorva personaje rămân în anonimat, stând sub semnul inițialei numelui. Când apele par a se liniști, vine altă provocare, acceptată cu seninătatea tinerei pentru care învăţătura nu este un chin: ,,Mă așteaptă un alt examen, mai frumos, dar mai greu, admiterea”. Intrarea la facultate, ce lucru magic! Ioana îl consideră un eveniment aparte, pentru că va cunoaşte oameni noi, va face lucruri inedite. Nu-şi va uita prietenii vechi, dar are nevoie de prieteni noi. Facultatea este șansa ei de a se deschide spre lume.
    Ioana nu vrea complicaţii sentimentale. Băieţii o plac, însă ea păstrează o distanţă descurajantă. Uneori, orgoliul pune stăpânire pe sufletul ei, controlându-i întreaga existență și nepermințându-i o trăire liberă, nemărginită, plenară. Totul, în viaţa ei, pare controlat ,,cu o rigurozitate matematică”. Din pricina unei iubiri neîmplinite pe care o suferise, mi se pare acum că încearcă să evite acest sentiment, trasformându-i pe toţi bărbaţii în prieteni. Dar tot ea realizează ca acest joc nu mai poate funționa mult timp, deoarece nu asta își dorește: ,,Am simțit brusc marele adevăr – că am 18 ani, că sunt o fată nu tocmai urâtă și că, în definitiv, salutar ar fi pentru mine să mă gândesc mai puțin și să mă distrez mai mult. Am hotărât!” De aici în colo lucrurile încep să se schimbe. Nu mult, dar Ioana realizează cine e și de cine e înconjurată.
    Viața adolescenților este întortocheată, mereu se ivesc tornade de gânduri și sentimente neînțelese. Un jurnal ne arată cum să ne gestionăm emoțiile, acțiunile, viața, în general, pentru a ne descoperi idealurile. Ioana va deveni o personalitate a lumii literare. Dar, în primele pagini ale jurnalului, este doar o tânără sensibilă, cu sufletul chinuit de multe incertitudini.

    1. 13.1

      Gîrbea Daniela

      ”Istoria, istoria! Unui observator superficial, curgerea ei îi pare cu neputință de zăgăzuit. Dar ea nu poartă nicio vină, ea nu este un personaj activ, ci o simplă construcție a minților noastre. Dramele și tragediile ei sunt mai întâi interioare, ele se petrec în spațiul dintre dorință și acțiune, dintre poftă și minte, dintre iubire și ură. Dacă rămâne vreo istorie de scris, este cea a mentalităților, dar nu suntem încă destul de liberi s-o facem. Iar libertatea se clădește pe respect. Fără respectul de sine, care ne interzice minciuna și fără respectul celuilalt, libertatea noastră se stinge ca o lumânare în bătaia furtunii.”
      Annie Bentoiu obișnuiește să-și noteze evenimente personale și ale lumii în care trăiește . Jurnalul acesta, ținut cu consecvență,a stat la baza celor două volume de memorii intitulate ”Timpul ce ni s-a dat”. Autoarea a fost martora primelor ” simptome” prin care se manifesta instaurarea comunismului în țara noastră. Amintirile ei, care depășesc geniul memorialistic, pot fi un adevărat manual de istorie- viu, pătimaș- a acelor vremuri atât de tulburi. Jurnalul începe cu amintiri ale autoarei de la vârsta de șaptesprezece ani, când era ” mult mai copilăroasă și mai nerealistă decât cele de azi”. Anii de liceu au lăsat amprente asupra formării ei , în mare parte datorită întâlnirii cu dascăli de excepție: Anina Rădulescu- Pogoneanu, a cărei casă devenise biblioteca școlii: ” Pasiunea ei donquijotescă de cunoaștere nu avea margini”. ” Îi datorez Aninei o armătură anticomunistă dintre cele mai solide”.
      Cu totul alta era doamna Maria Gabrea, profesoara de latină a lui Annie.”Latina fusese pentru mine un fel de pasiune secretă, pe care n-o prea mărturiseam pentru că în jurul meu n-o împărtășea nimeni”. Orele ei erau o adevărată încântare: istoria, gramatica, etimologia, ascociațiile poetice de la Alfred de Vigny la Lucretiu și Mallarme, aveau să creeze o lume paralelă celei pe care o regăsea după sunetul clopoțelului. A treia profesoară din ”micul ei panteon” a fost doamna Crisanta Șteflea-profesoară de limba franceză, care a”rămas cea mai dragă inimilor noastre ( ale mușchetarilor).
      Memoriile concentrate în întregime între anii 1944-1947 se întind pe 300 de pagini pline informații, fapte reale susținute nu numai de amintirile doamnei Annie Bentoiu, ci și de mărturiile altor persoane sau de publicațiile vremii respective. Autoarea izbuteşte să prezinte detalii tulburătoare ale vremii în care oamenii încă sperau că România va traversa o perioadă mai ciudată 2-3 ani, după care totul va reveni la normal. Speranţă care se încăpăţâna să îşi facă simţită prezenţa, deşi comunismul, manifestându-se la început sub forma unor mici grupări, prevestea ameninţător perioada deformării sociale şi psihice ce s-a întins nu pe 2-3 ani, ci până în 1989 perioadei, a fost clădit acest volum de memorii care oferă o imagine obiectivă a timpului celui mai straniu, plin de confuzii, revoltă tăcută, luciditate şi neputinţă în faţa unui viitor istoric deja pecetluit.
      Provenind dintr-o familie înstărită, cu mama elveţiancă, iar tatăl implicat destul de mult în viaţa politică a anilor „30”, naratoarea a făcut parte din categoria celor care trebuiau „aruncaţi în lada de gunoi a istoriei” pentru simplul fapt că existau. Absolventă a Şcolii Centrale, tânăra din acea vreme devine studentă a Facultăţii de Drept, îndemnată de dorinţa de a afla şi a înţelege ce se întâmpla în lumea reală a timpului său. Evenimentele care urmează a avea loc nu fac însă nimic altceva decât să îngrădească acest acces la cunoaştere şi înţelegere a activităţilor concrete.

  14. 14

    Dănăilă Laura

    „Hoțul de cărți” de Markus Zusak – o viață ascunsă și netrăită
    Alexandra Neagu, elevă în clasa a IX-a, la Colegiul Economic „Virgil Madgearu” Galați

    În această carte se povesteşte despre imposibilitatea de a trăi în timpul „domniei” lui Hitler. Povestea o are în centru pe Liesel, o fetiţă germană. Este trimisă la o familie adoptivă, deoarece tatăl ei se presupunea că ar fi comunist. Pleacă cu trenul împreună cu fratele ei, dar din păcate acesta moare neajungând la destinaţie. La înmormântarea acestuia, Liesel găseşte o carte, aruncată în zăpadă pe care o ascunde mai apoi în palton. Când ajunge la familia adoptivă se împrieteneşte foarte repede cu tatăl ei adoptiv, Hans. Acesta, începe să o înveţe în subsol, pe ascuns, să scrie şi să citească. Şi dacă nu erau de ajuns toate bombardamentele, viaţa lor este dată peste cap de către Max, un tânăr evreu rănit care apare în miezul nopţii la uşa casei lor. Hans îl recunoaşte imediat, și, dat fiind faptul că acesta îi era dator tatălui lui Max, îl primeşte în casă, şi îl găzduieşte.
    Cartea se termină dramatic, cu moartea persoanelor dragi din viaţa lui Liesel şi nu numai, după un bombardament.
    Ceea ce m-a impresionat cel mai tare este faptul că întâmplarea este scrisă din multiple perspective. Acelea fiind ale lui Liesel, Hans, Max, chiar moartea. Începutul cărţii este scris de însăşi MOARTEA care îşi face apariţia pot spune lent care povesteşte pe scurt scopul ei, menţionând, de altfel, că l-ar fi întâlnit pe hoţul de cărţi chiar de trei ori.
    „Hoțul de cărți” a fost un fenomen în viaţa mea, pentru că m-a maturizat şi m-a făcut să-mi apreciez fiecare zi mult mai mult. Este o carte incredibilă, în care toate întâmplările şi tragediile sunt descrise că pe un roller-coaster. Întreaga istorie te ţine în suspans şi ajungi parcă, la un moment dat să trăiești toate întâmplările. În schimb, este o carte în care din păcate răul învinge binele.
    Recomand cartea celor care vor să descopere cum era viaţa pe timpul lui Hitler. Era o adevărată „aventură” între viaţă şi moarte. În perioadele acelea chiar nu ştiai dacă apuci, nu ziua, ci ora următoare. Cartea este una ieşită din comun pentru că povestea lui Liesel nu este una obişnuită, iar perspectiva morţii este una absolut sfâşietoare. „Hoţul de cărţi” este o carte pe care atunci când o citeşti o simţi pe sub piele, iar fiorul ei şi imaginea pe care ți-o formează despre acele vremuri, este una sfâşietoare.
    Iar dacă tot nu te am făcut curios, îţi las aici un cadou, un fragment, de la începutul cărţii:
    „Încerc cu toată onestitatea, să fiu veselă cu privire la acest subiect, deşi majoritatea oamenilor sunt stânjeniţi să creadă în mine, în ciuda protestelor mele. Vă îngrijorează? Insist să nu vă fie teamă. Sunt dreaptă mai presus de toate. Aş putea să mă prezint cum se cuvine, dar nu este cu adevărat necesar. Mă veţi cunoaşte îndeajuns de bine şi destul de curând, în funcţie de o diversitate de variabilitate. Este suficient să pun că, într-un anumit moment voi sta deasupra voastră, pe cât de blând cu putinţă. Sufletele voastre vor fi în braţele mele. O culoare va fi atârnată pe umărul meu. Vă voi purta departe, uşurel. În acest moment, veţi zăcea acolo (rar găsesc oameni în picioare). Veţi fi înveliţi de propriile trupuri. Singurul sunet pe care îl voi auzi după aceea va fi propria respiraţie şi sunetele mirosului şi ale paşilor mei”.
    În concluzie, las aici, în umbra vorbelor mele şi în urma glasurilor, sufletelor uitate de noi și ascunse de timp, temătoare de auzul celor mai înfricoşătoare două cuvinte: „HEIL HITLER”, recenzia mea pe care o numesc: “Hoţul de cărți- o viaţă ascunsă şi netrăită”

    1. 14.1

      Nicolae Mihaela

      Lorelei, Ionel Teodoreanu, Editura Necartonata
      Danciu Alexia, clasa a X-a C, “C.N Mihai Eminescu’’ Buzău

      -La ce te gândești, Luli-boy? –Sst. Aștept cocorii.
      În așteptarea cocorilor am pornit și eu în călătoria Lucicăi Novleanu, “Luli”, pe care o găsim ajunsă în gară, la fereastra unei trăsuri vechi, de țară, cu un zâmbet ce aburește lumina de deasupra acesteia. Inocența lui Luli învăluie întreaga poveste într-un aer ludic, candid, purtându-te în lumea boema a anilor’30, e epocii jazzului, a rochiilor cochete și a parfumurilor dulci ce te poartă în cele mai de preț amintiri. Îmi place să mă gândesc la schimbarea pe care Luli o are de-a lungul întregii cărți, începând de la copila inocentă și ajungând la femeia care, deși aflată în una din cele mai mari suferințe, nu își pierde farmecul și puterea de a zâmbi în preajma celor pe care îi iubește.
      Luli „silabele numeleui sunară în lumina –Lu-li-” apare într-o rochie de pânză, mototolită, cu mâneci scurte și pălarie de paie, cu elastic sub bărbie, parcă „scoborâtă” din scrânciob, aninată de soare, vie, aducând pe pământ un neastâmpăr aerian, “o fată vorbea tare cu vrăbiile în luna cireșelor și râdea cu dinți proaspeți.” Energia copilei însuflețește întreaga descriere ce te poartă în cele mai calde zile ale verii, cand copii, precum puii secundelor de iuți, alearga printre macii înfloriți cu panerele din care cad în urma lor cireșe coapte.
      Luli-boy, așa cum o numește prietena ei, este adolescentă. Dimineața, când Găbica îi bate la fereastră, apare cu o beretă pe o ureche, mâncând întotdeauna pe stradă o felie pâine cu unt. Stimulează în reacții duhul băiețesc, trăiește exterior, e pasionată și copilaroasă, “numai clocot și neastampăr.”
      Tânăra îl întâlnește pe Bogdan Catul în tren. Luli întâlnește un zâmbet și îi acceptă intimitatea, un zâmbet ce este venit din soare și din vânt, pur, fără vorbe, fără gând, fără scop, exterior trenului. Doi străini, nu știu că vor avea un viitor atât de anevoios și fantastic. El, scriitorul, o vede ca pe un personaj, pentru el, ea este Luli-de-la-fereastra-trenului, mâinile nostalgiei, ce țin un obraz rece și blând, ce îi oferă cafea neagră cu lamâie, pentru a-l trezi din leșinul ce face sufletul să își piardă vârsta.
      „-Lorelei: numele tău de scriitor” copilele clipei de noapte îi dau viață lui Lorelei, cea care le va însoți în permanență pe parcusrul prieteniei lor, botez ce dintr-o joacă poate deveni pretext de gelozie și tragedie, dar și pentru cele mai intense semntimente ale unei iubiri dintre doi oameni, ambii cu vieți paralele. “Iată ce îți aduce scrisoarea mea. Nu mă tem nici de zâmbetul tău. Deci nu mă tem de nimic. Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odăii tale: depărtarea. Sunt cea mai mică față a lumii între rândunelele ei fiindcă mă înfășor în întregul ei necunoscut. Sunt între cele patru zări: răspântia lor.” Iubirea este sentimentul ce te face să te lași purtat. În povestea celor doi, iubirea este atât de profundă, încât, în ciuda diferențelor de vârstă, a profesiei, a statului social, pasiunea și puritatea nu sunt niciodată risipite, fiind o poveste de dragoste ce nu te părăsește, care nu te lasă să te temi, o poveste care se întâmplă, fără complicații- este ușor să iubești și să fii iubit. Părăsind orice barieră socială împusă de lumea cotidiana, dragostea va fi posibilă încă de la început și îi va urma pentru veșnicie, în necunoscut. Luli își va semna toate scrisorile cu acest nume, soțul ei reușind abia când este prea târziu că cea care îi trimitea plicurile nu era anonimă, ci propia-i iubire, pe care o neglijează prin scrierile sale cărora li se dedică și care sfârșește, înaintea sa, răpusă de boală, luând o dată cu ea și ultima rază de lumină ce mai putea salva acel chip rece din trenul de demult. În final, Bogdan Catul află despre simpla farsă a celor două fete, că Gabriela transcria cu mâna ei ceea ce scria Luli și se iscălea „L”, pentru a vedea dacă iubitul ei o va trăda cu ea însăși, devenită Lorelei. Suferința este una prea mare de suportat, Luli nu dispare niciodată, dar deși o vede, ea nu este reală. „O auzea din urmă, pas cu pas. Parfumul ei lătra prin corul teilor și-al vorbelor lui Lorelei. Știa că vine după el. Porni brusc spre Dunăre. Spre? La? În? În. Căci numai așa putea scapa de femeia care se ținea după el.”
      În ciuda finalului trist, care m-a facut să plâng necontenit în timp ce citeam, „Lorelei” este o carte caldă, luminoasă, o carte ce te deschide, te bucură, te face să simți aerul prospețimii și al copilăriei, al purității și al unei iubiri pline de pasiune și trăire, de care nu te poți despărți decât cu un zâmbet blând, pus pe gânduri, râmânând în gară, într-o zi de vară, asteptând cocorii…
      “Anii mei tineri au sunat a cântec…”

  15. 15

    Nicolae Mihaela

    O ISTORIE SECRETĂ A ŢĂRII VAMPIRILOR, Adina Popescu

    Iacov Andreea Lucia, clasa a-XI-a, C.N. „Mihai Eminescu” Buzău

    Deschid cartea. Pe prima pagină mă întâmpină un mesaj formal adresat tuturor cititorilor. Aşa numitul Serviciu de Corectură ne informează cu privire la începutul Erei Basmului Comercial, când vechile istorii şi legende se amestecă cu cele noi. Având în vedere vremurile tulburi, nu îşi asumă nicio răspundere cu privire la această poveste şi ne roagă prietenos să trimitem greşelile semnalate Oficiului pentru Depistarea Falselor Poveşti şi Istorii pentru a ajunge la acele finaluri fericite, pe care ni le dorim cu toţii.
    Trec mai departe şi intru într-o altă lume, de fapt intru într-un basm democratic. În faţa mea stă Preşedintele. Este încă dimineaţă şi nu a reuşit să ia micul dejun. Frustrat peste masură de problemele care nu îl implică personal, continuă să îşi facă atribuţiile prezidenţiale: „De ce trebuia să se întâmple una ca asta tocmai acum? Poveşti care să respecte legea!? Da, asta e de înţeles. Dar cine ar putea să inventeze doar finaluri fericite? Hai să fim serioşi!”. Se vede pe chipul său dezgustul, când, într-un final, se încumetă să ia micul dejun. Ia roşia şi muşcă din ea cu poftă. Spera la o surpriză plăcută, care să îi schimbe starea de spirit, dar roşia este o roşie, adică este aceeaşi roşie de fiecare zi.
    Dezamăgit, se ridică şi merge la geam să privescă oraşul. Cetatea de Scaune era învăluită de ceaţă. Nu puteau vedea nici Câmpia Scorpiei, nici siluetele Munţilor Urieşilor care odinioară îi dădeau un sentiment de încredere şi de uşurare. „Numai cartea este de vină! Afurisita aia de carte! Din cauza ei acum trebuie să dau explicaţii, să reformulez legi, să mi-i pun în cap pe toţi scriitori de poveşti!”
    Dau pagina şi aflu că Preşedintele descoperise întâmplător cartea într-o librărie, pe când îşi lansa strategia de dezvoltare a ţării pe termen lung. Curios peste măsură, îşi cumpără cartea, dar, undeva, în adâncul sufletului său, ştie că de la această carte vor porni toate problemele sale. Un timp uitase de carte, până când au început să apară mai multe recenzii semnate ba de un zmeu cărturar, ba de un căpcăun literat, ba de o stafie intelectuală. Cartea aceea îi trezea diferite stări Preşedintelui, aşa că a apelat la specialişti şi basmagii. Dar în ciuda tuturor eforturilor acestora, cartea rămânea, pentru el, la fel de enigmatică.
    Trecuse un timp până când Preşedintele deschise, din nou, cartea. Asta se întâmplă pentru că el nu putea întelege în ce consta magia Cărtii. Undeva, prin paginile acelea de carte, se afla tot adevărul despre el. Mii de gânduri îi trecură prin cap în acea clipă… Închise Cartea. Ştia că această Carte este un martor al Sfârşitului. Şi era convins că, „în mâinile lui, Istoria începea să se scrie”.

    1. 15.1

      Nicolae Mihaela

      Romanul adolescentului miop, Mircea Eliade;

      Bogdan Mărunţiş, clasa a VII-a, C.N. “Mihai Eminescu” Buzău

      “Romanul adolescentului miop” este, de fapt, o scriere de tip jurnal, în care personajul narator își povestea adolescent. Foarte uşor, ne putem imagina că acest personaj este un alter ego al scriitorului însuşi, al lui Mircea Eliade.
      Un adolescent timid cu fetele, descurajat de urâțenia și de miopia sa, personajul are un complex de superioritate. El este învidios pe Dinu și Robert, băieţi care se descurcau mult mai bine cu fetele își povesteau aventurile sentimentale. Cel mai invidiat, din acest motiv, este Robert. Acesta îi spunea că el merită o fată demnă, care să fie pe măsura sa, un tip complicat, neînțeles și minunat, ce își așteptă dragostea.
      Adolescentul se pierdea în lumea cărtilor, uneori ore întregi, cel mai mult fiind atras, la un moment dat, de literatura rusă. Carțile îl linișteau, făcându-l să uite de toate grijile, fiindcă se simţea bine în compania personajelor; era doar el, în compania personajelor dragi. Odată chiar, când citise „Ulița copilăriei” de Ionel Teodoreanu, s-a îndrăgostit de Sonia, unul dintre personaje. Această carte l-a făcut să se gândească la faptul că el nu a avut aproape niciodată în grupul său de prieteni fete. Singurele fete cu care a petrecut timpul au fost, în copilărie, fetele cizmarului, care purtau nişte rochiţe ponosite și aveau șosetele rupte.
      În acea vreme, viaţa de licean nu este nici ea ușoară. Adolescentul avea note mici şi era chiar corigent la matematică şi la germană. Cel mai mult, acesta ura matematica, din cauza profesorului, domnul Vanciu . Însă acestă ură era nejustificată. El nu îl ura pe Vanciu doarece îi punea note mici când nu învăța, ci pentru faptul că nu îl certa, că nu țipa la el, că era calm. La muzică, maestrul le cânta elevilor săi „Crinul”, o romanță de care elevii au râs, unul primind chiar „arest”. Existau însă și părți bune ale şcolii. Printre colegi, îşi găseşte un prieten cu care discută despre cărţi. Fiecare îi recomanda celuilalt cărțile pe care le considera bune și discutau aprins, comentând anumite subiecte. În opinia adolescentului, cea mai interesantă parte era că mereu se contraziceau mereu, când vorbeau despre o carte, lucru care ținea discuția aprinsă și o făcea mai provocatoare . Era nevoie de argumente bune, logice şi pe moment, care să le combată pe ale adversarului.

  16. 16

    Răileanu Alexandra

    Case, trenuri și andrele – Ariana Rosser Macarie
    clasa a-X-a, C.N. B.P. Hasdeu , Buzău

    Cât de norocoși să fim să trăim ca niște copii la gura sobei și când avem nevoie de o bunică , un atlas al gândurilor, să deschidem o carte și să ascultăm atent până când ne pierdem , ne schimbăm și brusc copilul de la ora 10:15 nu mai semănă cu copilul de la 10:30, de aceea există cărțile, ecouri ale istoriei. Consider că atât istoria omenirii, cât și istoria personală sunt la fel de importante și în același timp se întrepătrund țesând un fir strâns legat de ființa noastră. Astăzi, vreau să vă prezint firul Arianei , și nu nu este firul ARIADNEI care ne ajută să ieșim din labirintul lui Dedal, destinul unei românce care pasionată de arta croșetatului ne-a împărtășit istoria veții sale.”Case, trenuri și andrele”(carte propusă și în cadrul concursului ” Humanitas între licee”) ne prezină o Românie a comunismului limitată de o cartelă și bântuită de revoluție și cutremur. Prin acest volum am privit prin ochii vii ai naratoarei și am înțeles că istoria nu se rezumă la o serie de evenimente în cordine cronologică care ne influențează viitorul ci este o destăinuire , o poveste , este vie, e ceva ceva comun dar în același timp diferit pentru fiecare, istoria este de această dată un om .

    Ariana spune că “am pescuit firul trecutului și l-am trecut prin ochiul prezentului”, adevărat, astfel am resimțit o sinceră destăinuire a unor clipe care atunci acoperite de groază, acum au fost relatate cu calm și șarmul unui povestitor ajutându-ne să înțelegem că nimic nu e întâmplător . Printre multe alte evenimente istorice, ceea ce pe mine m-a impresionat a fost modul scriitoarei de a reda o parte din zbuciumul resimțit de toți românii în anul 1977: “Era după cutremur .Capitala, ciuntită, paralizată de durere, își regăsea cu greu calea către normalitate . Mă avantasem pe o stradă paralelă că să ies la Piața Română, când , puțin mai încolo de Amzei, lângă un bloc vechi , cu poalele prizoniere în moloz, m-am trezit brusc sub nasul a doi bărbați. Nu s-a uitat nici unul la mine, scormoneau ceva cu vârful bocancului. Rețin perfect numai gheata celui mai pirpiriu. Micuță, de copil, scâlciată jalnic, înduioșător. Mi-am înălțat privirea încet, de-a lungul trupului, parcă turtit de pământ, lăsând-o pironită pe o față ridată , cu gură pungă, căzută într-o strâmbătură rea. Și am încremenit. Era Ceaușescu . Fără gardă, incognito. Mărunt și pricăjit. Dacă aș fi întins mâna l-aș fi atins. De necrezut. Chestia cu ghetele scâlciate .La care m-am uitat insistent înainte de a-mi continua drumul. Desigur, truda unui consilier vestimentar.”

  17. 17

    Oprea Diana-Gabriela, clasa a XII-a, Colegiul Naţional "B.P.Hasdeu" Buzău

    Horia Ursu – „Asediul Vienei”
    Ediţia: Polirom, 2012

    Scriu asta dintr-o gară, așa că e de înțeles de ce și povestea acestei cărți începe tot într-o gară. Asemănările încetează aici însă, căci cele două gări nu doar că sunt diferite, ci și separate de un drum de 549 de km de cale ferată. Nu pot să nu mă opresc de fiecare dată în fața tonomatelor de cărți din gări. Chiar dacă cel puțin 24 din cele 25 sunt de o calitate îndoielnică, există șansa ca a 25-a carte să fie o surpriză, un diamant strecurat în urma unei erori acolo. Așa am ajuns să citesc Dans grotesc de Aldous Huxley și tot așa am ajuns în posesia romanului lui Horia Ursu.

    Asediul Vienei pare a fi stenografia unui serial: sezoanele sunt cele zece capitole, iar episoadele sunt subcapitolele. Acestea din urmă nu au nume, ci număr de ordine. De aceea este de multe ori greu să ții pasul cu ritmul romanului, cu personajele numeroase și pe care uneori trebuie să le intuiești, deoarece nu sunt numite decât mai târziu.

    Toate aceste piese de puzzle sunt necesare pentru alcătuirea imaginii unei țări ce se recuperează după criza comunistă. Unii oameni pleacă, alții rămân în țară, având visul nestrămutat al Vienei ca pământ al făgăduinței.

    Adevărul e însă altul, dar aceasta nu este o carte despre adevărul istoric, ci despre adevărul fiecărui individ, nu se vrea a fi o cronică, avem destule studii care să ateste faptele. Romanul e un mecanism de eliberare a unor frustrări îndelung refulate de un popor întreg de-a lungul deceniilor. Și cum altfel dacă nu prin umorul atât de caracteristic poporului în cauză?

    „Ce păcat că odată cu căderea Comunismului nu a căzut peste noi și aurul din care acesta era făcut! Ne-am fi plătit înainte toate creditele externe și ne-ar mai fi rămas ceva pentru consumul casnic, căci numai din salarii și pensii ai putea trăi recent doar o zi pe lună, restul zilelor pierzându-se printre calcule și socoteli de tot felul, care mai de care mai năstrușnice. Așa se explică și numărul mare de olimpici români matematicieni plecați în State.

    Niciunde în lume matematica nu este mai aproape de viață ca la noi. La noi, matematica e viață, iar viața poezie și, dacă matematicienii pleacă, poeții rămân ca să cânte în versuri amare plecarea matematicienilor.

    Cine a spus că suntem un popor vegetal? Suntem un popor de matematicieni nomazi și, parțial, de poeți sedentari, care se adună o dată pe an în jurul bradului de Crăciun, mirați și înfricoșați în același timp, ca troienii în jurul darului blestemat al aheilor. În urechile lor răsună de fiecare dată același strigăt de mercato: Un porc! Regatul meu pentru un porc!”

    Comunism cu majusculă. Ca o entitate distinctă, neinstaurată de oameni și pe care aceștia nu o pot controla. Comunism este numele uraganului care a zguduit Europa de Est, iar pagubele sunt unele pentru care nu suntem pregătiți. Pentru cele materiale se poate întocmi un plan de redresare, dar cum rămâne cu cele pshice, accentuate de șocul contactului cu o nouă lume?

    Globalizarea, noua față a relațiilor internaționale, totul capătă o nouă formă în rândurile lui Horia Ursu. Singurul risc real al citirii acestui roman este acela de a fi atât de sedus de ironia fină utilizată până în punctul neglijării mesajului.

    „-Se-ndeasă și frigul. De unde vine atâta frig?

    -Parcă poți să știu? Avem relații cu atâtea state că nici nu mai știi care de pă unde ie.

    -Pe vremea mea, știam una și bună: frigul vine de la…

    -S-a schimbat vremile, tataie. Acuma poa’ să vină de oriunde, că suntem liberi.

    -Da’ noi suntem o țară mică. Unde intră atâta frig?

    -O parte intră în țară, o parte intră în noi…”

    Eliberarea de comunism aduce în România o libertate ce vine ca o ușurare, dar se stabilește ca o povară – inutilă dacă nu se profită de ea.

    Tot libertate are în sfârșit și cuvântul folosit de Horia Ursu, care îl folosește cu rafinamentul unui scriitor, dar îl simte cu spiritul moștenirii românești din care cu toții am învățat că lucrurile serioase sunt materialul celor mai bune glume.

  18. 18

    Anfimov Cristina

    Maloș Andreea, cl. a IX-a, C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
    Mircea Cărtărescu, Ochiul căprui al dragostei noastre, Editura Humanitas, 2012;

    Frustrat de cruntul adevăr că timpul nu așteaptă pe nimeni, Mircea Cărtărescu prezintă cu nostalgie trăirile sale acumulate până la vârsta de cincizeci și cinci de ani. Trecut prin viață, acesta povestește în detaliu evenimentele ce l-au marcat de-a lungul timpului, de la primul tablou ce i-a rămas în suflet până la sentimentul prezent de dezamăgire că oamenii de acum, tinerii în mod special, nu mai ,,locuiesc în cărți”.
    Naratorul relatează o succesiune de întâmplări ce i-au conturat caracterul și l-au format pe omul căruia i-a mai rămas o treime din viață. Limbajul modern și simplitatea întâmplărilor te fac să te regăsești în personajul principal, să intri profund în viața sa și să simți tot ce se află în sufletul său, atât extazul și adicția provocate de prima ceașcă de nes, cât și tristețea adusă de moartea bunilor prieteni.
    Acest volum te pune pe gânduri și te face să meditezi la sensul vieții și să conștientizezi că timpul e trecător și că vom ajunge într-un moment în care vom vorbi despre decenii cum vorbim astăzi despre ani, iar mulți dintre colegii noștri vor fi bătrâni, cărunți sau chiar morți. După cum spune și autorul, ,,oamenii vin pe lume, cresc, îmbătrânesc și mor”. M-a fascinat că subiectul religiei a fost tratat în această carte ca un lucru de care ești învățat în primii ani de viață și care depinde de educație și mediul în care ai crescut, iar scriitorul, deși se consideră orfan, ,,copilul-lup al lui Dumnezeu”, este bucuros că fiul său a pornit pe calea divinității.
    Deși cartea este scrisă în secolul al XXI-lea, Mircea Cărtărescu își povestește tinerețea petrecută în comunism, evidențiind sentimentul de pierdere a speranței pe care îl trăia în legătură cu încheierea acestui regim. Apreciez punctul de vedere exprimat despre anii pe care scriitorul îi consideră ,,furați” și atitudinea lui față de cei cărora le lipseau locurile de muncă, dar care au uitat de traiul în ,,infern”. Se evidențiază chinul și traumele suferite de românii care nu aveau ce lucra, erau plătiți foarte puțin și erau constrânși să-și abandoneze studiile și să-și vândă bunurile pentru a-și permite mâncare.
    Consider că punctul forte al acestei cărți și ceea ce i-a rezervat un loc special în biblioteca mea este multitudinea de probleme discutate. Sunt prezentate atât date istorice informații despre insula Ada-Kaleh, un paradis inundat odată cu construirea barajului de la Porțile de Fier, despre viața altor poeți văzuți prin ochii autorului, cât și sfaturi și experiențe personale despre onoarea actului de a scrie. Această operă face trimitere, de asemenea, la alte cărți ale aceluiași autor, îndemnându-te, astfel, să-ți îmbogățești lista de lecturi.
    Din punctul meu de vedere, lectura cea mai atractivă a acestui volum este aceea cu titlul Ochiul căprui al dragostei noastre. Povestea fratelui dispărut de la spital, în condiții neclare, evidențiază tragedia condiției umane într-o perioadă sumbră din istoria României.

  19. 19

    Anfimov Cristina

    Andriuc Călin, C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
    Lucian Boia, În jurul marii uniri de la 1918, Editura Humanitas, București, 2017;

    Lucian Boia vine la finalul anului 2017 cu o carte care omagiază anul Centenarului Marii Uniri, anul în care tocmai am intrat. În această lucrare, istoricul român nu intenționează să ne ofere o istorie foarte detaliată a anului 1918, deoarece există deja numeroase cărți care fac referire la Marea Unire. El încearcă să ofere cititorilor date inedite, informații istorice și statistici despre alcătuirea Europei Centrale și Sud-estice înainte și după acest moment, chiar până în prezent, deoarece transformarea acestei zone a lumii de după primul război mondial are efecte pe un termen foarte lung.
    Cartea este structurată pe cinci părți, în care sunt prezentate diverse etnii si națiuni, țări și frontiere, precum și minorități care se aflau în procentaje diferite în vremea respectivă, hărți politice ale anumitor zone din Europa, precum și conflictele dintre țări.
    În lucrarea de față, Lucian Boia își exprimă părerea despre situația țărilor de la începutul secolului trecut: Ungaria avea un drept istoric asupra Transilvaniei, dar România avea un drept etnic. De partea Ungariei (sugerează istoricul), ar fi putut fi vorba și despre un drept geografic, Transilvania completând „bazinul panonic”, dar argumentul etnic a ,,cântărit” cel mai greu la începutul democrației moderne. Mai mult, România a fost în tabăra câștigătoare, iar Ungariei nu i s-a dat dreptate în nicio dispută, fiind țara învinsă.
    Istoricul afirmă că Basarabia are un destin separat, menționând în treacăt numele președintelui de peste Prut, Igor Dodon. Mai atrage atenția că preferința României a fost către Transilvania, nu către Basarabia și Bucovina, în momentul intrării în primul război mondial. Pe scurt, din această carte aflăm cum s-a înfăptuit Marea Unire, eveniment foarte important pentru poporul român, reprezentând o combinație extraordinară de diplomație și noroc a națiunii române, cum arătau hărțile Europei (reproduse color la calitate bună) înainte de marele moment al națiunilor, anul 1918; de ce orașele României erau mult mai amestecate prin prezența mai multor naționalități și limbi în urmă cu un secol; ce semnificație are Tratatul de la Trianon; care ar fi calea europeană de urmat și de ce merită să rămânem în Europa.
    Dacă cei care îl displac pe Lucian Boia iau în vedere tocmai chestiunile formale, de stil, mai degrabă, cei care îl plac, îl plac datorită spiritului său critic, lucid, temperat, datorită modului în care acesta abordează ,,la rece” anumite teme cu caracter istoric. Despre adevărul istoric tocmai autorul cărții vorbește: nu există! Adică, poate există, dar e foarte greu de prins, iar ceea ce contează este interpretarea lui.
    Eu sunt un mare fan al povestirilor istorice și mi-a plăcut această lucrare întrucât am aflat diverse informații legate de istoria formării poporului român, cunoașterea propriei națiuni fiind una extrem de importantă. Dacă pentru mulți rolul istoricului este doar de a clarifica trecutul, eu cred că istoricul face o treabă excelentă și atunci când se folosește de înțelegerea trecutului pentru a descâlci ,,ațele prezentului”.
    În concluzie, cartea ,,În jurul Marii Uniri de la 1918’’ nu vrea altceva decât, în ajun de sărbătoare a Centenarului Unirii, să ne îndemne să medităm mai atent la felul în care s-au destrămat imperiile și la formarea națiunilor în preajma anului 1918.

  20. 20

    Anfimov Cristina

    Iacoviță Paula, C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
    Ana Blandiana, Proiecte de trecut, Editura Cartea românească, 1982
    Volumul „Proiecte de trecut” este alcătuit sub forma unei întâlniri a două lumi diferite, separate de instalarea comunismului, una dintre ele fiind lumea în care se desfășura regimul socialist, care impunea noi schimbări în viața socială și politică. Realitatea greu de îndurat a acestei lumi se împletește cu evadarea în fantasticul imaginației care constituie cea de-a doua lume creată de către autoare.
    Cartea conține un număr de 11 nuvele în care autoarea prezintă diferite fețe ale comunismului, întreg ansamblul fiind, de fapt, o critică la adresa acestuia. Toate aceste povestiri impresionante adoptă ideea celor două lumi care se întâlnesc, având ca scop evadarea din spațiul limitat al conviețuirii între gratiile create de comuniști.
    Amintirea unui trecut lăsat în urmă, a unei copilării uitate, este prezentată în textul ”La țară” în care este descrisă o lume rurală părăsită și lăsată să se dezintegreze în propria realitate înspăimântătoare.
    Unul dintre cele mai emoționante texte ale volumului este cel cu titlul omonim, ”Proiecte de trecut”, în care autoarea prezintă felul în care ea a văzut momentele deportării în Bărăgan prin povestirile unchiului său, Emil, care a fost o victimă a acestui moment critic. Prin intermediul povestirii unei alte povestiri, autoarea reușește să transmită cititorului un amalgam se sentimente răscolitoare, un amestec de suferință cu voință de supraviețuire. Citind această confesiune, am realizat că reconstruirea, aproape de la punctul inițial, a vieții este posibilă și se poate realiza prin desprinderea de tot ceea ce înseamnă trecut și dorința unui nou început, precum au făcut și cei nouă eroi deportați în Bărăgan.
    Încă din titlu aflăm că volumul se raportează la trecut și abordează multiple „proiecte” , care sunt, de fapt, camuflarea metodelor folosite de popor pentru a putea depăși situațiile dificile la care au fost supuși.
    Această carte m-a impresionat plăcut și a trezit în mine dorința de cunoaștere a istoriei din cei 100 de ani trecuți din existența României ca țară unită. Recomand citirea acesteia persoanelor de toate vârstele, în special elevilor asemeni mie, care poate nu cunosc istoria acestei țări si nu sunt informați în privința problemelor cu care s-a confruntat de-a lungul timpului.

  21. 21

    Florea Raluca, clasa a XI-a E, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

    Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi este o carte ce răscolește trecutul dureros a două persoane care au dus o luptă împotriva comunismului. O luptă pentru care și-au sacrificat familia, liniștea sufletească și, de foarte multe ori, viața.
    Elisabeta Rizea, nepoata liderului țărănist Gheorghe Șuța, este o femeie simplă, dar puternică, care a locuit mai întâi la Domnești și pe urmă la Nucșoara.
    Elisabeta sau Tuța, cum îi spun cei apropiați, a fost condamnată la închisoare de două ori, petrecându-și doispreceze ani din viață acolo, datorită faptului că a sprijinit grupul anticomunist.
    Trasă la față și cu un zâmbet în spatele căruia se ascund o multime de ani dureroși, Rizea își face curajul de a vorbi atât despre suferințele prin care a trecut, cât și despre grupul anticomunist. Ea ne povestește despre toate metodele de tortură folosite de comuniști, despre toate bătăile crunte pe care le-a primit și, nu în ultimul rând, despre haosul legii: “Pentru judecătorii-bandiți, pentru anchetatorii-bandiți, pentru gardienii-bandiți, pentru toți aceștia și pentru crimele lor – nu există legi. Ei sunt legea și ei comit crimele în numele legii lor.” (Gabriel Liiceanu)
    În cea de-a doua parte a cărții, avem mărturia lui Cornel Drăgoi, nepotul Elisabetei Rizea, care se alătură și el grupului anticomunist.
    Acesta a fost condamnat la șapte ani de închisoare și încă trei ani de muncă silnică. Cornel Drăgoi m-a impresionat prin credința lui și loialitatea față de camarazi.
    Cuprinzând o parte din istoria României, cartea este, de asemenea, și o lecție de viată, despre loialitate, credință și iubire.
    Oameni de rând, intelectuali, tineri sau bătrani, vă invit să citiți această carte și să raspundeți la următoarea întrebare: S-a limpezit oare lumea?

  22. 22

    Bilți Sabina, clasa a X-a E, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

    Pe strada Mântuleasa de Mircea Eliade este o nuvelă în care Eliade ne vorbește despre dispariții misterioase în universuri paralele, prin intermediul unor portaluri ce par a exista prin niște case vechi din București.
    Într-o zi caniculară din anii ’50 pătrunde într-o clădire cu mai multe etaje din București învățătorul pensionar Zaharia Fărâmă (fost director al școlii primare de pe strada Mântuleasa și inspector școlar). El își căuta fostul elev Vasile I. Borza care se mutase acolo recent, după ce devenise maior. În loc să dea peste fostul său elev, Fărâmă dă peste un necunoscut ce nu vrea sa admită că acesta a făcut o confuzie. Această apariție într-o casă rezervată ofițerilor pare suspectă, iar Fărâmă este dus la Securitate și anchetat de ofițerul Dumitrescu, colegul lui Borza.
    La întrebările care îi sunt adresate, profesorul răspunde incoerent și începe sa relateze fapte incredibile care s-au întâmplat în urmă cu zeci de ani. Relatarea sa începe cu expediția unor elevi ai școlii de pe strada Mântuleasa pe maidanele Bucureștiului în căutarea unei pivnițe plină cu apă, care după spusele unui băiat pe nume Abdul, era un spațiu către o altă lume. Micul Iozi, fiul rabinului de pe strada Moșilor dispare fără urmă in anul 1915, alți doi băieți pleacă în căutarea semnelor care să îi îndrume spre cealaltă lume.Un băiat pe nume Davari devine aviator și dispare misterios cu avionul în anul 1930, în timp ce Lixandru caută trecerea pe sub pământ, nemaifiind văzut de nimeni din 1932.
    Subsecretarul de Stat Economu și ministrul Anca Vogle sunt interesați de povestirile lui Fărâmă, în special de relatarea despre uriașa Oana și căsătoria acesteia cu un profesor estonian. Economu urmărește rămășițele unui tezaur polonez care au fost îngropate, le găsește și încearcă într-o noapte să le ducă în pivnița casei sale aflate în cartierul Mântuleasa. Faptele lui sunt descoperite și acesta se sinucide.
    Ancheta in legătură cu Darvari și dispariția lui Lixandru a fost preluată de alți anchetatori. Se credea că Licandru trăia sub un alt nume. Fărâmă este eliberat. La sfârșitul nuvelei, învățătorul se plimbă pe strada Mântuleasa și se întâlnește cu un domn care se dă drept fostul lui elev Vasile I. Borza, însă Fărâmă spune că nu îl cunoaște.
    Această nuvelă este una care îți menține treaz interesul și te plimbă prin Bucureștiul vechi și plin de mister.

  23. 23

    Barbă Paula, clasa a IX-a C, Colegiul Național Elena Ghiba Birta Arad

    Povestiri de pe „Calea Moșilor”
    de Adina Popescu
    „Nimic nu s-a schimbat, vom trăi o mie de ani în lumea noastră mică.” Aceste cuvinte rămân întipărite în mintea Adinei.
    Lume în care trăiește, o străduță simplă numită Calea Moșilor, pare a fi locul în care mica Adina își va petrece copilăria, stradă pe care ea o va considera universul ei. Trăind pe vremea a doua regimuri, înainte și după 1989, Adina observă cum strada pe care copilărește se schimbă treptat. Aflată într-o perioadă a dictaturii comuniste, micuța fată de la etajul 14,din blocul ce închide strada, încearcă să-și trăiască pe deplin copilăria, făcând ca această perioadă să fie mai distractivă, iar acest lucru putem să îl înțelegem din cuvintele unei femei pe care Adina împreună cu tatăl ei, Antonio o întâlnesc într-un autobus „Lasă-ți copilul să cânte, la ce vremuri trăim!”. Adică, chiar dacă trăim in vremuri grele, ar trebui să lăsăm copiii să cânte, să fie fericiți , să nu „guste” și ei din amărăciunea și greutățile vieții.
    Putem observa că începâd de la grădiniță, copiii sunt considerați șoimi ai patriei, și mai apoi la școală pionieri, fiind nevoiți să participe la numeroase activități extra-școlare, cum ar fi strânsul frunzelor de dud pentru hrănirea viermilor de mătase. Jocurile copilărești nu lipsesc nici ele, băieții așteaptă iarna pentru a le bulgări pe fete, fetele sunt înnebunite după păpuși, iar jocul de-a exploratorii este de nelipsit. Copiii le consideră pe doamnele învățătoare tovarășe, iar prieteniile lor sunt la fel de dificile… Toate acestea le regăsim în cartea Adinei Popescu, care din punctul meu de vedere, este o imagine complexă a unei copilării, din anii ’80 , în care singurele lucruri cu care ai putea să te joci sunt niște păpuși mari, numite lungane . O copilărie care nu a întâlnit vreo tehnologie, ci doar lucruri simple, precum ieșitul pe afară seara sau jocurile cu mașinuțe , plimbatul cu rolele sau cu bicicleta.
    Cartea Povestiri de pe „Calea Moșilor” poate fi exemplul perfect pentru a arăta cum erau copiii în anii ’80 de la grădiniță până la sfârșitul clasei a VIII- a, și cum nimic nu ar trebui să schimbe micuța noatră lumea în care dorim să trăim, chiar dacă peste ea vine o perioadă rece și grea.
    Recomand cartea aceasta, pentru că prezintă o perioadă importantă din istoria țării noastre și pentru că prezintă copilăria unei fetițe, transformând întâmplări banale în povești interesante și pline de amuzament. Adina încearcă să păstreze anii și locurile copilăriei în mintea ei, fără să schimbe în vreun fel ceva, pentru a ne arăta cum privește un copil lumea în care trăiește.

  24. 24

    Anfimov Cristina

    Coroamă Cristina, cl. a XII-a, C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
    Mircea Cărtărescu, Fata de la marginea vieții. Povestiri alese, Editura Humanitas, București, 2014;

    Subintitulată ”Povestiri alese”, cartea conţine 23 de proze, marea majoritatea apărute în volume.
    Copertele rigide au imprimate un mecanism de ceas pe care ”locuitorii unui ținut îndepărtat îl aveau în pântece, căci altfel cum s-ar fi putut mișca?”. Cheița care ar trebui să regleze acest mecanism complicat pare să se distingă de celelalte prin faptul că și-a însușit forma unui fluture, care ar putea sau nu să fie un personaj din șirul celor 23 de povestiri. Deschizând cartea, o mare mov îți inundă privirea, ceea ce înseamnă că pentru a ajunge la conținut mai ai de parcurs câțiva pași. Treci peste biografia autorului alături de cea a cărții și într-un final ajungi la ceea ce te-a interesat atunci când ai citit pentru prima oară titlul: povestea ”Fata de la marginea vieții”.
    Deși atunci când am auzit de acest volum mă așteptam la o poveste verosimilă, în care un om cunoaște într-un moment de cumpănă al vieții sale o fată care-i va schimba cu totul cursul destinului, am constatat cu surprindere că ceea ce mi-am imaginat nu avea nicio legătură cu ceea ce se afla interiorul acelor multe foi. Răsfoind cartea, mi-am dat seama că titlurile înșirate acolo nu aveau nimic în comun, iar ulterior, recenzia autorului a clarificat situația:
    ”Unele dintre micile istorii adunate aici sunt basme, altele povestiri, altele, până la urmă, fragmente de jurnal. Toate sunt în definitiv amintiri, reale sau inventate.”
    Acesta este și motivul pentru care nu putem vorbi despre o unitate în temă. Luate fiecare în parte, istorisirile sunt o lectură ușoară, plăcută și interesantă. Cele mai reușite par a fi cele povestite la persoana întâi, cu fapte care, deși desfășurate în lumea reală, sunt împinse la limita imaginarului.
    Dar cine este acea ”fată” care a câștigat teren în fața celorlalte 22 de personaje și a dat titlul acestui volum? Mecanismul de ceas pe care îl avea în interiorul ei sau ”părul ei mult mai frumos decât al oamenilor” o făceau specială? Niciuna. ”Dacă fata a ajuns totuși personajul fermecat al acestei povestiri e din motivul că, întâmplător, mireasma de oleandru din lumea mea e cel mai dulce, mai de neuitat parfum pe care nările îl pot simți vreodată, parfumul dragostei, al nostalgiei și al fericirii…”. De fapt, acest miros de oleandru alături de o șuviță de păr sunt semnele pe care fata le-a trimis de-a lungul celor 10 vieți scriitorului care avea să o facă și pe ea personajul unei povești pentru a deveni nemuritoare. Astfel, o dată întâlniți, cei doi vor da naștere unei povești cu iz de oleandru pe care ”nu eu o scriu, mecanismul de ceas mi-o dictează, căci locuitorii ținutului îndepărtat nu-și pot lăsa nemurirea la întâmplare.”
    Cu toate acestea, volumul lui Mircea Cărtărescu nu o are în prim plan doar pe fata din lumea îndepărtată a basmului, ci surprinde și câteva frânturi din poveștile de iubire fie ale naratorului personaj, fie ale unor cunoștințe ale autorului. Mi-a atras atenția în mod deosebit legenda Zarazei. Iubirea dintre Zaraza și Cristian Vasile se naște pe note de muzicale și tot așa își menține flacăra aprinsă, căci cântărețul îi compune ”nebunei lui adorate”, după un an și jumătate de relație, faimoasa piesă ”Zaraza’”: Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza, / Cine te-a iubit…”. Deși destinul dragostei lor ia o întorsătură neașteptată, povestea rămâne printre favoritele mele căci, cu ocazia lecturării ei, am aflat cum a luat naștere piesa care a făcut ravagii în serile Bucureștiului interbelic.
    Finalul cărții cuprinde povestea intitulată ”A patra inimă”, iar incipitul acesteia surprinde, de fapt, esența întregului volum: ”Cărțile sunt asemenea unor fluturi (…). Când deschizi o carte, ea zboară. Și tu o dată cu ea (…). Dar cartea nu are o singură pereche de aripi, ci sute, ca un semn că ea te poate duce nu doar din floare-n floare, ci în sute de lumi locuite. Unele dintre ele seamănă mult cu cea în care trăim, altele sunt populate de ființe care nu ni se arată decât în vise (…)”.
    Recomand această carte tuturor celor care cred în ”calitatea prozei scurte” și doresc să experimenteze ceea ce autorul speră să fie la înălţimea noastră.

  25. 25

    Nedelcu Violeta Daniela

    Cartea – o oglindă a trecutului
    de Marton Alexandra, cl. a VII-a B, Școala Gimnazială Nr. 2 Diaconu Coresi- Brașov

    Noi, cei tineri, numai prin cărți sau prin poveștile bunicilor putem afla trecutul. Curioasă din fire, am vrut să văd cum era viața unor adolescenți ca mine în urmă cu patruzeci de ani, așa că am purces să citesc primul volum din ,,Cireșarii,, de Constantin Chiriță. M-am împrietenit repede cu cei șase cireșari: Ursu, Victor, Dan, Maria, Ticușor (Tic), chiar și cu Lucia care la început mi s-a părut cam țâfnoasă si îngâmfată. Cu ajutorul lor mi-am dat seama cât de mult a evoluat lumea.
    În jurul anilor 80, copiii și adoleșcenții aveau cu totul alte preocupări față de cele pe care le au în zilele noastre. Preferau excursiile in natură, scurte plimbări sau săptamăni întregi de mers cu cortul, își doreau să facă descoperiri și să aibă aventuri demne de povestit sau de scris în cărți. Așa cum Cireșarii au plecat la Peștera Neagră și au descoperit o parte de peșteră necălcată până atunci de vreun om, de toate satele povesteau zile la rând aventura lor. Nu cred că am să uit prea curând când cu atâta emoție, suspans și fericire am citit: ,,Incredibil! Haideți să vedeți, aici mai e o încapere… ’’(Volumul 1,, Cavalerii florii de cireș’’)
    Totodată, acești adolescenți simpatici demonstreaza cititorilor că se poate trăi și fără tehnologie. Pe atunci, nu aveu internet, telefoane, calculatoare, așa că se documentau din cărti, de la muzee sau își întrebau prietenii și cunoscuții. Așa se creau prietenii strânse, adevarate și, uneori, chiar iubiri ascunse. Cartea pentru ei era o comoară, un mod de relaxare și, totodată, din cărși învățau lucruri noi: ,,Stătea întins pe o căpiță aurie și citea,,. Cel mai important lucru, după părerea mea, este că apreciau orice lucru cât de mic și neînsemnat.
    Școala, atât pentru cireșari, cât si pentru restul copiilor, era un loc plăcut unde elevii combinau timpul cu prieteniile și relațiile colegiale cu învațatul. Am rămas cu impresia că elevii erau deschiși lucrurilor noi și mergeu cu plăcere și bucurie la ore. Acum auzim mulți elevi spunând ca nu vor la școală din anumite motive neimportante. În acea vreme se jucau toți și mereu se auzea: ,,Hai Pompilică, joacă și tu!’’ sau ,,Haideți să îl vedeți pe Ursu la paralele!’’ fara bârfă, separatisme sau fapte urâte care l-ar putea jigni pe cel de lângă tine. Acei copii se comportau ca niște cavaleri așa cum îi numește și autorul- ,,Cavalerii florii de cireș’’. Erau foarte respectuoși cu profesorii, dar și cu moș Timofte, paznicul, care mereu suna mai repede înainte de vacanță, care deschidea oricând laboratoarele pentru elevi, care salva copiii buni de la necazuri și îi ducea pe chiulangii înapoi în clase. Copiii il iubeau. Dar și mos Timofte, cel cu inima curată și deschisă, îi iubea pe copii foarte mult, amintindu-și de tinerețile sale.
    După ce am stat de vorbă cu părinții mei am aflat multe lucruri neplacute din acea perioadă comunistă. Mi-au spus că erau multe restricții legate de copii si familie: fiecare familie avea rație de mancare, nu aveai voie să iei mai mult, copiii trebuiau să meargă la muncă agricolă, de cele mai multe ori își făceau temele în frig și la lumina lumânării, fiindcă se lua curentul și căldura. Toți oamenii trăiau într-o simplitate monotonă. Eu cred că niciun cireșar nu amintește pe parcursul cărților de acele momente grele, chinuitoare și obositoare pentru orice om, mai ales pentru copii, fiindcă, în timpul liber descris in carte sau în vacanțe, copiii profitau de timp făcând ce le place, ce îi face fericiți, fără să se gândeasca la momentele neplăcute din viețiile lor de adolescenți. De multe ori în această carte, când stau copiii seara la joacă, unul dintre ei strigă că este tare târziu și ca nu trebuie prinși la ore târzii pe străzi, fiindcă în perioada comunistă nimeni nu avea voie sa stea pe afară dupa ora zece seara. Copiii nu aveau parte de desene sau filme decat o ora- două duminica.
    Dar și această simplitate dă farmec cărții si te introduce în admosfera timpului și a acțiunii.
    Cred că niciodata nu trebuie să uitam de trecut. Dacă nu ar fi existat trecutul, nu ar exista nici prezentul și nu ar fi posibil viitorul. Cartea este trecutul, prezentul și promisiunea viitorului. Constantin Chiriță a conturat foarte bine și într-un mod foarte plăcut acea vreme prin nimeni alții decât Cireșarii, care au devenit personajele mele preferate.

  26. 26

    Nedelcu Violeta Daniela

    Ada
    Războiul care mi-a schimbat viața de Kimberly Brubaker Bradley
    de Bobe Delia, cl. a VII-a B, Școala Gimnazială Nr. 2 Diaconu Coresi – Brașov

    Ada este un personaj complex, greu de integrat intr-o singură categorie de copii. Această fată de 10-11 ani, este neglijată de mama ei care, de fapt, nici nu își dorise copii. Ea are trăsăturile unui adult (voință, putere, curaj), deoarece nu a dus o viață de copil, până la urmă.
    Această viață, mai mult rea decât bună, se schimbă cu totul, când Ada o întâlnește pe Susan, care o învață ce este dragostea și frumusețea lucrurilor simple care, totodată, te aduc pe drumul către fericire.
    Am să țin minte cu siguranță cu ce emoție am citit partea în care Ada s-a uitat pentru prima oară într-o oglindă și s-a criticat, observând, de fapt, că nu este ca celelalte fete. Oare de ce ne pasă atât de mult cum arătăm? Ce este de fapt imaginea? Eu una am impresia că această imagine ne ține în loc, de cele mai multe ori. Suntem atât de atenți la detalii nesemnificative, incât nu mai vedem esențialul. Ada a trait fără vreo curiozitate despre cum arată, primii 9 ani din viată. Copiii din ziua de azi nu cred că ar rezista vreo zi fară oglindă, deoarece ei cred că foarte mult contează imaginea…
    Foarte interesant și emoționant in același timp este modul lui Susan de a fi și relația pe care o construiește cu Ada. Deși mama ei nu era preocupată sau interesată de Ada, ea nu a prezentat-o ca pe un om rău. Cu lacrimi în ochi mă gândesc cum copiii din ziua de azi își judecă părinții foarte ușor… uneori suntem mai orbi decât oamenii nevăzători, alteori, mai surzi decat oamenii care nu aud, iar cel mai trist este că, de multe ori, chiar și un om paralizat simte mai multe decat noi, toate acestea, cred eu, se datorează lipsei de implicare si superficialitații cu care abordăm apropae orice problemă. Pană la urmă despre asta e și cartea… o fată care nu putea merge, a invățat să se ridice și să pășească prin viață mai frumos și mai grațios decât oricare altă fată.
    Cum pentru noi, „fericirea pe care o ai o intunecă pe cea pe care ți-o dorești”, așa pentru Ada, fericirea pe care și-a dorit-o a colorat-o pe cea pe care a ajuns sa o aibă. Un copil modest și puternic, dar mai ales un exemplu perfect pentru voință.

  27. 27

    Nedelcu Violeta Daniela

    O lacrimă pentru orașul meu: Fabricile ,,HESS,, si ,,STOLLWERCK, Scurt istoric al ciocolatei brașovene de Vasile Aldea, Editura Haco Internațional, Brașov, 2014

    de Nistor Raluca Maria, cl. a V-a A, Școala Gimnazială nr. 2 Diaconu Coresi – Brașov

    În Brașov, au existat, mai de mult, două fabrici de ciocolată (cu profit foarte mare și cu produse foarte bune! ) renumite, pe numele lor ,,HESS,, și ,,STOLLWERCK,, .
    Fabrica HESS:
    A fost înființată de ADOLF HESSHAIMER – senior, care a mai avut, în PIAȚA LIBERTĂȚII ( azi PIAȚA SFATULUI ) ÎmpreunĂ cu fratele său un magazin numit: J.L. & A. HESSHAIMER (adică JOHANN LUDWIG & ADOLF HESSHAIMER ). Acea fabrică a fost prima în Brașov, înființată în 1899, cum se și numea la început: ,,HESS,, Prima fabrică de bomboane și ciocolată din Transilvania. Anul 1920 a adus continuă creștere a producției. Fabrica producea diferite sortomente de dulciuri și avea utilaje moderne. În 1948 s-a pus capăt activității fabricii – prima fabrică privată de ciocolată din Transilvania.
    FABRICA DE CIOCOLATĂ, CACAO ȘI ZAHARICALE STOLLWERCK:
    La Koln a deschis FRANZ STOLLWERCK .o mică patiserie. El a avut 13 copii, printre care se numărau și 5 baieți:-ALBERT NICOLAS ( 1840-1883); PETER JOSEPH ( 1842-1906); HERRY ( 1843-1915 ); LUDWIG (1957-1922); CAROL FRANZ ( 1859-1932). În 1922, a deschis o fabric la Brașov, deoarece a aveut mare succes cu bo,boane de tuse și alte dulciuri, în întraga lume.
    Dupa un timp, fabrica ți-a schimbat numele în: ,,FRANZ STOLLWERCK ȘI FIII,, apoi ,, FRAȚII STOLLWERCK,, . Și tot așa, ea (fabrica ) a fost vândut altor oameni, schimbându-și numele la fiecare nou proprietar. Acea fabrică a avut profit mare, până când statul a hotărât sî o inchidă la Brașov, mutând-o în BULGARIA.
    Si asta s-a intamplat cu ,, ,, HESS,, Prima fabrica de bomboane si ciocolata din Transilvania ,, si cu ,,STOLLWERCK ,,.
    Această povestire a fost scrisă de un om obișnuit (adică, nu de un ziarist sau reporter sau autor) , care a vrut să afle ce s-a întamplat cu aceste două fabrici .
    Sentimentele pe care EU le-am simțit trăit citind, sunt:
    – FERICIRE , BUCURIE, MÂNDRIE (atunci când am aflat că în orașul meu, Brașo, au existat două fabrici cu produse foarte bune și renumite);
    -TRISTEȚE , SUPĂRARE ( atunci când am aflat că au închis fabrica ,,STOLLWERCK,, pentru a o muta în Bulgaria)
    -MÂNDRIE ( aflând că bunicul meu a lucrat la fabrica ,,STOLLWERCK,, pensionandu-se de acolo).

  28. 28

    Manta Georgiana

    Recenzie ,,Numără stelele” de Lowis Lowry

    Cartea pe care o prezint azi
    O să vă placă , n-o să regretați.
    ,,Numără stelele” ea se numește,
    Cu fiecare capitol aceasta te uimește.
    Lowis Lowry este autoarea,
    Cartea, pentru mine , a fost schimbarea.
    Personajele sunt unice și , fiecare,
    Are un rol bine stabilit în a cărții întâmplare.
    Annemarie și Kirsti, Ellen și ai lor,
    În toată acțiunea ei oferă ajutor.
    Romanul este unul prin care
    Ne este descrisă prietenia nemuritoare.
    E despre curaj , iubire, altruism,
    Într-o lume guvernată de frică și pesimism.
    Prietenia dintre două fete,
    Este suficientă ca să schimbe două destine incerte?
    Recomand cartea pentru că-ți poate
    Stârni sentimente ,,amestecate”.
    Oare titlul a fost ales din întâmplare?
    Vă propun un citat care nu-i oarecare:
    ,,Așa e și cerul”, se gândea Annemarie. ,,Așa e întreaga lume: foarte rece, foarte mare. Și neîndurătoare.”
    Andrada Ilinca, Școala Gimnazială Nr. 4 „ Elena Donici Cantacuzino”, Pucioasa , Dâmbovița
    Profesor coordonator, Georgiana Manta

  29. 29

    Georgeta Grivei

    Numără Stelele de Lois Lowry este una dintre cărțile mele preferate.Acțiunea se petrece în anul 1943 în Danemarca, fiind la acel moment sub stăpânirea nazistilor. Annemarie este o fetita simplă a cărei cea mai buna prietenă este Ellen. Insă, în curând aveau să nu mai poată fi împreună pentru că Ellen facea parte dintre evrei, iar Hitler poruncise să fie trimsi în lagăre . Annemarie împreună cu părinții și sora ei merg la casa unchiului său unde îi ajută pe Ellen și pe părinții să scape de mânia lui Hitler și să fugă în Suedia.

    Mi-a plăcut foarte mult această carte pentru că a fost și emoționantă, dar și palpitantă în același timp. (Alessia Tălmăcel, clasa a VI-a, Târgu-Jiu)

  30. 30

    Georgeta Grivei

    Războiul care mi-a salvat viața de Kimberly Brubaker Bradley este o carte emoționantă despre o istorie cruntă a omenirii – războiul. Personajul principal, pe nume Ada, are un picior olog și stătea mereu închisă în casă privind doar pe geam. Dar într-o zi mama ei este nevoită să îi trimită pe copii, pe ea și pe fratele ei, la marginea țării pentru că urma să vină avioanele naziste cu bombe în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Aceștia pleacă într-un tren cu mai mulți copii și ajung la o femeie foarte drăguță. Chiar dacă la început nu a foat foarte prietenoasă cu ei, ea le-a îndeplinit toate dorințele dându-le haine noi și spălându-i în fiecare seară. Ada avea un căluț în curte pe care îl iubea foarte mult și pe care, în ciuda piciorului bolnav, ajunsese să îl poată călări. Urmează să poarte cârje și să spere că mama ei îi va accepta cererea pentru operație.
    Vă invit să o citiți! Este o carte impresionantă prin mesajul ei. (Alessia Tălmăcel, clasa a VI-a, Târgu-Jiu)

  31. 31

    Georgeta Grivei

    Titlul: Reciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc,
    Autorul: Florin Bican,
    Editura: Arthur, 2012
    O poveste, o poveste/ Este şi dacă nu este:/ Cuibărită în cuvinte,/ Doarme aşteptând cuminte/ Să vii tu şi s-o trezeşti/ Dintre sute de poveşti.(Matei Barnea)
    Povestea cea fără rost cu Prâslea Nastratin cel prost
    Cu elevul Marean la școală-n Uzbekistan
    Când am citit cartea m-am amuzat foarte tare. Este amuzantă și invitația la lectură: ,,Lumea munceste, nu se fura, platesc toti taxa pe lectura’’ Aproape nu este pagină la care să nu zâmbești pentru că personajele de basm ascund, de fapt, întâmplări din lumea reală și sunt întâmplări cu tâlc. De curând am aflat că astfel de povești se numesc parodii pentru că ironizează personaje și întâmplări pe care le întâlnim în viața de zi cu zi. În prima poveste, cu Prâslea Nastratin cel Prost, personajele, cei trei frați, exact ca în basmul lui Ion Creangă ,,Harap Alb’’, trec prin întâmplări amuzante. Primii doi ratează însurătoarea pentru că fac o scurtă pauză ,,La izvorul dintre brazi’’, un bar mai precis. Ei l-au înfuriat pe regele indian pentru că nu au ajuns la nuntă. Și, ca de obicei, băiatul cel mic și cel isteț, Nastratin, cel studios, i-a propus să se ducă el la nuntă. ,,Si-asa ajunse Natratin sa fie primul om în stat’’ . În povestea lui Marean aflăm despre copiii cărora nu le place învățătura. Citiți aceaste povești și, cu siguranță, vă veți amuza recunoscând personaje pe care le-ați mai întâlnit. (Rusu David, cls. a V-a)

  32. 32

    Georgeta Grivei

    Autor: Adina Popescu
    Povestiri de pe Calea Moșilor
    Editura: Casa de Pariuri Literare

    Despre autoarea Adina Popescu am aflat la începutul clasei a V-a când doamna de română ne-a recomandat să citim lectura ,,Planeta pitică”. Am descoperit-o ușor pe internet și am discutat-o la școală, iar pe caietul de lecturi am făcut chiar și un desen cu această planetă rătăcită în galaxie. Am aflat în paginile acestei povești multe lucruri despre sistemul nostru solar, iar soarta tristă a planetei pitice m-a emoționat.
    Apoi, la clasă am citit despre păpușile Barbie și despre jocul cu acestea. Mi-a plăcut lectura pentru că și eu am acasă o colecție impresionantă de păpuși Barbie. Povestirile de pe Calea Moșilor ale Adinei Popescu ne dezvălie o lume trăită de elevii din comunism, adică de părinții și bunicii noștri. Aflăm din carte despre jocurile din fața blocului, cum se făcea școala pe vremea comunismului, când copiii erau făcuți pionieri și erau obligați să crească viermi de mătase. Sau când a scris prima poezie, sau că avea un ghiozdan portocaliu pe care era desenată Scufița Roșie. Într-un cuvânt, putem spune că întâmplările de pe Calea Moșilor sunt întâmplările Copilăriei oricărui copil povestite în modul cel mai firesc. Redau un fragment din această carte pentru că mi s-a părut foarte interesant : Mai întîi, ne-am dus toată clasa în sala de festivităţi, ca să vedem viermii şi să ne împrietenim cu ei. Eram cu tovarăşa noastră, însă mai era acolo şi o tovarăşă bătrînă, de Ştiinţele naturii, de la clasele mari. Sala arăta cu totul altfel faţă de cum o ştiam de la serbări. Era dată cu fundu-n sus. Peste tot, chiar şi pe scenă, erau bănci vechi, din acelea lungi, ca cele din laboratoare. Pe bănci era pusă hîrtie velină, albă, prinsă cu piuneze dedesubt. Iar pe hîrtie erau viermii – cu sutele, poate cu miile, că nu i-a numărat nimeni. Mă întreb cum ar fi să avem noi, în clasa noastră această imagine surprinsă în mișcare lentă. Mi-a plăcut expresia ,,Iar viermii aveau visuri inelate.” Recomand această carte pentru că, din aceste întâmplări, putem descoperi că lumea COPILĂRIEI are farmecul ei indiferent de locul și de perioadele istorice. (Adelina Blendea, clasa a V-a)

  33. 33

    Georgeta Grivei

    Autor: Horia Corches
    Editura: Arthur
    Ilustrații de Alexandru Ciubotariu
    Cartea Istoria lui Răzvan prezintă câteva episoade din istoria românilor prezentate sub forma unor scrisori adresate prietenului său din altă școală, Sergiu. Povestirile istorice sunt citite din caietul de istorie pe care îl descoperă în pod printre alte caiete și vechituri al bunucului său. Mi-a plăcut cartea pentru că vorbește despre domnitorii țării noastre precum: Mihai Viteazul, Burebista, Decebal, Ștefan ce Mare, Mircea cel Bătrân, Basarab I, Vlad Țepeș și alții, făcându-le și o fișă cu informații despre domnia lor. Apar și personaje în subsolul cărții precum: profesorul Gramatescu, cercetătorul Istorescu , Mr. Literaturman, academicianul Dexolescu care corectează greșelile de exprimare ale lui Răzvan. În plus, este o permanentă pendulare între lumea reală și epoca de altădată. Recomand această carte pentru că se citește ușor și are și episoade amuzante.Redau un pasaj din această carte: Buuuun, cum îți spuneam, mă apuc eu să citesc chestia asta, ISTORIE. Să știi că e ciudat. Îți imaginezi, pe vremea lor, scriind cu mâna, ce greu era să citești hârtiile alea, dacă nu era scrisul tău!? Cred că profesorii erau cam enervați. Îți dai seama, să tot descifrezi alt și alt scris!!! Nici Bunucul nu scria foarte frumos, așa că mă chinuiam uneori la câte un cuvânt. În orice caz, mi se pare ciudat în continuare că îi interesa trecutul, să îl cunoască, să îl în vețe! Nu e mai simplu pentru noi că trebuie să învățăm numai despre prezent? Și nu e mai simplu să nu fi e necesar să mai scriem cu mâna, ci doar să vorbim, iar cuvintele să se scrie singure pe pagina virtuală? Ei, în caietul acela, unde îl deschisesem, era vorba de spre un tip viteaz, așa zicea Bunucul, Mihai îl chema. ( Curelea.George, clasa a V-a)

  34. 34

    Georgeta Grivei

    Recreația mare
    Autor: Mircea Sântimbreanu
    Editura: Corint

    Dragă jurnalule,
    Îți povestesc despre o lecție de istorie nu trăită , ci …,,jucată” de mine la serbarea de Crăciun de anul acesta. Am avut mari emoții pentru că erau de față și părinții și colegii și frații mai mari. Dar, să-ți spun despre această întâmplare. Cartea ,,Recreația mare” este în general o carte pentru copii. Se povestesc întâmplări amuzante din copilăria autorului de la școală. Lectura mea preferată este ,,Un șmecher la lecție”. Un copil, pe nume Matei, zis Tilică, este ascultat la lecția de istorie. Pentru că nu își învățase , el roagă colegii să îi șoptească anumite date istorice, dar neînțelegînd ce i se șoptește , face confuzii între domnitori și datele istorice. A trebuit să răspund la întrebările despre domia lui Vasile Lupu sau Matei Corvin , pe care l-am confundat însă cu….Tilică Vodă, adică cu numele personajului pe care l-am interpretat. La final Tilică obține o notă mică pentru că nu a reușit să dea răspunsurile corecte. Mi-a plăcut să interpretez acest personaj alături de Bianca și Andrei, colegii mei de clasă care au avut rolul colegei de clasă și al profesorului de istorie. Partea amuzantă este că, pentru că am avut șansa să fiu în locul personajului principal pentru câteva clipe, de atunci toți copiii îmi spun…. Tilică Vodă. (Darius Grigore Mădălin Niculescu , clasa a V-a)

  35. 35

    Georgeta Grivei

    Numără stelele, de Lois Lowry
    Editura Arthur, București, 2015
    Traducere din engleză de Alina-Nicoleta Ioan

    Este o poveste impresionantă despre victimele Holocaustului din Danemarca. La sfârșitul anului 1943 aproape toți evreii din Danemarca au fost salvați de la deportarea în lagărele de concentrare naziste și transportați clandestin în țara vecină și liberă, Suedia. Annemarie, personajul principal din carte, se dovedește foarte curajoasă în încercarea ei de a-și salva prietena și familia acesteia. Mi-a plăcut foarte mult cartea pentru că relatează unele întâmplări din istoria cruntă a omenirii. (Niculescu Darius Madalin. , clasa a V-a)

  36. 36

    Anfimov Cristina

    Bejenaru Lenuța, cl. a XII-a, C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
    Casele vieților noastre, antologie, Editura Humanitas, 2014;
    „Locuit, un loc ajunge să ne locuiască” Gabriel Liiceanu
    Volumul „Casele vieților noastre” cuprinde lucrările a 15 autori români contemporani, fiind rezultatul unui proiect inițiat de arhitect Gabriela Tabacu. Apărut în anul 2014 la editura Humanitas, volumul de memorialistică are în deschidere o prefață scrisă de Ioana Pârvulescu, ce prezintă care a fost intenția urmărită prin conceperea unei asemenea antologii. Aici este adesea comparată literatura cu o locuință, în care cititorul poate găsi un refugiu, și de asemenea se pune accent pe felul în care este un autor influențat de mediul în care trăiește.
    Este adevărat că e incorect să judeci o carte după copertă, dar acest aspect nu ar trebui nici ignorat. Pe mine personal m-a atras felul în care arată volumul și singura neplăcere izvorâtă din asta este că, fiind mai lată decât o carte obișnuită, mi-e greu să-i găsesc un loc ideal în biblioteca mea (cu toate acestea, conținutul ei și-a găsit cu ușurință unul în sufletul meu). Pe lângă ilustrația de pe copertă, realizată de Răzvan Luscov, volumul conține și imagini relevante subiectului abordat. Fiecare lucrare începe cu o pagină dedicată unei poze cu autorul și un citat care iese în evidență din ceea ce a scris. Pe verso se găsesc informații biografice despre autor, precum lucrările sale cele mai importante sau premiile care i-au fost acordate, și abia apoi începe lucrarea propriu-zisă, căreia scriitorul i-a dat un titlu ce sintetizează tema textului. La finalul fiecărei lucrări este atașată o fotografie cu locuința descrisă.
    Având în vedere că 90% din operele citite până în prezent prezentau lumi ficționale, a fost neobișnuit să găsesc că, în loc de eroii pe care îi întâlneam în mod normal în cărți, „personajele principale, în acest loc care nu există pe nicio hartă, sunt casele, personajele episodice sunt oamenii din ele” (Ioana Pârvulescu). Într-adevăr, din experiențele altor persoane se pot extrage învățături ce ne sunt folositoare în propriile noastre vieți, dar eu am preferat întotdeauna lumile imaginare în locul evenimentelor din viața reală. Cu toate acestea, în final am fost fericită că am luat decizia de a ieși din zona mea de confort și de a oferi o șansă unui gen literar de care nu mă apropiasem înainte.
    La prima vedere, tema ce reiese din titlul volumul mi s-a părut una banală, însă reflectând mai mult asupra subiectului am realizat că prima mea impresie a fost una foarte îndepărtată de adevăr. Suntem atât de obișnuiți să avem un spațiu pe care să-l putem numi „acasă”, încât nu ni se mai pare că acesta e un subiect ce merită dezvoltat, însă legătura dintre o locuință și locatarul ei ascunde înțelesuri mai profunde de atât. Pe lângă faptul că o casă ne oferă siguranța de care noi, ca oameni, avem nevoie, aceasta reprezintă sălașul amintirilor noastre, iar fiecare poate oferi cuvântului „acasă” o definiție diferită, în funcție de felul în care ne imaginăm că arată locuința ideală, de sentimentul de apartenență pe care spațiul nostru personal ni-l insuflă ori de alți factori strict subiectivi. În jurul acestei idei sunt alcătuite mărturiile prezente în carte: cei 15 participanți la proiect își descriu în cele 320 de pagini ale volumului definiția de „acasă”. Singurul lucru în comun al lucrărilor este ideea de la care s-a pornit, în rest ele diferă în totalitate. Mediile de viață prezentate sunt foarte variate și astfel, citind amintirile autorilor, poți să fii musafir în numeroase locuințe din spații temporale diferite, cu feluriți vecini și cu povești inedite în numai câteva ore.
    Fiecare parte a cărții a avut farmecul ei, însă cel mai mult m-a impresionat povestea casei din afara istoriei a Anei Blandiana, care relatează eforturile pe care le-a depus pentru a transforma o casă ce nu mai avea nimic atractiv într-una întocmai cum și-o imaginase ea dintotdeauna. Am simțit că mă regăsesc în aspirațiile ei pentru un loc liniștit în care nimic altceva în afară de scris și de natură nu mai contează. Visele despre „încăperile în care se imaginase scriind” m-au făcut să-mi doresc să locuiesc și eu într-un spațiu similar datorită atmosferei atât de confortabile pe care a transmis-o, așadar aflând ce soartă a avut în final locul respectiv, nu m-am putut abține din a vărsa câteva lacrimi.
    Pe de altă parte, Andrei Pleșu nu descrie o locuință anume a sa, ci vorbește la modul general despre necesitatea omului de a trăi „vertical”, nu „orizontal”. Criticul afirmă că „O casă trebuie să lase loc pentru mister: să aibă spații nevăzute, colțuri tainice, sublimități și subterane. Să aibă chip. Așa cum și omul are un chip”. În lucrarea lui a formulat un punct de vedere referitor la ce fel de locuință ar trebui o persoană să aleagă ce mi-a stârnit interesul și la care m-am gândit multe zile după ce am citit cartea.
    Cele două lucrări prezentate mai sus nu sunt singurele care m-au impresionat în mod plăcut. M-a amuzat istorioara despre emisiunea radio „Melodia preferată” despre care a scris Radu Paraschivescu și m-a încântat inocența din promisiunea pe care Monica Pillat și-o făcea în copilărie: „Când o să fiu mare, o să locuiesc într-o casă nouă, în care să nu se simtă timpul”. Desigur, nu puteau fi toate „casele” pe placul meu, însă principalul motiv pentru asta a fost diversitatea stilurilor autorilor, nicidecum emoțiile pe care aceștia au încercat să le transmită.
    În concluzie, în ciuda îndoielilor pe care le-am avut inițial, mi-a făcut plăcere să citesc volumul și mă bucur că am încercat ceva nou atât pentru că m-a ajutat să-mi îmbogățesc experiența de cititor, cât și pentru că această lectură m-a determinat să reflectez la ce fel de locuință ar putea fi pentru mine definită ca o casă a vieții mele. Răspunsul final l-am găsit tot între paginile aceleiași cărți: după cum spune autoarea prefeței, „Oare nu te simți acasă în orice carte bună, adică liber și în același timp ocrotit, niciodată supravegheat, dar în permanență vegheat?”.

  37. 37

    Nedelcu Violeta Daniela

    Razboiul care mi-a salvat viața de Kimberly Brubaker Bradley
    de Metea Diana, cl. a VII-a B, Școala Gimnazială Nr. 2 Diaconu Coresi – Brașov
    Am citit multe cărți de-a-lungul timpului, dar pot spune că această carte m-a pus pe gânduri cel mai mult. Am realizat un lucru foarte important despre curaj. Când spunem curaj, ne referim la oamenii care au urcat pe munți înalți sau care au avut curajul să vorbească și să fie vocea cuiva, negândindu.se la consecințe sau oameni care își asumă riscuri foarte mari. Dar se gândește cineva la o fetiță care, deși are un picior olog, învață să meargă? Care fuge pentru a găsi o viață mai bună, deși propria mamă îi interzice asta? Ei bine, curajul înseamnă mai multe lucruri. Toate sunt corecte in felul lor.
    Alt lucru care m-a pus pe gânduri a fost razboiul Adei. Un alt cuvânt care poate avea altă definiție față de cea din dicționar. Cand auzi cuvantul ,,război,, mintea ta procesează o imagine îngrozitoare: oameni care mor, luptând pentru țara lor, familiile care își pierd membrii, într.un cuvant: suferință. Dar, dupa părerea mea, războiul poate fi și un conflict interior, cu propria persoană, cu propria viață, cu propriile acțiuni. Războiul Adei a fost un război cu propria viață, un conflict cu toate momentele oribile din viața ei. Luptând, a reușit să câțtige acel război, iar când s-a terminat, a trăit viața fericită pe care o merita.
    Acestea sunt ideile pe care le-am considerat a fi cele mai importante, deși cartea are o mulțime de alte întâmplări care pot fi analizate și discutate. Mi-a făcut plăcere să citesc cartea și să descopăr un personaj așa uimitor cum este Ada.

  38. 38

    Raul Dendiu

    Raul Dendiu, clasa a V-a A, Șc. Gim. Nr.1 Sibiu

    „Omul” de Carmen Sylva
    În carte este vorba despre un tânăr fiu de împărat căruia îi moare mama. Acestui tânăr îi place să facă fapte bune. După ce o plânge pe mama lui, pleacă în munți unde găsește un pustnic care trăia într-o peșteră. Acesta îl trimite să ajute oamenii. El ajută o femeie, ducându-i bagajele. Apoi pe un bărbat căzut pe stânci îl duce acasă unde îl așteaptă fiica lui, Rada. Bărbatul moare, iar tânărul o duce pe fată pustnicului s-o crească. Devine medic și îi ajută pe oameni. Este trădat de pustnic. Trece prin multe aventuri.
    Pe parcursul lecturii am simțit bucurie, dar în același timp și tristețe. Este într-adevăr o poveste minunată. Cu înțeles și o recomand cu cea mai mare plăcere oricui.

  39. 39

    Anca Corneștean

    Băiatul cu pijamale în dungi, de John Boyne, clasa a IX-a A, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand” – Sighet
    Despre prietenie dincolo de război. Citește și nu vei regreta, și nu vei uita !
    Deschiderea celui de-al doilea front a însemnat un risc major pe care Adolf Hitler şi l-a asumat orbeşte. De pe urma acestui război au avut cel mai mult de suferit evreii, pornind de la discriminări şi răbufniri la ură cu caracter local şi mergând până la soluţia finală care urmărea exterminarea.
    Evreii de pe tot cuprinsul Europei au ajuns în lagărele morţii de la Auschwitz, dar şi în alte lagăre din Austria şi Germania, iar odată intraţi pe poartă, soarta celor mai mulţi a fost pecetluită: moartea în camere de gazare.
    Se presupune că la Auschwitz- Birkman au murit cel puţin 1,1 milioane de oameni dintre care 1 milion de evrei.
    Cartea care m-a marcat și care mi-a deschis ochii asupra destinului evreilor se numește” Băiatul cu pijamale în dungi” scrisă de John Boyne care se bazează pe aceeaşi temă a discriminării evreilor. Personajul principal, Bruno, este un copil care la vârsta de 9 ani nu poate să înţeleagă lumea din jurul lui.Toată această curiozitate a lui este pusă în evidenţă în capitolul “Ce au văzut copiii pe fereastră”, unde tatăl lui Bruno îi explică că oamenii care sunt după gardul de sârmă ghimpată, aceia nu sunt oameni.
    Într-o zi băiatul porneşte să exploreze zona şi ajunge astfel aproape de gardul ce împrejmuia locul în care stăteau toată ziua oamenii în pijamale în dungi, fără să ştie că acela era un lagăr.
    Ajungând acolo “Zăreşte un punct care devine o pată şi o pată care devine un băiat pe nume Shmuel”, un băieţel slab, murdar şi chel cu care împarte aceeaşi zi de naştere. Cei doi se împrietenesc şi se întâlnesc aproape în fiecare zi. Bruno nu poate să înţeleagă de ce Shmuel stă pe cealaltă parte a gardului, unde sunt atâţia copii cu care poate să se joace, iar el stă singur. Nu înţelege diferenţa dintre evrei şi germani. El nu cunoaşte pericolul de dincolo de gard aşa că în ultima zi de stat la Auschwitz se aventurează în lagăr pentru a-l ajuta pe Shmuel să îşi găsească tatăl. Cei doi vor sfârşi având acelaşi destin, deşi unul era evreu, iar celălalt neamţ.
    “ Şi acesta fu sfârşitul povestirii despre Bruno şi familia lui, desigur toate acestea s-au întâmplat cu mult timp în urmă şi nimic asemănător nu mai trebuie să se întâmple vreodată. Nici acum şi niciodată”
    Pot să vă spun că această carte este foarte captivantă în tristeţea şi inocenţa ei, pentru că ne învaţă să fim mai buni şi să îi apreciem pe cei de lângă noi aşa cu sunt. Pe mine cel puţin m-a adus până la lacrimi şi mă simt norocoasă că am avut ocazia să cunosc poveste lui Bruno si Shmuel. Până când nu am citit cartea nu am știut nimic despre viaţa grea a evreilor, iar atunci când am avut ocazia să îi întânesc am realizat cât de mult a însemnat pentru ei că le-am cunoscut trecutul.
    Transpunerea cinematografică a cărții din 2008 (cu Asa Butterfield – „Ender’s Game” / „Hugo”, Vera Farmiga – „The Conjuring” / „Source Code” / „Up in the Air” și David Thewlis – Remus Lupin din seria „Harry Potter”) elucidează aceste probleme și adaugă, prin puterea vizualului, emoție și subtilitate. Pentru mine, filmul a fost mai tulburător decât cartea (poate una dintre puținele cazuri în care scriitura nu s-a ridicat la nivelul creației cinematografice), așa că nu are rost să vă avertizez că este posibil să vă fie foarte greu ca, la final, să vă stăpâniți lacrimile.
    Am vrut film care să mă tulbure, ei bine !, am primit film care m-a tulburat. Deși m-a tulburat atât de mult, recomand cartea și apoi filmul. 
    Băiatul cu pijamale în dungi este acel gen de carte care se lipește până și de mâinile unui om care nu prea a citit la viața lui. Scrisă într-un limbaj simplu, din perspectiva unui copil, întreaga poveste ne transmite un mesaj puternic despre inocență și curiozitate, despre prietenie și empatie.
    Imi amintesc lecturiada în care s-a dezbătut cartea și filmul. Invitați au fost profesorii de istorie, care ne-au explicat contextul istoric pentru o mai bună percepere a conținutului cărții. Apoi am urmărit secvențe din film, pe care le-am comentat, comparând cu fragmentele din carte. A fost o lecturiadă de neuitat !

  40. 40

    Herbel Mihaela

    „Frânturi dintr-o viață – drumul la și de la Auschwitz” de Hédi Fried, clasa a XI-a, Liceul
    Pedagogic „Regele Ferdinand” – Sighet
    Cum să nu citești o asemenea carte? O lecție veritabilă de istorie!
    Hédi Fried este o supraviețuitoare a ororilor de la Auschwitz, născută în Sighet din Maramureș, și-a trăit copilăria în orașul natal până când a fost deportată la Auschwitz în timpul ocupației maghiare asupra Transilvaniei de Nord, împreună cu toți evreii din Sighet.
    ,,Frânturi dintr-o viață – drumul la și de la Auschwitz ” vorbește tocmai despre istoria din lagărele de exterminare. Hédi Fried, evreică originală, păstrătoare a sărbătorilor și tradițiilor evreiești, povestește despre anii copilăriei în Sighet, dar și despre cum, după ce a fost deportată, a asistat la despărțirea de părinți, a căror soartă a fost moartea prin gazare în lagărul de la Auschwitz.
    Cartea e cutremurătoare, autoarea făcând cunoștință cu moartea, dar și cu nașterea, cu pierderea, dar și cu iubirea, cu puterea de a rezista în fața unor evenimente ostile și de a te pierde cu firea din lucruri mărunte.
    Cartea este împărțită în trei vieți nescrise, însă ușor de identificat, acestea fiind: Viața de dinainte de Auschwitz, Viața de la Auschwitz și din celelalte lagăre și Viața de după. Ea mărturisește că după ce a fost eliberată în 15 aprilie 1945, s-a simțit de parcă s-a născut a doua oară.
    Chinurile prin care a trecut în lagărele de exterminare au marcat-o pe viață, mai ales datorită traiului dus acolo, fiind mereu înconjurată de mirosul persistent al morții, forțată să muncească în condiții deplorabile, neavând drepturi, iar uneori nici hrană sau alte lucruri necesare unui trai minim, fapt care a făcut-o ca după revenire să se dedice psihologiei pentru a-i ajuta pe supraviețuitorii Holocaustului, ea fiind prima care a realizat că acei oameni au rămas cu amintiri dureroase, dar și că pot fi tratați. Pe urmă, alți psihologi i-au urmat exemplul.
    ,, Frânturi dintr-o viață drumul la și de la Auschwitz ” este o carte ușor de citit, narată subiectiv la persoana I. Această rescriere a istoriei evreilor din Sighet reprezintă un act de curaj, dar și de împăcare cu sinele, deoarece cu toate că a fost marcată de acele evenimente, a reușit să găsească o cale de a pune pe hârtie tot ce i s-a întâmplat fără ură, însă având acel gram de a face dreptate și de a nu-și uita originile în fața trecutului avut.
    Recomand această carte oricui vrea să afle istorie adevărată, dar , vă previn!, cu niște trăiri pe care după terminarea cărții nu le veți mai putea uita niciodată. Te marchează pe viață !
    Mă simt onorată că această supraviețuitoare este din orașul meu natal, Sighetul Marmației.

  41. 41

    Bunea Alexandra

    Bunea Alexandra, clasa a V-a A, Șc. Gim. Nr.1 Sibiu
    „Maus” de Art Spiegelman
    Cartea a fost interesantă pentru că am aflat lucruri legate de istorie (de al doilea război mondial). Citind cartea, m-am simțit confuză, puțin speriată și foarte veselă pe la sfârșitul cărții.
    În această carte este vorba despre un tată care îi povestește fiului său cum a fost pe vremea naziștilor, în lagărul de la Auschwitz.
    Mesajul textului este să nu renunți.
    Vă propun să citiți și voi această carte.

  42. 42

    Bunea Alexandra

    Pârvu Radu, clasa a V-a A, Șc. Gim. Nr.1 Sibiu
    „Maus” de Art Spiegelman
    În această carte este vorba despre Artie, un șoarece evreu care dorea să scrie viața și întâmplările trăite de tatăl lui și despre mama lui care a murit. Tatăl lui, Vladek, s-a recăsătorit cu o femeie, dar nu se înțelegeau.
    Mie mi-a plăcut foarte tare această carte de benzi desenate. A fost singura carte de benzi desenate care m-a îndemnat să o citesc.
    Eu vă recomand această carte deoarece e plină de aventură, amuzament, însă și un pic de istorie, acțiune. Este ca un film de cea mai bună calitate.

  43. 43

    Emma Ghiorghie

    Emma Ghiorghie, clasa a V-a A, Șc. Gim. Nr.1 Sibiu
    „Maus” de Art Spiegelman
    Ceea ce nici naziștii nu au putut să omoare este adevărul. Este vorba despre Artie, un evreu care dorea să scrie biografia tatălui său, Vladek. A scris o istorie uluitoare a Holocaustului scrisă în benzi desenate.
    Cartea aceasta m-a impresionat mult. Episoadele triste s-au sfârșit neașteptat de bine, dar mi-a plăcut mult că e Adevărul, nu ceva inventat ca Winetou, care, deși mi-a plăcut mult, nu avea o ilustrație apropiată de realitate.
    De asemenea, m-a distrat faptul că fiecare nație era reprezentată printr-un animal.
    După ce am citit cartea aceasta, de fiecare dată când ascult albumele mele de muzică, îmi amintesc de secvențe din „Maus”.

    1. 43.1

      Miruna Popescu

      Vlad Bunescu, clasa a V-a A, Șc. Gim. Nr.1 Sibiu

      Romanul grafic „Maus” este o carte destul de macabră, prezentând perioada din 1940 până în 1945. Această carte este potrivită pentru toate vârstele deoarece Art Spiegelman a descris destul de bine acea perioadă încât să o înțeleagă și copiii.
      Vladek, tatăl lui Artie, îi povestește perioada tinereții lui pentru ca Artie să-și termine banda desenată.
      Această carte nu este normală, deoarece majoritatea aspectelor sunt reale.
      Când am citit această carte, m-am simțit ca un personaj, deoarece eram așa de captivat în poveste încât nu mai făceam diferența dintre lumea noastră și lumea cărții.

  44. 44

    Măcișanu Daniel-Vasile

    Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu, Editura Gramar, prefață de Florica Ichim

    Daniel-Vasile Măcișanu, clasa a X-a F, Colegiul Național „Spiru Haret” Tecuci

    Chiar dacă a trecut un veac de la Primul Război Mondial, noțiunea de război a rămas în conștiința colectivă, justificându-se intensitatea și rezonanța acestui eveniment care a lăsat urme în paginile istoriei. Apărut în perioada interbelică, în anul 1930, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este o veritabilă monografie a societății din vremea intrării României în Primul Război Mondial. Autorul reușește să creioneze un amplu tablou al epocii, evidențiind, prin ochii protagonistului Ștefan Gheorghidiu, latura războiului.
    Romanul, structurat în două părți, începe cu setarea spațio-temporală: acțiunea are loc în anul 1916, pe valea Prahovei, personajul-narator luând parte, ca sublocotenent proaspăt, la fortificarea zonei dintre Bușteni și Predeal. La 10 mai, în același an, este mutat la Dâmbovicioara, tot pentru fortificare. Valoarea istorică a textului iese în evidență prin multitudinea de detalii referitoare la starea națională și pregătirea militară a armatei române în fața unei astfel de situații. Discuția de la popotă este cea care expune noi personaje, precum căpitanul Dimiu, căpitanul Corabu sau căpitanul Floroiu, dar și cea care îi stârnește protagonistului memoria involuntară, doar la auzul conversației despre iubire dintre căpitani. Astfel, îl cunoaștem pe Ștefan Gheorghidiu. Acesta începe să se confeseze printr-un monolog interior, pe măsură ce amintirile ies la lumină aflând că este însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și că bănuiește faptul că ea îl înșală. Adevăratul statut iese la iveală, descoperind un intelectual hipersensibil, care trăiește o dramă tăinuită. Ca într-un jurnal, Ștefan își expune viața, de la începuturile relației cu Ela, care-i va deveni soție, și parcurgând o căsnicie defectuoasă, ce devine pentru acesta un chin, o mulțime de stări de nesiguranță și gelozie. Deși povestea dintre cei doi începe idilic, doi studenți îndrăgostiți care-și unesc destinele și speră la o iubire absolută, relația lor se dovedește a fi imperfectă, din cauza modificărilor și circumstanțelor apărute. Îmbogățirea datorată moștenirii lăsate de unchiul lui Ștefan, dar și plecarea acestuia pe front, îi alimentează suspiciunile legate de infidelitatea soției sale.
    Deoarece accentul este pus nu pe ceea ce face, ci pe efectul acțiunilor, romanul dobândește dimensiunea psihologică. Drama trăită de Ștefan este accentuată de luciditate sa, prin rememorarea trăirilor și experiențelor pe care acesta le-a avut. El rememorează intenționat cu scopul de a înțelege aspectele din trecutul său. Prin această retrăire în plan mental, senzațiile ating o intensitate foarte mare: „eram destul de lucid ca să-mi dau seama că sunt aproape în pragul unei nenorociri”.
    Toată această suferință mistuitoare devine însă nesemnificativă odată cu intrarea în Primul Război Mondial. Deși înainte de a participa la război era convins că „acei care se iubesc au drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt”, odată cu aflarea veștii că va trebui să comande vârful avangardei, „ultima noapte de dragoste” ia sfârșit. „Întâia noapte de război” îl pune în fața unor trăiri ciudate, nemaiîntâlnite: „De patruzeci de ani n-a mai fost război, cărțile de citire s-au oprit la pagina de la 77 și eu acum deschid focul. Mi se pare asta una dintre acele coincidențe ciudate, mari cât un orizont.” Aventurarea în necunoscut începe noaptea, iar el este hotărât să participe cu toată ființa sa la lupte. Înaintează astfel cu avangarda la trecerea granițelor cu Austro-Ungaria, într-o operațiune de cucerire a Măgurii Branului.
    În plin război, sublocotenentul Ștefan Gheorghidiu trece printr-o serie de întâmplări care îi modifică universul interior. Este pus față în față cu posibilitatea de a muri oricând, este nevoit să conducă soldații în lupte, chiar dacă știe că pot fi uciși la orice pas. Iminența morții impusă de război îi schimbă concepția. Suferința sa personală nu mai are nicio semnificație în comparație cu „peisajul nelumesc” adus de război, încât „oamenii de aici, blestemații în uniformă” devin „singurii aproape și sunt mai aproape de ei decât de mama și de surorile mele”. Impactul pe care îl are războiul asupra sa îl face să conștientizeze faptul că nimic nu este mai valoros decât propria viață: „apăsarea asta, de a nu cunoaște ceea ce se întâmplă înainte, știu acum că e, în război, pentru unii de neîndurat, așa cum de neîndurat mi-era, în ajun, incertitudinea dacă sunt înșelat sau nu”.
    Temele pe care Camil Petrescu a reușit să le îmbine cu atâta măiestrie, respectiv iubirea și războiul, mi-au confirmat faptul că între iubire și război nu există diferențe și că istoria este necesară, cu atât mai mult pe cât ea se repetă și trecutul devine viitor sub o formă similară. Mi-a plăcut foarte mult acest roman, în mod deosebit analiza asupra perspectivei războiului și cred că are o valoare istorică inestimabilă.
    Consider că acest roman este o altă mărturie literară care susține realitatea istorică prin această viziune camipetresciană, o viziune ce reprezintă o variantă a trecutului, o poveste a sa din alte multe povești care alcătuiesc ceea ce cunoaștem și suntem astăzi – un produs al istoriei.

  45. 45

    Nedelcu Violeta Daniela

    ,, Fericiți cei prigoniți. Martiri ai temnițelor românești,, Ediție îngrijită de Matei Marin, București, Bonifaciu, 2008
    de Lupșa Andra, cl. a VII-a C, Școala Gimnazială Nr. 2 ,, Diaconu Coresi,, – Brașov

    Oricine a auzit de comunism. Ceaușescu, cozi la lapte, frig etc. Mai toți se plâng că: ‘’Mamă, ce vremuri grele!,, sau spun: ‘’Mamă, ce bine era!’’. Numai asta aud. Sunt conștientă că a fost o perioadă rea sau mai bună ca acum, dar hai, totuși, să nu exagerăm.Tot timpul vor fi zile senine și zile întunecate.
    Dar, voi v-ați întrebat vreodată prin ce a trecut religia odinioară? Adică, cu alte cuvinte, prin ce au trecut măicuțele? ’’ Nu, că ce ne interesează pe noi!’’ar fi un răspuns. Mă rog, dacă nu e așa, vă rog să mă iertați. Ok, deci revenind la subiect…Mai întreb o dată: Știți prin ce au trecut măicuțele odinioară? Dacă da, bravo vouă, dacă nu….aflați acum.
    Citez:’’Prigoana comunistă nu se poate asemăna cu nici una din celelalte prigoane ale istoriei în covârșitoarea ei distrugere. La Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni, Jilava , femeile au sângerat și au plâns pentru întreaga țară. Despre cele petrecute acolo au scris pagini de mare frumusețe și profunzime, căci Domnul a dat grai și inimă de ucenic celor ce nu și-au întors fața de la scuipări, obrazul de la pălmuire și spatele de la bătăi’’.
    Multe cuvinte ce vă pun pe gânduri. Și pe mine m-au pus, de aceea voi încerca să mi le explic, cât mai bine. Mai întâi de asta să vedem ce înseamnă cuvântul ‘’prigoană’’. Ei bine, prigoană înseamnă persecuție sau, dacă vreți, o ceartă sau un conflict . Deci, prin aceste cuvinte se înțelege ideea de cruzime față de femei, doar pentru simplul fapt că îi erau credincioase lui Dumnezeu. Mă gândesc la libertatea de a crede sau de a nu crede. Mă gândesc la dragostea de neam, de țară și de Dumnezeu.
    Am să vă împărtășesc și vouă câte ceva din cele citite și descoperite de mine.
    Sunt multe idei interesante, unele sunt preferatele mele. Dacă vreți să aflați mai multe, citiți si voi capitolul. Credeți-mă, merită!
    Dintre toate poveștile citite de mine, pot spune cu mâna pe inimă că povestea măicuței Viorica Stănulețiu îmi place cel mai mult. Cel mai tare m-a impresionat povestea vieții ei, când aproape de vârsta de 16 ani, și-a cunoscut sufletul -pereche, pe Gheorghe Eftimiu, care era cu un an mai mare decât ea, și cu care și-a împărtășit toate ideile și sentimentele, și care, din datoria față de țară și popor, deoarece făcea parte dintr-o organizație anticomunistă, a plecat la munte, de unde…nu s-a mai întors.
    O altă poveste deosebită, din punctul meu de vedere, este cea a maicii Mihaela (1914-1963), care a fost o persoană deosebită, care, încă de tânără stătea și se ruga la Maica Domnului, zi de zi, noapte de noapte, să-i arate calea spre curățarea sufletească și trupească, spre binele țării sale și spre dragostea lui Hristos.
    În 1940, ea ajuta la dispensarele supraaglomerate din București, iar în 1942 ea pleacă la Mănăstirea Vladimirești pentru a se călugări. În 1955, ea este arestată și dusă la închisoarea din Miercurea Ciuc, unde se îmbolnăvește de‘’boala Ciucului’’, o boală ca o paralizie, prin care, la început, aveai doar niște furnicături, dar, cu timpul, nu te mai puteai mișca. Măicuța pierde lupta cu viața și în 1963, moare, izolată fiind de celelalte măicuțe.
    O a treia poveste, care mi-a plăcut foarte mult este povestea măicuței Teodosia Lațcu, o doamnă care s-a născut în 1917, într-o familie de ardeleni, și care a fost autoarea a mai multor poezii, ca: ‘’Insula Albă ‘’sau ‘’Poemele Iubirii’’. Maica Zorica-acesta a fost primul ei nume, pleacă la Mănăstirea Vladimirești, unde primește numele de Teodosia. Ea este arestată în 1956, dar scapă după trei ani, și ia drumul poeziilor, deoarece nu mai este primită de unde a plecat, anume la mănăstire. După 1990, revine la Mănăstirea Vladimirești, dar nu apucă să se bucure mult, căci, la scurt timp, ea își dă ultima suflare.
    În sfârșit, mi-a plăcut povestea ‘’Lacrima prigoanei’’, o poveste cu două mame, ai căror copii au fost arestați. Unul dintre copii era o fată, Maria Roșca Brahonschi, și povestește că, închisă fiind la Mislea, atunci când a primit un pachet cu haine și o oală cu carne, n-a rămas decât cu oala, căci hainele i-au fost confiscate. N-au lăsat-o să-și vadă mama. Nici pe mamă să-și vadă fata. Și-a privit mama, ,, în gând,, îndepărtându-se și, cu sufletul trist a început să se roage la Cel de sus să aibă grijă de mama sa. Când a scăpat, mama ei nu mai era și rămânând astfel singură, se ducea mereu la cimitir și, privind la mormânt, a tras concluzia că și ei îi va veni rândul într-o bună zi.
    Deci, după cum vedeți, pentru toți au fost vremuri grele și de aceea nu trebuie să comentăm niciodată de alții, când nu știm cu exactitate ce s-a întâmplat în viața lor. Eu v-am povestit doar o parte din capitol, însă mai sunt multe de descoperit, iar pentru a afla mai mult, veți fi nevoiți doar să citiți această carte superbă, care, cu siguranță, vă va fi de folos în viață.

  46. 46

    Anfimov Cristina

    Lavric Georgiana, cl. a IX-a, C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
    Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților, Editura Litera, 2018;
    Liviu Rebreanu scrie acest roman în urma pierderii fratelui său, pe front, precizând încă de la debutul operei: ”În amintirea fratelui meu Emil, executat de austro-ungari, pe frontul românesc, în anul 1917”.
    Tema romanului este cea a războiului, abordată de autor și în alte opere, precum nuvela “Catastrofa”. Acțiunea este plasată în timpul Primului Război Mondial, când personajul principal, Apostol Bologa, un locotenent român, este pus în situația de a lupta pentru austro-ungari împotriva propriului său popor. După încercări eșuate de a-l convinge pe superiorul său, generalul Karg, că nu este firesc ceea ce se întâmplă, acesta ajunge pe frontul românesc.
    Romanul poate fi considerat o lecție de istorie, căci zugrăvește fapte reale petrecute într-o perioadă atât de zbuciumată a omenirii.
    Interesant este felul în care este construit personajul principal. Pentru a-i intra în grații logodnicei sale, care avea o slăbiciune pentru activitățile militare și admira bărbații înrolați în armată, decide să se înroleze și el, cu toate că mama sa nu este de acord cu asta. După un timp, Apostol Bologa este transferat în sectorul administrativ al frontului românesc, unde o întâlnește pe Ilona, o țărăncuță, fiica gazdei, de care se îndrăgostește.
    Eroul trăiește o dramă interioară cauzată de conflictul între datoria sa de ofițer și sentimentul de apartenență la națiunea română. Pus să judece 12 țărani români acuzați de trădare, el încearcă să dezerteze, dar este prins și condamnat la moarte. Cuvintele tatălui său îl urmăresc până la sfârșitul vieții: ”-Să năzuiești mereu a dobândi stima oamenilor, și mai ales pe a ta însuți. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta, căci numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta și lumea din afară! Ca bărbat, să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român!..”
    Romanul “Pădurea spânzuraților” își merită locul în biblioteca fiecărui român, ilustrând o situație limită în care este pus personajul într-o perioadă istorică foarte importantă, care a marcat omenirea.

  47. 47

    Nedelcu Violeta Daniela

    J.K. Rowling: O copilărie mai frumoasă
    de Chiscan Alexia, cl. a VII-a B, Școala Gimnazială Nr. 2 Diaconu Coresi – Brașov

    Joanne Rowling este o autoare și scenaristă britanică. Aceasta este cel mai des cunoscută pentru seria sa de cărți ,,Harry Potter”. Am cercetat și am aflat că s-a nascut în Yate, U.K. pe data de 31 iulie 1965.
    Nici nu-mi pot exprima respectul și admirația față de această autoare. Pe lânga faptul că mi-a făcut copilăria mai frumoasă, a devenit și modelul meu în viață. Probabil că ceea ce am scris mai sus nu pare foarte important pentru unii, dar este ceva foarte important pentru mine. Această eroină a luptat toată viața sa pentru a supraviețui, însă probabil nici n-a realizat că ea, de fapt, a luptat pentru o lume mai bună. Toate zilele petrecute prin cafenele scriind, luptând pentru visul ei, m-au ajutat nu numai pe mine să devin cine sunt astăzi, să descopăr cat de frumoasă este lumea cărților. Îmi este milă pentru cei ce nu cred în magie. Dacă toată lumea ar pune mâna pe o carte măcar o dată pe lună, cu toții am deveni nemuritori, pentru că o poveste nu se citește, ci se trăiește și cred că ea respiră o dată cu tine până la sfârșitul sfârșitului.
    ,,Este important să ne amintim că toți avem ceva magic în interiorul nostru”. Nu toți eroii poartă pelerină.
    Copilăria lui J. K. nu a fost una ușoară, ea spunând că certurile zilnice ale părinților au dus la divorț. Un lucru important mi se pare că nu a fost niciodată considerată o elevă excepțională, ci doar deșteaptă și destul de bună la scris. De asemenea, este incredibil cum romanciera a creat marea majoritate a personajelor, inspirându-se din viața sa, ca de exemplu Albus Dumbledore, fiindscopia directorului ei din școala primară.
    Ca orice adoleșcent, Joanne a devenit pasionată de muzica pop și hainele negre. În 1986, după un an de studii în Paris, se mută în Londra ca secretară a unei organizații a drepturilor omului. După câțiva ani, J.K. decide să se mute împreună cu iubitul în Manchester, unde începe totul…
    În 1990, în timpul unei călătorii cu trenul de la Manchester spre Londra, autoarei îi apare imaginea unui băiețel cu ochii verzi, care merge la o școală de magie. Imediat cum a părăsit trenul, a și început să scrie, formând încet, încet conturul propriului ei viitor. Moartea mamei sale a avut și ea contribuția sa, dând naștere tragicului accident în urma căruia Harry Potter (băiețelul cu ochii verzi) și-a pierdut părinții.
    După despărțirea de iubitul ei, autoarea se mută în Portugalia unde predă limba engleză. Dupa 18 luni, îi dă un interviu jur nalistului Jorge Arantes, îndragostindu-se la prima vedere. Jessica Isabela este născută pe 27 Iulie 1993 dupa căsătoria lor, care a sfârșit pe 17 Noiembrie în același an. Se pare că autoarea a fost abuzată de soțul ei.
    În 1994, scriitoarea și fiica sa se mută în Scoția, fiind hotărâtă să termine primul volum din viitoarea serie de cărți. Din păcate, Joanne a fost diagnosticată cu depresie clinică după ce a ajuns la concluzia că viața sa nu avea niciun rost. Acea perioadă a inspirat-o să creeze Dementorii, niște creaturi malefice care fură suflete și se hrănesc cu fericire.
    După multe zile petrecute prin cafenele, în 1995, autoarea a terminat primul volum intitulat ,,Harry Potter și Piatra Filozofală’’. Din păcate, nici una din cele 12 edituri solicitate nu a publicat cartea. După un an, editorul Barry Cunningham de la Bloomsburry i-a dat fiicei sale de opt ani primul capitol al cărții, spunându-i autoarei că, dacă fetei îi va plăcea, va publica romanul. Astfel, în 1997, în urma vânzărilor primului volum, autoarea începe să-și câștige existența. De asemenea, la sfârșitul anului, romanul a devenit ,,Cartea anului pentru copii’’, aducându-i autoarei încrederea în sine. Următoarele două volume au fost, de asemenea, premiate, făcând-o pe Joanne prima autoare care a câștigat acest premiu trei ani la rând.
    Al 4-lea volum al seriei a rupt recordurile vânzărilor, cumpărându-se 373 000 de copii în primele 24de ore. Dupa 3 ani, al 5-lea volum este publicat, ziariștii spunând că autoarea a avut cel mai probabil un blocaj de inspirație. Pe data de 16 Iulie 2005, al 6-lea volum rupe toate recordurile, fiind cumpărate 9 milioane de copii în primele 24 de ore, iar, un an mai târziu, al 7-lea și ultimul volum al seriei este publicat, având recordul de 12 milioane de copii vândute în primele 24de ore.
    Sincer, sunt uimită de faptul ca încă există persoane care nu au citit sau nu au auzit de, probabil, cea mai cunoscută serie de cărți din lume. Prima dată când am auzit de aceaste povești uimitoare aveam în jur de șapte ani. ,,Cum?” poate vă întrebați. Ei bine, tatăl meu se uita la un film foarte interesant cu niște prieteni care au ieșit prin acoperișul unei clădiri călare pe un dragon. Cum să nu ți se pară cea mai grozavă chestie din lume ? Cred că această amintire se datorează faptuluică în prezent ,,Harry Potter si Talismanele morții”, al șaptelea și ultimul volum al seriei (în el se întâmplă faza cu dragonul), este cartea mea preferata.
    După părerea mea, face parte din acele cărți pe care nu o să le uit prea curând. Acțiunea, prietenia, magia, chiar si dragostea, din toate îmbinate rezultă cea mai uimitoare carte sau serie de cărți. Cred că primele șase volume merită citite numai pentru a ajunge la ultimul. Nu înțeleg persoanele care spun că aceste cărți sunt pentru copii. În ultimul volum mor jumătate din personaje, iar unul este torturat. Copiii nu citesc așa ceva ! Sună înfricoșător, dar este una din cele mai incredibile scene din cărțile citite de mine. Chiar nu am cuvinte să exprim cât de mult merită citită această carte. Este exact ca orice altă poveste din prezent: un grup de adolescenți de 17 ani (în ultimul volum) care au parte de aventura vieții lor. Normal că există și filmele, dar sentimentul acela pe care îl ai… acea bucurie interioară pe care o simți atunci când în mâinile tale se află această poveste extraordinara… Acest sentiment schimbă tot. Harry Potter mi-a arătat bucuria cititului, bucuria de a ține o carte în mână. Este imposibil să nu plângi după ce termini ultimul volum, este imposibil sa nu plângi dupa ce termini fiecare volum. Harry Potter este o lecție de viață.

  48. 48

    Nedelcu Violeta Daniela

    Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, Urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi
    Relatări culese și editate de Irina Nicolau și Theodor Nițu
    de Cheregi Andreea, cl. a V-a A, Școala Gimnazială Nr. 2 Diaconu Coresi – Brașov

    Povestea este una foarte dură, dar și interesantă, pentru că aflăm lucruri petrecute în anii 50, întâmplări pe care nu trebuie să le uităm.
    Elisabeta Rizea s-a născut în comuna Domnești din județul Argeș în anul 1912 și a murit în anul 2003.
    A avut 13 frați, pe cei morti nu-i știa, îi știa,, p-ăi de-a trăit,,. Numele lor erau: Ion Șuța, Gheorghe Șuța, Petre Șuța, Niculai, Luca, Ileana, Maria, Elisabeta, adică Tuța.
    Elisabeta a învățat 7 clase primare. Unchiul ei, Gheorghe Șuța, este cel care i-a ajutat foarte mult, tot el a măritat-o pe Elisabeta la 18 ani cu Gheoeghe Rizea de la Nucșoara.
    La vârsta de 38 de ani, ea a fost arestată și dusă la Jilava pentru 2 ANI de zile.
    Elisabeta, deși era foarte tânară, era curajoasă și puternică.
    Ea a născut o fată și a crescut și fata soțului de la prima nevastă.
    În anul 1941, a inceput razboiul cu Rușii.
    Unchiul, Gheorghe Șuța, a fost împușcat în anul 1947.
    Din neamul Elisabetei, au fost mulți care au făcut pușcărie: Nae (5 ani), Luca (7ani) =frați, Laurenția (2 ani) fiica, Petre Vlădescu, cumnat, Elisabeta (12 ani), Gheorghe (15 ani) soțul, Vasile (3 ani) ginere, Ghică Belescu (3 ani).
    Elisabeta a fost de multe ori bătută ca să-și trădeze soțul și pe ceilalți partizani. Dar ea era o femeie curajoasă și nu a spus niciodată nimic, deși lua bătaie mereu. Numele conspirativ al Elisabetei era ,,Profira,,.
    ,,Păi aș zbiera,doamnă, ca o vacă, nu ca un om,, spune la un moment dat, în spovedania sa, Elisabeta Rizea. ,,Atâtea sunt de spus….,,

    Părerea mea este că Elisabeta a fost o femeie puternică, chiar dacă a fost închisă și bătută, e o persoană incredibilă. Poveștile spuse de bunicii noștri nu trebuie uitate, pentru că ele fac parte din trecutul nostru.

  49. 49

    Oprea Geanina

    CALVARUL, de Liviu Rebreanu

    Editura „Liviu Rebreanu”, 2006

    Fascinantă este lumea cărţilor! Este lumea care ne primeşte în mijlocul ei fără bilete de intrare! Este lumea care ne face puternici, siguri şi stăpâni pe noi. Este o lume în care ne retragem adesea şi în care trăim alte vremuri. Cu siguranţă cartea care mi-a marcat, până în prezent adolescenţa, prin prisma percepţiei războiului, este „Calvarul”, pe care autorul o prezintă, în prefaţă, drept „povestirea unei agonii zbuciumate, zvârlită pe hârtie într-o grabă înfrigurată”, însă, la final, reconsideră acest aspect, numindu-l roman: „Dacă totuşi pe alocuri cartea pare un roman, de vină este numai viaţa – care, orice s-ar zice, este cel mai iscusit romancier din lume” (site-ul romlit.ro), care apreciază că această carte „pare un roman”, prin faptul că prezintă fapte de viaţă.
    ” Calvarul”, de Liviu Rebreanu, este o nuvelă publicată în anul 1919, la Editura universală Alcalay, care prezintă drama războiului, ce nu se axează pe “zdrobirea trupurilor” cât pe “zdrobirea sufletească”. Aceasta începe cu anunţul autorului, ce pregăteşte drumul lectorului spre începutul secolului al XXI-lea, ce expune faptul că a găsit un manuscris pătat cu sânge, ce va constitui, în fapt, întreaga operă, unde “un poet foarte tânăr şi foarte necunoscut”, de numai 31 de ani, ce s-a stabilit în urma cu 10 ani în București, își pune pe foaie confesiunea testamentară. Remus Lunceanu este, precum spune şi naratorul, un om ce “şi-a curmat viaţa în clipa în care a înţeles limpede că, între el şi oamenii spre care năzuise din toate adâncimile sufletului său, s-a deschis o prăpastie”. El scrie această scrisoare în timpul unei nopţi, pe acelaşi birou aflându-se arma ce îi va pecetlui soarta la ivirea zorilor. Protagonistul este, de fapt, un om doborât de singurătate şi frică, trăind printre oamenii ce îl consideră trădător, simţindu-se neiubit.
    Unul dintre punctele forte ale volumului este structura acestuia, care e asemănătoare cu cea a romanului “Ion”, operele fiind scrise ȋn aceeaşi perioadă. Atrage atenţia structura acesteia, în capitole principale, ce au o denumire semnificativă şi ajută lectorul să prezică ceea ce va urma, dar şi să stârnească, în acelaşi timp, curiozitatea acestuia: “Sabia lui Damocle”, “Catastrofa” etc.. Cred că nu întâmplător nuvela atrage atenţia şi prin simetria ei, capitolul 2 fiind intitulat “De ce?” la fel ca şi ultimul capitolul, 11, “De ce?”! La rândul lor, capitolele sunt împărţite în alte părţi mai mici, numerotate cu cifre arabe (1, 2… 8), pentru a da o formă mai logică şi mai ierarhizată a scrierii. Naratorul pune accent pe trăirile şi sentimentele personajului său, care se plânge de modul în care capitala este invadată de către nemţi, aflându-se chiar în pericol de a fi numit trădător din cauza originii sale ardeleneşti. Totuşi, acesta nu ia niciun fel de iniţiativă, şovăind la fiecare pas pe care îl face, ceea ce îl aduce şi în situaţia de faţă: “Şovăirea m-a stăpânit până-n ultimul ceas. Ieri înainte de amiazi ea a fost mai tare ca mine. Mă făcea să mă gândesc la compromisuri. […] Dacă m-aş fi gândit numai la mine… Dacă m-ar fi uitat şovăirea… Dacă… dacă… Ce afurisit este cuvințelul acesta!”
    Finalul cărţii este, oarecum, neaşteptat, cel puţin pentru mine. Şi este neaşteptat tocmai fiindcă, în mod normal, nu te aştepţi la un astfel de deznodământ… Cu toate că opera nu se bucură de aceeaşi profunzime precum celelalte opere ale lui Rebreanu, cu siguranţă prezentarea războiului, “o tragedie uriaşă, alcătuită dintr-o complexitate de tragedii mărunte”, aduce aminte celor care trăiesc în prezent consecinţele grave ce le poate aduce o astfel de catastrofă şi poate o privire mult mai obiectivă în privinţa acestuia: “Mă strigă… Vin, vin!… Acuma…”
    „Calvarul” prezintă o poveste de viaţă, o poveste ce cuprinde profunde analize psihologice, un personaj complex, trăiri intense şi experienţe marcante. O carte profundă care m-a atras încă de la început şi m-a impresionat cel mai mult. Care m-a marcat! Sunt multe lucruri pe care nu le-am menţionat, multe lucruri pe care nu le-am dezbătut şi analizat în profunzimea lor, de aceea recomand tuturor să citească această carte, să o citească nu întâmplător, ci cu atenţie şi să o înţeleagă, dar, mai ales, să o aprecieze la adevărata ei valoare!

    ANDREEA CIUCĂ
    Clasa a X-a C
    C. N. „Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea

  50. 50

    Pop Maria Victoria

    Fetița care se juca de-a Dumnezeu, Dan LunguPop Maria, a XI-a BLiceul de Muzică „Tudor Jarda” Bistriţa„Fetița care se juca de-a Dumnezeu” m-a impresionat deoarece descrie o problemă actuală a societății în care trăim, emigrația! Acest fenomen a început după anul 1989 şi s-a răspândit extrem de mult. Masa migranților a suferit o creștere începând cu anul 2001, odată cu eliminarea vizelor. Până în 2006, numărul imigranților români se triplează, destinațiile favorite fiind Spania şi Italia. Anul 2007 este anul intrării României în UE şi reprezintă începutul unui nou regim migrator, unul „oficial”.În acest context, cartea o prezintă pe Rădiţa, o fetiţă simplă, afectată, la fel ca mulţi alţicopii, dincolo de ficţiunea literară, de acest fenomen care determină consecinţe în plan financiar, dar şi psihologic. Rădița își iubește foarte mult părinții, bunicii și sora, iar viața ei pare aproape perfectă: locuiește cu mama, tatăl și sora sa acasă la bunici pentru a reduce cheltuielile pe care le au în apartamentul de la oraș.Toate acestea însă se vor schimba într-o zi,evenimentul declanşator fiind o simplă temă. Fericită că a luat cea mai mare notă, Rădița ajunge acasă mai devreme și dă nas în nas cu niște valize uriașe și o vede pe mama sa, Letiția,pregătită să plece în Italia pentru scurt timp. Însă, din acea zi, viața tuturor avea să se schimbe definitiv. Șederea mamei se prelungeşte din cauza cheltuielilor neprevăzute. Povestea este construită din două planuri alternate constant : viața celor rămași acasă șiviața din Italia. Acasă, Rădița suferă din cauza lipsei mamei pe care nici bunica, nici banii saucadourile primite din Italia nu o pot înlocui. În Italia, viața Letiției este extrem de dificilă, ea se confruntă și cu imaginea extrem de degradată a românilor, aceștia fiind etichetați ca hoți sau analfabeți, de unde şi dificultatea de a trasa o linie clară între realitate şi ficţiune. Rădița este un copil, simbol al inocenței, care traversează o traumă din cauza lipsei mamei. Ea este un copil extrem de creativ, inventându-și propriile jocuri precum „Jocul de-a Dumnezeu”, în care ea le ordonă oamenilor sau obiectelor să facă ce vrea ea. Crescută de către bunică cu credință în Dumnezeu, aceasta are cele mai pure intenții: nu le cere oamenilor să facă decât lucruri bune și nu îi cere niciodată mamei să se întoarcă.Pe aceeași linie a inocenței este construit și finalul. Sătulă de promisiunile mamei privind întoarcerea acasă, Rădița ia decizia să plece ea la mama. În același timp, dezgustată deceilalți membri ai familiei care au uitat de mama, aceasta hotărăște să fure banii adunați de Mălina. Astfel, mezina familiei află de incestul dintre tatăl și sora sa. Finalul este total neașteptat, dând o notă realistă cărții. Tema migrației își reflectă puternic influența asupra cărții, deoarece, după mulți ani pierduți în străinătate, românii se întorc în țară, riscând să nu mai găsească nimic din ce au lăsat la plecare.

  51. 51

    Petroaia Lidia

    Memorii ale durerii
    Lidia Petroaia, clasa a Xa D, Colegiul National “Al.I.Cuza”, Galaṭi
    MOTTO: ,,Crește din nou suferința noastră/ Ca un Prut revărsat, Doamne/ Ce vor fi având cu noi?…„ Grigore Vieru -,,Acolo pe unde…”
    ,,Te doare sufletul când vezi în listele cu cei deportați o treime numai vârste de copii (adica 210); dintre cei 602 deportați sunt copii sub 15 ani. Puteau fi acești copii ,,dușmani ai poporului” care amenințau puterea comunistă? Evident că nu. Ei bine, acesta este ,,comucidul”. Nu ideologia, ci crimele făcute în numele ei.” ,Gheorghe Nandriș notează în prefața volumului care mi-a cucerit sufletul, „Amintiri din viaṭă. 20 de ani în Siberia”, scris de Aniṭa Nandriş-Cudla.

    DAR CINE ESTE AUTOAREA ACESTEI OPERE?
    La începutul secolului al XX-lea, s-a născut cea care avea sa fie martora unei experienṭe cumplite: deportările în Siberia. Apărută în 2013 la editura Humanitas, sub titlul de ,,20 de ani în Siberia”, lucrarea poate fi considerată reprezentativă pentru litertura “Memorialului durerii”. Cartea este scrisă de o femeie cu doar trei clase,fără studii,neșcolită,dar cu o iubire de mamă,de patrie și de Dumnezeu de neclintit: ,,Prin cîte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea siama…Eu m-am născut în anul 1904, în satul Mahala, județul Cernăuți.”. În acea perioadă, moscalii erau cei care și-au impus prin furt și omorât, ,,autoritatea”.Copiii ei erau școlari (11, 14 si 17 ani) când au fost deportați în Siberia.
    Izolați de lume, trăind în condiții precare, au trebuit să se adapteze într-un timp foarte scurt pentru a câștiga lupta dintre viață și moarte. Cu ajutorul eschimoșilor au învățat sa vâneze prin diferite modalități de capturare a hranei, să pescuiască și să mânuiască sania cu câini. Asumându-și o misiune greu de dus până la capăt, Anița descrie foarte detaliat teroarea transmisă de ei, de ea, care, la rândul nostru, este simțită și de noi, cititorii: ,,Nu mâncam cu zilele acolo, iar apă primeam foarte puțină.” A traversat kilometri întregi în tundră, groaza acaparând-o total, s-a confruntat cu moartea de nenumărate ori, singurul ei gând fiind: ,,Ia-mă pe mine și ocrotește-mi copiii, Doamne!”, nu: , ,,EU vreau să trăiesc! Doamne, ajută-mă! ”. Această femeie le-a fost totodată și mamă, și tată. În acea lume, doar iubirea față de semeni și tăria sufletească i-au putut salva: ,,Aciastă dragoste şi iubire de familie ni-a dat putere în toate greutăţile şi am putut rezista şi ni-am salvat ”. La capătul calvarului,a reușit să se întoarcă în Bucovina,în gospodaria sa pe care a recuperat-o după 15 ani, însă unul dintre copii a fost nevoit să se intoarcă în Siberia la muncă, pentru a-și putea întreține familia. Povestea Aniţei depăşeşte graniţele tragediei unei familii sau a unui sat; este tragedia unui întreg neam românesc din nordul Bucovinei.

    În viziunea mea, Anița este un adevărat exemplu existențial de la care mulți oameni, inclusiv copiii, trebuie să înțeleagă că ,,jertfa se face numai cu iubire”. O mamă eroină și luptătoare, un suflet bun care, în ciuda neputințelor și impedimentelor pe care le-a întâmpinat, este, într-adevăr, un personaj aparte. A reușit să mă surprindă prin tăria și tenacitatea cu care și-a apărat, cu prețul vieții, cei trei copii, familia și credința strămoșească. Povestea acestei femei deosebite i-a inspirat și pe cei de la ,,Radio România Cultural” sa realizeze un spectacol radiofonic de excepṭie.
    Citiṭi cartea Aniṭei Nandriş! Veṭi ramȃne cu senzaṭia unei mărturii tulburătoare…Istoria neamului are încă atȃtea pagini scrise, dar necitite…

  52. 52

    Anfimov Cristina

    Vîntu Teodora, cl. a IX-a, C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
    Cezar Petrescu, Întunecare, Editura de Stat pentru Cultură şi Artă, 1959

    În romanul ”Întunecare”, Cezar Petrescu construieşte povestea plină de durere a anilor din timpul Primului Război Mondial. Pe scurt, romanul ilustrează viaţa lui Radu Comșa, un tânăr de la ţară care ajunge avocat cu o carieră promițătoare. Ajungând în casa familiei Vărdaru, se îndrăgosteşte de fiica patronului său, Luminiţa. Este admirat pentru planurile de schimbare a ţării, dar şi luat în derâdere de cei din jurul său, oameni politici aflați la putere, care îi spun că viaţa nu este corectă şi pentru a trăi bine trebuie să trişezi, nu să faci dreptate.
    Revoltat de mentalitatea oamenilor ajunşi la putere, lasă totul, iubirea şi viaţa liniştită, şi se îndreaptă spre front. Merge la război cu nădejdea că frământarea, suferinţa, lupta vor aduce lumii o schimbare, vor instaura o viaţă mai demnă şi mai bună. Dar, spre dezamăgirea personajului, războiul nu a reușit să schimbe caracterele oamenilor care l-au trăit.
    După razboiul care a destrămat atâtea familii, i-a mutilat chipul despărţindu-l de femeia iubită, Radu Comşa s-a înscris într-un partid tânăr sperând ca visele lui să devină realitate. După înscrierea în partid realizează că nu are puterea de a schimba nimic şi se îndepărtează de politică, revenind la origini. Într-o zi o vede pe unica sa iubire, Luminiţa, plimbându-se fericită împreună cu soţul ei. Totul i se întunecă în faţa ochilor şi îl străpunge gândul sinuciderii. Bărbatul se aruncă în lacul negru, dar acesta are apa „atât de grea şi blestemată, încât nu primeşte trupul nici unui înecat”. Radu Comșa se simte înfrânt și în lupta cu sine.
    Titlul romanului, ”Întunecare”, este simbolic pentru destinele frânte de război. Întunericul învăluie sufletele soldaților mutilați sufletește și trupește, întunericul bântuie casele rămase pustii, întunericul tulbură viața lui Radu Comșa, îndepărtându-l de tot ce a iubit. În final, totul devine întuneric, moarte.

  53. 53

    Roxana Munteanu

    „444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara‟, Editura Humanitas, București, 2016
    Tania Hanu, clasa a X-a D, Liceul Teoretic „Avram Iancu‟, Cluj-Napoca
    „Am venit ca sǎ ofer, nu ca sǎ primesc‟ sunt unele dintre cele mai cunoscute cuvinte ale lui Neagu Djuvara, o personalitate care a marcat nenumărate vieți, atât prin cărțile sale cu un succes deosebit, cât şi prin ideile cu privire la trecut, actualitate şi lucrurile cu adevǎrat importante în viațǎ, exprimate cu o convingere de neclintit, de-a lungul întregii sale vieți care a durat nu mai puțin de 101 de ani.
    Cartea aniversarǎ de la editura Humanitas, structurată în trei părți, dezvăluie aspecte din viața istoricului și opiniile sale privind cele mai controversate subiecte: exilul, rǎzboiul, dragostea, cǎsnicia, şi alte evenimente şi perioade importante din viața unuia dintre ultimii aristocrați ai României.
    În prima parte sunt prezentate fapte de biografie, precum viața fără tatǎ sau greutǎțile întâmpinate de patriot în exilul impus de situația curentă a țǎrii sale asupritǎ de comunism. Nǎscut la Bucureşti în 1916, chiar la trei zile după ce România intrase in razboi, Neaju Djuvara a trǎit o mare parte din viațǎ în străinătate, fǎrǎ sǎ uite însă dragostea fațǎ de patria lăsată în urmă din cauza rǎzboiului. Franța reprezintă locul realizării academice – licențiat în istorie la Sorbona, doctor în filosofie la Paris, devine doctor în drept. România, în schimb, este locul împlinirii de destin : „Destinul a vrut ca la şaptezeci de ani sǎ fac ceea ce voiam sǎ împlinesc la treizeci: sǎ fiu universitar, sǎ conferențiez, sǎ public cărți in limba romanǎ.[…] Acum e vremea roadelor‟. Întors în România, dupa 45 de ani de exil, în februarie 1990, autorul era deja un personaj care întruchipa istoria României din ultimul secol.
    Fragmentele în care autorul vorbeşte despre subiectele care i-au marcat viața se regăsesc în a doua parte a cǎrții, „Fragmentarium‟. Aici, el îşi exprimǎ opiniile despre evenimente precum lunga perioadǎ petrecutǎ în Africa, sau despre efectele negative ale comunismului asupra poporului român, educație, lectură, scris sau relațiile de cuplu.
    În ultima parte devine evident cǎ istoricul nu a lǎsat neatinsǎ nicio viațǎ cu care a intrat în contact, direct sau indirect. Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu, Radu Oltean și alții povestesc experiențele legate de acest autor, şi confirmǎ impactul puternic pe care personalitatea lui l-a avut.
    Ceea ce m-a impresionat este modul în care academicianul vorbește cu cititorii, atât de simplu, familiar și cald. M-am regǎsit în unele fragmente şi trǎiri. Nu pot decât sǎ mǎ bucur cǎ am descoperit aceastǎ carte şi acest om care au reuşit sǎ îmi aminteascǎ de cât de importantǎ este dragostea pentru țarǎ şi pentru oamenii care o locuiesc. Consider cǎ ar trebui sǎ parcurgem măcar o datǎ un fragment din aceastǎ carte, deoarece Neagu Djuvara reprezintǎ un fenomen cultural care ne-ar îmbogăți ca ființe individuale și ca parte a unui popor.

  54. 54

    Oprea Geanina

    CATASTROFA, de Liviu Rebreanu

    Editura „Sigma”, Bucureşti, 2015

    Ziua bună, dragul meu cititor! Mă bucur că ai ales să descoperi lumea pe care o ascund în câteva file albe, povestea pe care o port în sufletul meu românesc, suflet bătut de gloanțele puștilor neînfricate și al “lătratului tunurilor”. Vei descoperi singur în călătoria pe care o vei avea, ce vrea să spună acest “lătrat de tunuri“.
    Pentru început, vreau să-ți spun câteva umile cuvinte despre acela ce a hotărât să lase cerneala cu gândurile lui pe paginile mele, ce sper să rămână nemuritoare în mintea și inima ta. Omul ce a dat naștere unei frumoase, dar tragice nuvele este unul dintre cei mai renumiți scriitori din țara din care eu provin, Liviu Rebreanu. Părintele meu s-a născut la data de 27 noiembrie 1885, într-un sat pitoresc din mândra mea Românie, satul Târlișua. Aici, tatăl meu mi-a dat viață atât mie, cât și altor surori, precum: “Pădurea spânzuraților“; “Ciuleandra“; “Răscoala“; “Gorila“ și, de asemenea, unor frați, cel mai cunoscut fiind “Ion“. Ion a devenit foarte popular în rândul marilor critici literari, căci, în acesta, tatăl nostru a depus multă încredere și strădanie pentru a forma un adevărat caracter. Autorul poveștii mele scria doar în nopțile adânci. Era foarte superstițios și considera că numărul său norocos e 13, din acest motiv eu sunt structurată în 13 capitole. Din păcate, acest om extraordinar, atât pe mine, cât și pe ceilalţi, ne-a lăsat să hoinărim prin lume singuri, căci el s-a stins la data de 1 septembrie 1944. Nu vreau să știu cauza, deoarece aș începe să plâng, iar paginile mele s-ar scurge! Am făcut promisiunea de a purta numele tatălui meu pentru o eternitate în tezaurul literar al României, din acest motiv nu pot să plâng!
    Acum îți voi spune câteva lucruri și despre mine. M-am născut în anul 1921, fiind publicată în volum alături de “Hora morţii” şi “Iţic Ştrul, dezertor”. Anterior însă am apărut în 1919 în magazinul ilustrat „Lectura pentru toţi”, iar o versiune în manuscris datează încă din noiembrie 1916, cînd Bucureştiul era ocupat de trupele germane. De unde am aflat aceste date? Graţie unui pasionat al operelor rebreniene, Niculae Gheran, în volumul 2 al ediţiei critice „Rebreanu” semnate de acesta. Port un nume simplu, ce la prima vedere îți inspiră un film despre o adevărată apocalipsă a lumii, dar în adâncul meu nu ascund decât durerea pe care un om o simte atunci când este înlăturat de familia lui, obligat să lupte cu zeci de armate, în final ajungând să se înfrunte cu propriul frate. Tatăl meu a numit toată această furtună de sentimente, CATASTROFA. Acesta este numele meu! Am fost creată pentru a prezenta o temă dureroasă despre acela ce, cu ani în urmă, distrugea totul în calea lui, ce nu lăsa nicio sclipire sufletească în urmă, iar aceia ce supraviețuiau erau adevărați învingători! Nu vorbesc de nimeni altul decât de… război!
    Eu sunt aceea ce a trăit mult timp printre gândurile personajului meu principal. Nu-ți spun numele lui, pentru că trebuie să-l afli singur. Pot spune doar că acest om a dus o cruntă luptă atât cu armatele italiene, ruse …, dar și cu concepțiile chinuitoare pe care și le-a format cu trecerea celor doi ani și jumătate în armată. El a fost căptușit cu o adevărată mantie de voință, cu care voia să-şi îndeplinească datoria, dar care… după nenumărate ceasuri s-a distrus, soldatul meu devenind o epavă de emoții stranii și reci. Era un adevărat războinic, ducând până la capăt luptele cu bine. Dar, din păcate, acesta și-a pierdut rațiunea, astfel devenind ușor obsedat. De ce? Vei vedea dacă vei hotărî să mă cunoști în totalitate! De asemenea, tot eu prezint și lupta dintre un om și frații lui. Aceasta este cea mai tristă parte, ce mă aduce într-o stare deprimantă! Soldatul meu este nevoit să lupte cu frații lui. Ce va alege… vei afla la finalul istoriei mele! Știu că vei dori să știi motivul!
    Dintre toate cuvintele ce mă alcătuiesc, favoritele mele, deși au o putere emoțională imensă asupra mea, sunt: “- Frate… român…“. Pot spune că… atunci când tata mi-a spus aceste cuvinte și contextul în care se aflau, am început să vărs câteva lacrimi. Povestea în sine este tristă, dar, dacă te străduiești puțin, poate vei descoperi ceea ce pe mine mă încântă. Ca să te ajut puțin, îți spun doar că are legătură cu o victorie! Acum, că este a soldatului meu sau a altcuiva… nu pot a-ți spune. Îți făgăduiesc doar că te voi purta pe culmile unor emoții ușor triste, dar presărate și cu câteva raze de soare.
    Aceasta sunt eu, “Catastrofa”! Te invit să iei parte la acţiunea unei nuvele despre un război, ce a avut loc atât pe frontal unei țări, cât și pe cel al unui suflet. Vino să pășești printre ploaia de gloanțe și lătratul tunurilor! Te aștept într-un șanț de noroi, înconjurat cu sârme, puşti, gloanţe și mitraliere…
    Semnat, “Catastrofa”!

    RALUCA IOANA CĂPĂŢÎNĂ
    Clasa a X-a E
    C. N. “Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea

  55. 55

    Monica Onojescu

    Zanfir Bianca, clasa a VI-a
    Şcoala.Gimnaziala Sf. Nicolae, Târgu Jiu
    Elena Bradișteanu
    Ierburi dulci, ierburi amare – Jurnal
    Editura Măiastra, Tg-Jiu, 2008
    Am participat la un concurs dedicat zilei de 9 Mai – Ziua Europei desfașurat la Biblioteca Județeană „Christian Tell” din Târgu Jiu la care am primit drept premiu, cartea cu titlul de mai sus. Autoarea, Elena Brădișteanu, relatează sub forma unui jurnal, evenimentele desfășurate în perioada ianuarie 1995-iunie 2001. Le-am ales pe cele care se referă la istorie.
    Ianuarie 1995 „Ninge cu fulgi grei. Vizionam un film plin de cruzime războaie și răutăți. Moise le-a spus evreilor să mănânce ierburi amare când vor sărbători ieșirea din Egipt ca să nu uite, în toiul bucuriei, tristețea trecutului”
    25 ianuarie 1995 „Vizionam un film românesc despre începuturile comunismului. Uitasem lozincile care acopereau pereții sălilor de ședințe. Se dansa pe o melodie din anii 1950„ Marinica drăgălașul / Marinică zis codașul ”. Foame, frig, frică îi aștepta pe tovarășii care plecaseră să muncească gratis. Casele de culturăse transformau în camine culturale în cartiere muncitorești. Poți să vorbești mult, fară să spui nimic – Horia Patapievici. Ne spuneți nouă,celor tineri, că nu înțelegem totalitarismul, dacă nu l-am trăit. Dar am citit cărți. Orice istorie implică un anumit grad de subiectivitate. Umilința, durerea, lașitatea sunt atât de greu de explicat (Petre Țuțea – „ Pe mine nu m-au bătut” „Si mai puteți zâmbi- întreabă reporterul” „Zâmbesc, ca să nu plâng-răspunde omul”)
    Revoluția este o metresă care trebuie luată de nevastă. Există o masă de oameni săraci, care se chinuie, hrănindu-se cu pâine si ceai și locuind într-un apartament fără căldură.
    „Guvernele cad din aceleași motive pentru care au fost alese” (Napoleon)
    În copilărie , viața țăranilor era asemănătoare cu viața din Roma antică. Femeile aveau niște cămăși largi, cusute cu râuri în partea de sus, legate cu bete în talie,peste care purtau o fustă de stambă. Sosise vremea certificatelor de proprietate, niste hârtii fară folos. O bătrână bolnavă de inimă, nu dormise toată noaptea, pentru că nu fusese trecutăpe listă și rămăsese fără cupon.
    Jean Cocteau prefera mitul „o minciună devenită realitate” în locul istoriei, o realitate care devine minciună cu trecerea timpului. Cu cât vorbim mai mult despre istorie, cu atât adevărul se complică în variante și interpretări.
    Un reporter vorbea cu un senator „Dumneavoastră faceți istorie”? „Cine face istoria? Popoarele sau cei care le conduc? Trecutul trăiește atâta timp cât îți amintești de el”
    1 Decembrie 1996 „Se comemorează jertfele Revoluției din 1989. Vom afla vrodată cine a tras în noi? La Timișoara flutură din nou drapelul rănit ; in primul rând se afla un tânăr în scaun cu rotile, unul dintre eroii revoluției.
    Autoarea se bucură de prezența tatălui:„ bătrân, bătrân si aproape orb. Împlinise 90 de ani. Povestea întâmplări din război. Noaptea se gândea la întâmplările istoriei, si la pedepsele pe care le primesc cei răi. La sfârșitul lumii vor fi cântărite faptele oamenilor si cei păcătoși vor fi pedepsiți. „va fi ales grâul de neghină”
    Comunismul a fost un fel de pat al lui Procust, cu ajutorul căruia se ajusta tot ce nu se potrivea cu tiparul lor. „Nașul meu a făcut închisoare doi ani (fiind învățător si preot) Nu a mai fost primit la scoală ajungând socotitor la cooperativă. „Ce pușcărie? Eu am fost la școala de reeducare unde am devenit un om nou”.
    Primăvara 1997. „Pentru că trupul este ca iarba câmpului, și toată fala lui ca floarea ierbii, s-a uscat iarba și floarea s-a scuturat” (autoarea amintește despre dispariția ăn neființă a tatălui, un gol imens rămas în inima ei)
    Februarie 1998. „ M-am săturat să aud sloganul „ voi face totul”. Deschid televizorul și ascult o dezbatere politică: ziariști și politicieni se infruntă. Ce caut oare? Fericirea”
    Ianuarie 1999. „ Devalorizare, inflație,prețuri care urcă vertiginos, luceafărul minerilor agită bâta și amenință capitala, în timp ce Decebal Traian Remeș mărește valoarea taxelor. Acesta reprezenta bilanțul speranțelor noastre din ultimii nouă ani. Fiecare zi este o redută care trebuie cucerită.”
    Ianuarie 2000. Autoarea își amintește despre mitul lui Pygmalion. Se știe ca pe insula Creta trăia un sculptor iscusit, ce realiza o statuetă de o frumusețe inestimabilă, însuflețită de Afrodita. Avusese un fiu pe nume Pathos. În limba greacă numele acesta înseamnă suferință. „Dacă ai avut azi o bucurie, la noapte tristețea te va aștepta pe pernă.” ( Khalil Giabran). Dualismul este evident.
    14 Iunie 2001. Autoarea a terminat de citit cartea „ Cutia neagră” de Amos Oz și a observat că nu a înțeles, după atâta timp,ce inseamnă cu adevărat viața oamenilor. Apoi a urmărit un documentar despre Revoluție și părerea unor critici literari. „Eram atât de flămânzi, încât l-am fi dat jos pe Bush ca să putem lua o Coca-Cola.”
    „Nu este ușor sa te simți izgonit din Eden, te așezi la pământ si astepți trezirea,”
    In concluzie, autoarea ne-a dezvăluit realitățile trăite personal îmbinându-le cu amintirile relatate de tatăl sau si de rude , folosind citate din opere celebre si cugetări ale unor oameni de seamă. A scris cu sinceritate, mâhnităde realitățile timpului reflectate in documentarele vizionate.

  56. 56

    Tiplea Ioana

    Cartea „A treia viață” de Hédi Fried a însemnat pentru mine o renaștere spirituală, asemănătoare cu stările descrise de autoare în cazul unora dintre pacienții ei. Opera sa este, în sine, o analiză psihologică a tuturor persoanelor afectate de Holocaust, împărțite în prima generație, cea care a fost deja matură în momentul războiului și ideilor antisemite și generația a doua: copiii celor din prima generație. Gruparea persoanelor care, tinere fiind, au luat parte la atrocitățile vremii se împart, în funcție de grupurile cu care se identifică mai mult, în ambele categorii.

    Încă dinainte de a citi aceste pagini, mă întrebam cât de afectată este viața acestor persoane, pe care eu le percepeam ca victime: ale sorții, ale Holocaustului, ale prejudecăților sau ale morții. Pentru mine, diferența dintre ” supraviețuitor” și ” victimă” era infimă, o simplă diferență de exprimare, în măsura în care discrepanța era mai degrabă de anvergura unui canion, ce desparte o pace emoțională relativă și greu dobândită de un abis al suferinței. Am învățat ca suferințele sunt incomparabile, iremediabil cusute în țesutul inimii noastre. Hédi Fried combate puternic teoria cum că timpul vindecă rănile, dimpotrivă, ea susține că timpul le adâncește și le cangrenează; afectează atât în mod conștient, cât și în mod subconștient felul de percepție al vieții, reacțiile și trăirile interioare. Dar mai ales colorează în palete întunecate relațiile cu propriii copii.

    O suferință provoacă alta. Un efect cauzator poate fi atât ascunderea paranoică a adevărului, cât și împovărarea odraslei cu tot ceea ce te chinuie și îți biciuiește sufletul. Iar tu, copil fiind, urmezi exemplul dat și îti traumatizezi la rândul tău familia. Nevoia de a- și găsi un scop în viață, de a fi „văzuți” și de a le fi recunoscută suferința și în același timp putere de supraviețuire, de a combate singurătatea și de a da ceva la schimb vieții, îi îndeamnă pe mulți dintre supraviețuitori către meserii cu caracter social. De regulă, aceștia aleg meseria de profesor, doctor sau psiholog. Hédi Fried a ales cea din urnă profesie, din nevoia de a- și înțelege mai bine sinele și din cauza vocii interioare ce îi cerea să îi ajute și pe alții.
    Încă de la început, puneam sub semnul întrebării în ce măsură poate această supraviețuitoare de origine evreiască născută în Sighet, cu sufletul marcat de umilințele și durerea prin care a trecut, să- i sprijine pe ceilalți supraviețuitori să-și elibereze parte din traumă, din frica de viață. Dar aceasta, din punctul meu de vedere, s- a dovedit nu doar eficientă în meseria ei, prin faptul că a înființat „Café 84” , un club social de descărcare emoțională și de integrare socială, ci și puternică în origini influențate de trăirile suferite la Auschwitz. Astfel, sfârșitul cărții este unul reprezentativ, puternic prin mesaj: „După eliberarea din Bergen- Belsen, am sosit în Suedia aproape dezbrăcată. Singurul lucru pe care l-am avut cu mine din casa copilăriei mele, cadou făcut de părinții mei, a fost numele meu mic, pe care naziștii au încercat să mi-l ia. De aceea este poate de înțeles că doresc ca numele să-mi fie scris și pronunțat corect. Hédi, de preferat cu accent și definitiv fără diftong.”
    Cartea merită citită, deși e foarte dureros despre ce citești, pentru că nu e o poveste, ci o adevărtă istorie!

    Ioana Țiplea, Liceul Pedagogic Sighet

  57. 57

    Negrea Diana

    Pădurea spânzuraţilor, Liviu Rebreanu
    Diana Negrea, clasa a XI-a, Liceul de Muzică „Tudor Jarda” Bistriţa

    Romanul ,,Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu descrie o perioadă sumbră a omenirii, nu doar a unei ţări, accentul căzând pe condiția tragică a intelectualului ardelean, personaj inspirat din biografia autorului. Protagonistul este Apostol Bologa, personaj prin care Liviu Rebreanu sintetizează prototipul propriei generații, sentimentele și trăirile lui din acea perioadă.
    De ce această carte ce face parte şi din recomandările profesorilor? Pentru că, dincolo de drama individuală a celui care se vede nevoit să aleagă între două tipuri de datorii, se reflectă o dramă colectivă care, spre deosebire de cea prezentată de romanul camilpetrescian, nu o anulează pe cea particulară, ci o completează. În plus, titlul mi se pare extrem de sugestiv, mai pternic decât ceea ce regăsim astăzi, oferind o imagine tranşantă, dură şi elocventă a unei perioade în care haosul războiului anulează individualitatea. Asfel că războiul este cel care marchează acea perioadă, creând o atmosferă întunecată, a unei toamne mohorâte: ,,Sub cerul cenușiu de toamnă… spânzurătoarea nouă și sfidătoare… întindea brațul cu ștreangul spre câmpia neagră…”. Drama sufletească este generată de vorbele tatălui său – ,,să năzuiești mereu a dobândi stima oamenilor, și mai ales pe a ta însuți.” În momentul în care face parte din completul de judecată care a condamnat la moarte, prin spânzurare, pe sublocotenentul Svoboda, acesta fiind pedepsit pentru că a încercat să treacă frontul la inamic. Privirea sfâșietoare și ,,desprățuitoare de moarte” declanșează conflictul interior al personajului: ,,simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelingea în inimă ca o imputare dureroasă”.
    Ceea ce mi-a atras atenția a fost faptul că Liviu Rebreanu a reușit să scrie un roman inspirat din realitate, din realitatea imediată, reuşind să transfigureze o dramă personală şi să o integreze în cea colectivă. Totodată, naratorul insistă asupra corectitudinii și asumarea vinei de către protagonist. Condamnarea la moarte nu sperie, ci aduce împăcare sufletească, dovedindu-se singura ieşire dintr-un conflict de natură socială sau psiho-morală, inima fiindu-i inundată de ,,iubirea care îmbrățișează pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea”.
    Așadar, romanul ,,Pădurea spânzuraților” reflectă un eveniment marcant al României, reuşind să ilustreze cum istoria colectivă afectează istoriile particulare. Am ales acest roman deoarece oglindește valori pe care nu le mai regăsim în contemporaneitate şi care ne oferă o lecţie asupra a ceea ce înseamnă, cu adevărat, iubirea de patrie – sacrificiul pe care îl face Apostol Bologa pentru cauza nobilă a neamului său, pentru libertate, pentru iubirea de adevăr, murind ca un erou al românilor: „cu privirile îndepărtate”, „cu ochii însetați de lumina răsăritului… spre strălucirea cerească”.

  58. 58

    Negrea Diana

    Pădurea spânzuraţilor, Liviu Rebreanu
    Diana Negrea, clasa a XI-a, Liceul de Muzică „Tudor Jarda” Bistriţa

    Romanul ,,Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu descrie o perioadă sumbră a omenirii, nu doar a unei ţări, accentul căzând pe condiția tragică a intelectualului ardelean, personaj inspirat din biografia autorului. Protagonistul este Apostol Bologa, personaj prin care Liviu Rebreanu sintetizează prototipul propriei generații, sentimentele și trăirile lui din acea perioadă.
    De ce această carte ce face parte şi din recomandările profesorilor? Pentru că, dincolo de drama individuală a celui care se vede nevoit să aleagă între două tipuri de datorii, se reflectă o dramă colectivă care, spre deosebire de cea prezentată de romanul camilpetrescian, nu o anulează pe cea particulară, ci o completează. În plus, titlul mi se pare extrem de sugestiv, mai pternic decât ceea ce regăsim astăzi, oferind o imagine tranşantă, dură şi elocventă a unei perioade în care haosul războiului anulează individualitatea. Asfel că războiul este cel care marchează acea perioadă, creând o atmosferă întunecată, a unei toamne mohorâtă: ,,Sub cerul cenușiu de toamnă… spânzurătoarea nouă și sfidătoare… întindea brațul cu ștreangul spre câmpia neagră…”. Drama sufletească este generată de vorbele tatălui său – ,,să năzuiești mereu a dobândi stima oamenilor, și mai ales pe a ta însuți.” În momentul în care face parte din completul de judecată care a condamnat la moarte, prin spânzurare, pe sublocotenentul Svoboda, acesta fiind pedepsit pentru că a încercat să treacă frontul la inamic. Privirea sfâșietoare și ,,desprățuitoare de moarte” declanșează conflictul interior al personajului: ,,simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelingea în inimă ca o imputare dureroasă”.
    Ceea ce mi-a atras atenția a fost faptul că Liviu Rebreanu a reușit să scrie un roman inspirat din realitate, din realitatea imediată, reuşind să transfigureze o dramă personală şi să o integreze în cea colectivă. Totodată, naratorul insistă asupra corectitudinii și asumarea vinei de către protagonist. Condamnarea la moarte nu sperie, ci aduce împăcare sufletească, dovedindu-se singura ieşire dintr-un conflict de natură socială sau psiho-morală, inima fiindu-i inundată de ,,iubirea care îmbrățișează pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea”.
    Așadar, romanul ,,Pădurea spânzuraților” reflectă un eveniment marcant al României, reuşind să ilustreze cum istoria colectivă afectează istoriile particulare. Am ales acest roman deoarece oglindește valori pe care nu le mai regăsim în contemporaneitate şi care ne oferă o lecţie asupra a ceea ce înseamnă, cu adevărat, iubirea de patrie – sacrificiul pe care îl face Apostol Bologa pentru cauza nobilă a neamului său, pentru libertate, pentru iubirea de adevăr, murind ca un erou al românilor: „cu privirile îndepărtate”, „cu ochii însetați de lumina răsăritului… spre strălucirea cerească”.

    1. 58.1

      Curcan Ioana

      Ioana Curcan, clasa a X-a B, Liceul „Demostene Botez” – Truşeşti, Botoşani
      „Bibliotecara de la Auschwitz” – Antonio G. Iturbe
      Romanul „Bibliotecara de la Auschwitz” scris de Antonio G. Iturbe conține o poveste pe cât de tristă, pe atât de necesară pentru a sublinia importanța cărților până și într-o societate desfigurată.
      În prim plan se află Dita, o fată cehă de 14 ani, care trăieşte în lagărul nazist de la Auschwitz în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, autorul ne prezintă viața adolescentei în mijlocul atrocităților din lagărul de concentrare. Aici, oamenii ajung să spere mai curând la o moarte rapidă, fără chin, decât la libertate.
      Într-o lume a haosului, Ditei i se oferă un scop ce o face să supraviețuiască: opt volume ținute într-o bibliotecă clandestină de Fredy Hirsch și câțiva „oameni-cărți” din Blocul 31 unde își petrec orele zilei copiii din lagăr. În ciuda pericolelor,îi învață pe cei mici să scrie, să numere, să cânte, le oferă speranța unei vieți normale după ce vor fi eliberaţi.
      Fiecare carte este tratată cu sfințenie. Câteva minute în care Dita izbutește să citească sunt neprețuite, o ajută să se sustragă temporar realului terifiant: zecile de morți din noaptea precedentă (de foame, frig sau boală), sutele de oameni gazați în cuptoarele ce scuipă cenușă și miros de carne arsă, acoperind lagărul cu veșnici nori cenușii. În lagăr, moartea este considerată „la fel de firească precum o muscă într-un grajd”.
      Tânăra se maturizează precoce, izbutind să trăiască printre paturi infestate cu paraziți, boli, în lumea abuzurilor. Cred că e un model prin determinare, ne face să ne gândim că viața noastră nu e așa nedreaptă în comparație cu ororile trăite de ea. Văd în Dita o luptătoare, o eroină capabilă să ne dea o lecție importantă: cărțile, cultura, trebuie să supraviețuiască, oricât de ostile sunt condițiile, pentru că doar prin acestea omenirea poate supraviețui fără să-și piardă valorile dezvoltate în sute, poate mii de ani.
      Romanul este foarte bine documentat pentru a expune fapte reale șocante prin duritate. Nu-l recomand celor ce doresc să vadă doar „rozul” vieții, refuză să cunoască statutul degradat al omului pus în situația de război și rasism. Aici, „oamenii sunt îngrămădiți, marcați și sacrificați, ajung să creadă că sunt vite”, singura salvare pentru conștință rămânând emoțiile:,,râsul și plânsul le amintise că sunt încă oameni”.
      După părerea mea, e cel mai bun roman ce prezintă viața copiilor în lagărele naziste, stând la loc de cinste printre „Băiatul cu pijamale în dungi”-John Boyne, „Jurnalul Annei Frank”- Anne Frank și „Un băiat pe lista lui Schindler”-Leon Leyson.
      „De-a lungul istoriei, toți dictatorii, tiranii și asupritorii, fie ei arieni, orientali, arabi slavi sau de orice culoare a pielii, fie că apărau revoluția populară, privilegiile claselor dominante, porunca lui Dumnezeu sau disciplina sumară a militarilor, oricare le-ar fi fost ideologia, cu toții au avut ceva în comun: mereu au persecutat cu înverșunare cărțile. Acestea sunt foarte periculoase, stimulează gândirea.”

  59. 59

    Anfimov Cristina

    Bondor Andreea, cl. a IX-a, C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
    Mircea Eliade, Pe strada Mântuleasa, Editura Humanitas, 2008;

    ”Pe strada Mântuleasa” este o nuvelă fantastică ce te forțează să te desprinzi de tot ceea ce te înconjoară pentru a te scufunda întru totul în lumea mitică descrisă de autor. Cele 11 capitole surprind istorisirile pline de viață ale personajului principal, învățătorul Zaharia Fărâmă, fost director al Școlii Primare nr. 17 de pe strada Mântuleasa din București.
    În comparație cu alte scrieri importante ale lui Eliade, ”Romanul adolescentului miop”, ”Maitreyi” sau ”La țigănci”, firul narativ al acestei cărți este unul dificil de urmărit. Lecturarea nuvelei este o adevărată provocare, întrucât contextul temporal este unul invers cronologic, iar firul narativ se încâlcește din ce în ce mai mult pe parcursul cărții, formându-se astfel anumite bucle temporale.
    Într-o zi, Zaharia Fărâmă atrage atenția Securității care îl arestează. Securiștii îl introduc într-o clădire întunecoasă, cu multe coridoare lungi și murdare, ca un adevărat labirint. Bătrânul este supus unor lungi interogatorii, dar, în loc să răspundă la întrebări, povestește mai multe întâmplări fantastice care ne trimit în timpuri din ce în ce mai îndepărtate. Poveștile lui Fărâmă se întind pe o perioada de 250 de ani (1700-1950) și constau în aventurile a mai multor personaje legate între ele prin fire complicate: Lixandru, Borza, Darvari, Oana, Iozi, Abdul, Leana, Doftorul și alții.
    Dintre toate poveștile lui Fărâmă, cel mai mult mi-a stârnit interesul povestea lui Iozi, băiatul rabinului din Calea Moșilor (octombrie 1915). Iozi, Darvari, Aldea, Lixandru și Ionescu erau prieteni foarte buni încă din copilărie; împreună descoperă o pivniță părăsită plină cu apă în care se afla „o peșteră de diamant și luminată de parcă ardeau o mie de făclii…” . Aceștia sunt conviși că locul este portalul către o altă lume, întrucât „s-au potrivit semnele pe care le învățase Aldea de la Abdul”. Fiecare băiat sare în apă, niciunul dintre ei nu găsește trecerea către o altă lume, însă, după ce își îmbrățișează prietenii, Iozi sare în apă cu capul înainte și nu se mai întoarce. Acesta dispare de pe fața pământului, fiind căutat multă vreme în zadar. În urma acestei întâmplări, Lixandru caută și el cu disperare trecerea de sub pământ în pivnițele de pe fostele pământuri ale boierilor Calomfiri, nemaifiind văzut de nimeni după anul 1932.
    Învățătorul Zaharia Fărâmă și anchetatorul său sunt două personaje care cred în lucruri diferite. Primul crede în mituri, celălalt nu crede nicio clipă în verosimilitatea povestirilor lui Fărâmă. Acesta ne introduce într-o lume de basm asemănătoare celei din ”O mie și una de nopți”. El încearcă să-i deruteze pe anchetatori, ducându-i pe alt drum, în alt timp și alt spațiu. Evadarea în poveste este o modalitate de a se sustrage capcanelor anchetatorilor, o cale de salvare, la fel cum credința a fost o cale de salvare pentru mulți oameni care au stat în închisorile comuniste.
    ”Pe strada Mântuleasa” este o scriere plină de suspans prin intermediul căreia ești introdus într-o lume misterioasă, accesibilă doar celor care cred în ea, și în care îți dorești să dispari, precum a dispărut și Iozi.

  60. 60

    Miruna Popescu

    Miruna Popescu, clasa a V-a A, Șc. Gim. Nr.1 Sibiu
    Titlul cărții citite de mine este „8 povestiri de pe Calea Moșilor” de Adina Popescu, carte apărută la Editura Arthur.
    Acum, la sfârșitul cărții, sunt impresionată de ce a putut scrie autoarea și nedumerită de ce nume le-a pus copiilor.
    Din conținutul cărții am reținut că din când în când autoarea asculta discuri cu povești. Într-o zi, ea scrie o poezie și devine o poetă celebră în toată școala. Într-o noapte, urcă pe bloc și vede eclipsa de Lună. La un moment dat, ea îi convinge pe colegi să exploreze școala, în căutare de locuri secrete și misterioase. Calea Moșilor este a autoarei Adina Popescu pentru că acolo se întâmplă totul și numele ei adevărat este Calea Copilăriei. Nu vă spun mai multe, vă las să aflați.
    Mesajul cărții este: Ce bine e să fii copil! Îndemnul pentru copii este să nu se lase de copilăria lor, să nu își dorească să fie adulți.

  61. 61

    Adochiți Cătălina

    Elcu Luis, clasa a X-a B, Liceul ”Demostene Botez” – Trușești, Botoșani
    „Băiatul cu pijamale în dungi ” – John Boyne

    Ororile Holocaustului sunt redate de scriitorul John Boyne în romanul „Băiatul cu pijamale în dungi ” prin narațiunea subiectivă a unui inocent. Personajul principal al romanului, un băiețel de 9 ani, Bruno, este martor și participant la evenimentele asociate cu cel de- al Doilea Război Mondial.
    Cartea începe cu prezentarea personajului, un copil plin de energie, curios, în plină dezvoltare. Întorsătura din viața lui e declanșată de învestirea tatalui său în funcția de comandant în armata lui Hitler, familia sa fiind nevoită să se mute lângă Auschwitz (numit în carte, într-un mod subtil, Out-With – “afară cu” ) . Acest lucru îl întristează pe protagonist deoarece este nevoit să își părăsească prietenii, locurile natale, bunicii iubitori.
    Noua sa locuință este înconjurată de un gard foarte înalt ce o separă de restul lagărului, lucru interesant pentru Bruno, el neștiind care este rolul acelor persoane îmbrăcate cu „pijamale în dungi” și plasate după gard.
    Adus în mijlocul lagărului, nimeni nu-I explică unde se află cu adevărat sau ce se întâmplă în jurul său. De asemenea, face descrierea copilăroasă a lui Fury – ” Fury e cu mult mai scund decât tata şi nu la fel de puternic (…) Avea părul închis la culoare, tuns scurt şi o mustaţă mică, aşa de micuţă că Bruno se întrebă de ce îşi mai bătuse capul cu ea sau dacă cumva pur şi simplu uitase acolo o bucăţică când se bărbierise” – fără a ști că acest om, invitat des la cină împreună cu familia sa, este Adolf Hitler.
    Curiozitatea îl împinge într-o aventură de explorare a împrejurimilor casei. Ca urmare, găsește un băiat evreu, Shmuel, slab, murdar, însă fascinant. Cei doi leagă o prietenie, purtând discuții aproape zilnic sau stând pur și simplu într-o tăcere surdă, examinându-se reciproc.
    Bruno ar dori să afle mai multe despre rostul numeroșilor soldați ce dădeau târcoale împrejurimilor, statutul tatălui său în acest context sau adevarata identitate a lui Fury .
    Viața grea a prizonierilor și modul barbar în care sunt trațati îl șochează, acesta nepricepând care este diferența dintre evrei si germani, de ce locuiesc separat și în condiții diametral opuse, de ce nu poate fi alături de Shmuel și de ceilalți copii cu care s-ar putea juca.
    În finalul romanului, Bruno reușește să treacă de cealaltă parte a gardului unde stă cu Shmuel, dar este dus într-o încăpere foarte mare, întunecată, alături de toti ceilalti prizonieri, pentru a se adăposti de ploaie …. sau asta era doar în mintea lui, scopul camerei fiind cu totul altul. Vă las pe voi sa aflați.
    Recomand romanul oricarui adolescent care dorește să afle mai multe despre viața în interiorul unui lagăr de concentrare. Este ușor de citit, scris din perspectiva unui copil, captivându-te după fiecare scenă, stârnindu-ți apetitul pentru a trece cât mai repede la următorul capitol.

  62. 62

    Adochiți Cătălina

    Ioana Curcan, clasa a X-a B, Liceul „Demostene Botez” Trușești, jud. Botoșani
    „Băiuțeii” – Filip Florian, Matei Florian
    Cartea „Băiuțeii”, scrisă de frații Filip și Matei Florian, a apărut în România la editura Polirom în colecția Top 10+. Opera a fost tradusă în Polonia, Marea Britanie, urmând să fie lansată în Bulgaria și în Spania.
    Romanul pune în prim plan copilăria băieților Filip și Matei, povestită chiar de ei înșiși, într-un fel de dialog în care fiecare își spune versiunea în capitole.
    Acțiunea se petrece în mare parte pe strada Băiuț, pe lângă blocul D 13, în București. Debutul îl face micuțul Matei care ne împărtășește dificultățile de socializare și conflictele iscate din pricina jocurilor cu băieții din vecini.
    În această carte este prezentată în mod realist relația dintre frați, Filip (fratele mai mare) fiind protectorul lui Matei și, mai târziu, al lui Mircea, fratele vitreg. Pe alt plan, comunismul prezentat prin ochii inocenți și sinceri de copil nu pare a avea un impact prea mare asupra vietii, fiind prea puțin înțeles de cei doi care rămâneau cât se poate de indiferenți, ca și în cazul divorțului părinților în care singurul care realizează ce s-a întâmplat este Filip. În schimb, jocurile de fotbal și teatrul radiofonic centrau lumea celor doi.
    Revolta specifică a copiilor împotriva autorității e ilustrată prin povestea războiului lor cu „patria”, culminând cu gestul lui Matei de a „murdări” cascheta cu stemă a iubitului mamei sale: „Atunci am înțeles, fără să fie nevoie de demonstrații complicate, că, dintre toate lucrurile din lume, cel mai mult și mai mult Patria era o oliță.”
    În ce mă privește, acest roman mi-a readus nostalgia propriei copilării, chiar dacă nu am trăit în vremurile comuniste și am învățat că, oricât de mult s-ar tulbura adulții cu politica și grijile zilnice, copiii vor găsi întotdeauna mai multe căi de a-și crea propria lume cu prieteni imaginari și bucuria lucrurilor mici, transformând orice oportunitate într-un joc nou.

  63. 63

    Poenar Luiza Vasilica

    PELINUL NEGRU – Ioana Nicolaie
    Poenar Luiza, Clasa a X-a, Liceul de Muzică Tudor Jarda, Bistrița

    ,,În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea.’’
    Acesta este ,,cuvântul înainte’’ pe care autoarea ni-l expune ca parte introductivă a unui act important, a unui dezastru ale cărui efecte au marcat numeroase vieți. Acest mesaj se repetă constant în capitolele romanului, având ca scop principal să declanșeze un semnal de alarmă privind indiferența pentru victimele dezastrelor, care dobândesc o suferință de neimaginat în lipsa sprijinului care i-ar putea face să ducă o viață normală.
    Dezastrul de la Cernobîl este considerat ca fiind cel mai grav accident din istoria energiei nucleare. Radiațiile emise în dezastru au lăsat în urma lor milioane de victime: numeroase decese, imediat după expunerea la radiații și bolnavi de cancer sau bolnavi psihic. Ca urmare a accidentului, expunerea individuală a populației în România a crescut, manifestându-se urmările în special la copii.
    Personajul principal al romanului este unul dintre cei care au suferit în tăcere, care a înfruntat boala deși puterea se stingea din interior. Augustina este o fetiță născută la câteva luni după catastrofă, care provine dintr-o familie numeroasă și al cărei vis este de a învăța, de a fi o persoană inteligentă, dar oricât de mare ar fi această dorință nu reușește să treacă de complexul cititului.
    Micuța Augustina parcurge o călătorie greu de descris, întâmplări de acasă, apoi de la școala specială din Buzău. Ea este un personaj cu care se empatizează ușor și a cărei suferință stârnește duioșie și revoltă. Am pătruns împreună cu ea într-un univers aparte, într-o lume care derutează și produce indignare în același timp, care ne arată că cei responsabili de o tragedie teribilă pot să nu răspundă pentru ea, ci să-și trăiască viețile nestingheriți, în timp ce victimele se cufundă din ce în ce mai adânc în iarba neagră.
    Protagonista duce o bătălie interioară, între a se caracteriza drept o « drugă », lipsită de inteligență sau o « tutuană », reprezentanta a tot ceea ce este bun şi corect. Aceste extreme provin de la cele două păpuși ale sale. Aceasta dorea să fie precum tutuana, păpușa model, însă cel mai adesea era precum druga: « Tutuana mea rămăsese singură în camera pentru musafiri. Pe cea mai frumoasă cuvertură, cu trandafiri mari, țesută de buna. Iar druga, undeva sub pat, unde oricine se poate rătăci, așteptând să fie scoasă afară. Dar eu… ce era cu mine, ce avea să se întâmple? »
    Realitatea iadului produs în Cernobîl a reprezentat unul dintre cele mai mari dezastre produse vreodată. Fetița, Augustina, nu este însă în conformitate cu realitatea, iar inocența acesteia face ca adevărul să fie și mai dureros: cei slabi sunt lăsați pe marginea prăpastiei și doar puterea interioară îi poate scăpa de o cădere în neant.

  64. 64

    Simion Anca

    Simion Anca, clasa a VII-a, Școala Gimnazială Bârzava, jud. Arad
    Jurnalul Annei Frank, Humanitas, 2016

    Astăzi mă gândesc nu la ceea ce a ridicat România, ci la ceea ce a dus probabil la decăderea ei și a Europei – Războiul. Eu sunt aici să apăr memoria Annei Frank și a tuturor copiilor ce au trăit în vremea Primului și a celui de-al Doilea Război Mondial. Să apăr cuvântul care a fost ea într-o lume a armelor. Deoarece ea este mai mult decât o fată cu un jurnal. E un simbol al istoriei. Jurnalul a fost pentru mine o mare surpriză, nu atât în faptul că a fost scris de un copil, cât în faptul că există. Știam despre existența Annei Frank, așa cum toată lumea știe despre Harry Potter că e un vrăjitor, iar despre Sherlock Holmes că e un detectiv. Câteodată doar ai impresia că te-ai născut știind asta. Dar am rămas mereu la ideea că Anne Frank e un personaj creat pentru a da un nume celui de Al Doilea Război Mondial. Nu puteam să mă înșel mai mult și să fiu totuși atât de bună la o predicție ce a trezit în mine un instinct de supraviețuire mult mai accentuat. Și chiar în timp ce țineam jurnalul unei străine în fața ochilor mei, mi-am dat seama că, da, Anne e cu adevărat un personaj. Iar fata pe care eu o credeam doar un personaj îmi e acum nu doar un exemplu, e deja ca o soră înghețată în timp, închisă pentru totdeauna în scrisorile ei.
    Ce poate spune un adult cu privire la asta? Că e, nu știu, o copilărie? O joacă de copii? Cum gândește un adult? Fiindcă am observat că, în timp ce adulții nu vor să-i înțeleagă pe copii, adolescenții între ei își înțeleg mult mai bine gândurile. Altfel nu pot să explic cum o fată atât de departe de mine în timp a reușit să îmi prezinte mintea cu introducere, cuprins și încheiere. Mi-a deschis ochii, mi-a pus pixul în mână și mi-a șoptit „scrie!“. M-a prezentat pe mine fără să mă cunoască și a rămas alături de mine, strângându-mi mâna până la final. Ceea ce a scris Anne Frank nu e doar o înșiruire de idei, acțiuni din viața Europei în război sau doar din viața lor de zi cu zi în Anexă. Nu e un articol, nu e un document istoric fără viață. E gândire. Sunt gânduri puse laolaltă, frici, povești. E povestea unui evreu. Fata asta avea și are încă un cuvânt de spus față de felul în care noi, copiii, suntem și am fost priviți.
    Jurnalul este Al Doilea Război Mondial în mintea unui adolescent ce a trăit pe vreme de război. Este o chemare la un alt fel de luptă — bătălia încrederii. Acești oameni au stat ascunși, au supraviețuit doar pentru a trăi, cu vise spre „când se va termina războiul“. Iar aici vine Anne, care visează asemenea la un după, dar mult mai măreț, ceva care ar merita cu adevărat. Fiindcă dacă țintești sus ai toate șansele să cazi la mijloc, dar dacă ținta ta e jos, poți doar să cazi și mai jos. Anne Frank și familia sa împreună cu o altă familie și cu un prieten ce li s-a alăturat după, s-au ascuns în sediul firmei patronate de tatăl său, într-un loc căruia i-au spus Anexă. Dar gândiți-vă așa: știți acest lucru, știți că războiul a făcut din oameni trupuri îmbibate cu frică. Știți că o mulțime de oameni s-au ascuns și au fost prinși. Cu toate acestea, în Anexă toată lumea părea să-și continue viața. Anne a găsit acolo iubirea. Și-a dat seama ce și cum sunt oamenii. S-a găsit, în schimbul a toate câte le-a lăsat în urmă, pe sine. Întrebarea mea e: merită? Merită să pierzi totul și să te găsești pe tine, tu-ul tău mult căutat? Anne probabil ar fi spus „da, merită“. Fiindcă Anne, prin Jurnalul ei, a reușit să se înțeleagă pe sine ca om.
    Oamenii ca Anne sunt atât de rari. Să știi cine ești și să o poți transpune în cuvinte fără să minți, fără să o iei pe ocolite. Să poți să te reinventezi fără pic de rușine sau milă față de tine. Anne putea să facă asta. Vedea prin oameni, vedea prin ea însăși și știa cum și ce anume trebuia schimbat. Pentru că, așa cum a spus ea : „Nu pot să-mi imaginez prea bine cum poate cineva să spună sunt slab și să continuie să rămână slab. Păi dacă știi asta, de ce nu reacționezi, de ce nu-ți formezi caracterul?“ Răspunsul meu ar fi: pentru că nu știu exact cât sunt de slab. Eu văd în „sunt slab“ o defensivă, un contraatac stupid asupra a ceva ce nu știi când sau dacă va veni. „Sunt slab“ e deseori un strigăt de ajutor. Fiindcă toată lumea e slab într-un fel sau altul, într-un moment sau altul.
    Jurnalul acesta e mărturia unui cavaler. Lupta din interiorul său în timp ce trupul mânuiește sabia. Dar acestă bătălie devine tot mai mare, astfel încât e tot mai greu să o ții sub control, doar în mintea ta. La un moment dat totul iese într-un torent de aluzii, strigăte, lacrimi și îndoieli. Controlul îl deține doar scrisul, iar scriitorul trebuie să execute. Fără comentarii, fără strigăte, doar cuvinte scrise cu o cerneală pătată de lacrimi. Așa că Anne Frank a scris. S-a lăsat în voia literelor și a continuat să se perceapă pe sine ca om. A lăsat în urma sa cuvinte care nu erau propoziții scrise în declarațiile de război. A lăsat în urmă foc. Depinde de noi dacă știm cum să-l menținem viu.

  65. 65

    Adochiți Cătălina

    Iuliana Gabriela Ursu, clasa a X-a B, Liceul „Demostene Botez” Trușești, Botoșani

    ,,Muzici și faze ” este un roman scris de Ovidiu Verdeș, o poveste întinsă pe 500 de pagini, împărțită în 40 de capitole, fiecare capitol conținând scene din viața personajului narator Tinuț, la 15 ani.
    Ideea principală a acestei cărți este adolescența. Pe parcursul lecturii, simțeam că intru în mintea, în viața unui adolescent din anii `80, pasionat de muzică rock și colecționar de înregistrări muzicale, licean inteligent, talentat la literatură, obținând rezultate foarte bune la școală, dar și neserios, care iubește pe ascuns o fată simpatizată de multă vreme, Hari.
    Acțiunea se desfășoară în ultima săptămână de școală(1978), când se încheie mediile, când se pleacă în tabere la munte, la mare.
    Tinuț ne povestește scene din viața de elev, dar și personală: vizionarea filmelor de la cinematograful din Drumul Sării, primul sărut, întâlnirile din cofetăria de cartier (Parașuta)- un reper spațial important al lumii liceenilor: ,, Parașuta era cofetăria din vale unde urma să mă întâlnesc cu Mimi, cu Luci și cu Tanana diseară […]. Îi ziceam ,,Parașuta” pentru că la mesele de afară avea o prelată cu dungi albe și roșii”.
    Adolescentul se îndrăgostește de Hari, cea mai frumoasă fată din clasă, puțin cam pretențioasă, dar plină de umor, ușor formând un cuplu idealist :,,Treaba era clară, că și Hari ,,filtra ” cu mine, cum zicea ea, numai că, fiind toată ziua la școală, toți cu ochii pe noi, nu apucam să vorbim niciodată ca lumea.”
    Eu cred că acest roman a fost creat pentru ca cititorul contemporan să facă o comparație între adolescența din anii `80 și a lui însuși. Am văzut lumea acestei generații ca fiind diferită de a noastră, totuși influențată doar în mică măsură de rigorile comunismului, prezentate deseori anecdotic. M-am regăsit în unele scene, m-am relaxat în timp ce o citeam, cartea se parcurge repede. Mai mult, lectura îți aduce mai mereu zâmbetul pe buze prin discursul plin de umor și limbajul colocvial, specific universului adolescenților.

  66. 66

    Fuica Violeta

    Trifan Oana, clasa a IX a C, Liceul Teoretic Emil Racoviţă, Galaţi
    ABECEDARUL ISTORIC GĂLĂŢEAN de VICTOR CILINCĂ, Editura Sinteze, 2015

    Dacă vrei să desluşeşti taine din trecutul oraşului nostru, trebuie neapărat să citeşti ABECEDARUL ISTORIC GĂLĂŢEAN scris de VICTOR CILINCĂ şi publicat la Editura Sinteze în 2015. Autorul este nu doar ziarist, ci şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar şi al Asociaţiei profesorilor de istorie Dunărea de Jos din Galaţi. Intenţia lui Victor Cilincă a fost aceea de a ne prezenta nouă, adolescenţilor,” o istorie a Galaţiului spusă ca o poveste” .
    Într-adevăr, cartea se citeşte asemenea unui roman de aventuri, adică fremătând de curiozitate, cu sufletul la gură. Nu eşti nevoit să reţii date, repere cronologice exacte, căci istoriile oraşului sunt de fapt “nişte poveşti cu comori ascunse, cu războaie şi inventatori, cu scriitori, pictori şi cântăreţi de renume”, după cum însuşi autorul spune în Introducerea volumului. Abecedarul istoric ne arată că avem numeroase motive să ne mândrim cu oraşul nostru. Aflăm, de pildă, că Galaţiul a fost primul oraş din ţară unde i s-a ridicat statuie lui Eminescu, sculptorul numindu-se Friederic Stork. Prima instituţie europeană din România, Comisia Europeană a Dunării, a funcţionat la Galaţi o perioadă îndelungată, până aproape de începerea celui de-al Doilea Război Mondial. În palatul CED sovieticii şi-au instalat Cartierul General al Armatei, la sfârşitul războiului. Astăzi, clădirea impunătoare este sediul central al Bibliotecii V.A. Urechia, fondatorul instituţiei de cultură fiind primul român nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace. În conacul boieresc al lui C.Negri de la Mânjina, aproape de oraş, s-au întâlnit mari personalităţi istorice şi culturale ale neamului nostru, Al.I.Cuza, Nicolae Bălcescu, Alecsandri şi Kogălniceanu ”şi-au sfătuit în taină cum să îndeplinească visul tuturor românilor de a fi în sfârşit împreună”(op.cit., p.18). De altfel, Al. I. Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite Moldova şi Muntenia, a fost mare judecător şi pârcălab la noi în oraş. Tot Abecedarul ne învaţă să cinstim cum se cuvine memoria gălăţenilor care s-au jertfit, la sfârşitul Primului Război Mondial, oprind armata rusească a noii puteri bolşevice, care ar fi primejduit toată Europa. Centrul vechi al oraşului a fost bombardat şi complet distrus de armata germană în retragere în faţa armatei sovietice, la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale.”Reconstruit în grabă şi cu economie în primii ani ai comunismului, centrul oraşului nu şi-a mai recăpătat măreţia” (op.cit., p.124).
    Poate că s-a pierdut măreţia oraşului de odinioară, dar au rămas fascinante istoriile locului şi ale oamenilor care au facut din Galaţi un reper al istoriei naţionale. ABECEDARUL ISTORIC GĂLĂŢEAN scris de VICTOR CILINCĂ are o mare calitate: te face să fii mai curios, mai dornic de a descoperi, de a cunoaşte mai mult, de a străbate labirintul istoriei călăuzit de firul poveştilor adevărate.

  67. 67

    Fuica Violeta

    Fuica Violeta, Liceul Teoretic Emil Racoviţă, Galaţi

    100 DE ANI DE ISTORIE ROMÂNESCĂ ÎNTR-UN ROMAN POSTBELIC
    Dimineaţă pierdută de Gabriela Adameşteanu
    Romanul a apărut în aprilie 1984, la Editura Cartea Românească, fiind tradus şi publicat în numeroase ţări: Franţa, Spania, Ungaria, Israel,Turcia, Bulgaria, Polonia. Ediţia consultată pentru recenzie aparţine Editurii Polirom, 2011.
    Două personaje feminine, Vica Delcă şi Ivona Scarlat, aflate la vârsta senectuţii, exponente a două medii sociale diferite de la sfârşitul secolului XX: mahalaua bucureşteană şi burghezia intelectuală, decăzută sub asaltul comunismului. Într-o dimineaţă de sâmbătă de la sfârşitul iernii, Coana Vica se hotărăşte să o viziteze pe Ivona ca să obţină cu o săptămână mai devreme cei cincizeci de lei promişi, în amintirea mamei sale, Sofia Ioaniu. Cu numai şase sute cinzeci de lei pensie, nu se putea descurca să plătescă ”şi chiria, şi lumina, şi televizorul”. Deşi atât de diferite, protagonistele au în comun latura dramatică a existenţei lor. Timpul istoriei le-a influenţat hotărâtor destinul amândurora: ”Ce să te mai gândeşti cum ar fi fost să fie, după câte ne-a fost dat să îndurăm, toţi, madam Delcă, toţi…Afară de lichele, cine dintre cei de vârsta noastră n-a suferit? O generaţie, pot să spun, de sacrificiu…Două războaie, averi pierdute, cutremur, arestări, puşcăriile pline, teroare şi sărăcie!” (op. cit., p. 270).
    Tot eşafodajul romanului se bazează pe discuţia dintre cele două femei, fragmentată de numeroase monologuri care aduc în prim-plan gândurile şi vorbele lor nerostite, dar şi referiri la alte personaje, situaţii, momente din viaţă . Timpul interior, al memoriei celor două bătrâne, se dilată progresiv, pornind de la anumite replici, gesturi sau lucruri. O fotografie veche, făcută în vara anului 1914, atrage atenţia Coanei Vica, declanşând regresarea într-un timp istoric apus şi totuşi atât de viu în memoria protagonistelor. Perioada dificilă a copilăriei Vicăi se suprapune peste evenimentele tulburi din timpul Primului Război Mondial. Bătrâna retrăieşte spaima zilelor “când a venit peste Bucureşti ţipiligu” şi toată mahalaua a fost în alertă, cel mai bun refugiu fiind pivniţele lui Spală-Varză, sau momentul când “lângă ei , la Obor, a căzut bombele de la aeroplane, ziua-n amiaza mare şi-a omorât lume necăjită, şi femei care venise să ia lemne.” (op. cit., p. 21). Vica a fost martorul dispariţiei unui stil de viaţă, a unor mentalităţi şi valori de tip burghez, în contextul evenimentelor istorice majore ale secolului al XX-lea (cele două războaie mondiale, instaurarea comunismului) şi al schimbărilor profunde pe care le-a suferit societatea românească, îndeosebi pătura socială a burgheziei. Spre deosebire de Ivona Scarlat, care “a citit în cărţi” sau a ascultat “poveştile lui Papa” despre intrarea României în Primul Război Mondial ori despre refugiul în Moldova al Regelui, după ce nemţii au ocupat Bucureştiul în toamna lui 1916, Coana Vica este un martor preţios al acelor vremuri:”(…)io cu ochii mei am văzut!Şi-ncolo oi ţine, n-oi ţine minte, da ce-am trăit de copil, toate parc-a fost ieri!…Ştii cum s-auzea tunurile d-aproape?”(op. cit., p. 271). Bombardamente, arestări, abuzuri, nimic nu scapă memoriei prodigioase a Vicăi Delcă. Pricepută croitoreasă, tânără de numai “şaisprezece sau optsprezece ani” pe vremea aceea,s-a făcut imediat plăcută de“cucoanele Bucureştiului”,clientele Casei de Modă la care lucra Vica. Madam Ioaniu, o femeie “învăţată şi rafinată” dintr-o reputată familie burgheză, a chemat-o la ea acasă pentru “probă”, căutând-o ulterior ori de câte ori avea treburi de făcut prin casă. În timp, a devenit o apropiată a Sofiei, luând astfel contact cu o lume total diferită de cea pe care reprezenta ea. Descurcăreaţă, şi-a deschis prăvălie, a muncit şi s-a bucurat de viaţă. De altfel , “şcoala vieţii” a învăţat-o să supravieţuiască în vremurile grele din perioada comunismului. Regimul i-a luat tot ce a avut, dar femeia s-a adaptat şi reuşit să găsescă soluţii“Ştie ea ce merită alde Ivona: pup-o în bot şi ia-i banu tot.” (op. cit., p. 77). Se pare că filozofia de viaţă a lui Pristanda este salvatoare, în anumite circumstanţe.
    Pe de altă parte, amintirile Ivonei aduc în prezentul naraţiunii perioade ample din trecutul familiei, dar şi evenimente istorice petrecute de-a lungul unui secol. Profesorul Stefan Mironescu, tatăl Ivonei (pentru care fiica are un adevărat cult) este tipul intelectualului rafinat, spirit pătrunzător şi vizionar. Din perspectiva acestui personaj sunt reconstituite evenimentele istorice ce domină partea centrală a romanului. Alianţe politice impuse, rivalităţi, discursuri demagogice, pregătiri militare, alarme, bombardamente, toate îşi găsesc ecou în paginile jurnalului ţinut de profesor.
    Revenirile în timpul naraţiunii sunt punctate de comentariile Vicăi sau ale Ivonei. Limbajul buruienos al Coanei Vica atrage atenţia cititorului, însă rareori amuză. Dincolo de amprenta stilului colocvial, tipic mahalalei, regăsim formulări de-a dreptul aforistice:”Aşa-i pe lumea asta, cât ai să dai, eşti bun, cât nu, nu faci o ceapă degerată…”(op. cit.,p.14). Locvacitatea celor două femei exprimă nu doar nevoia de comunicare, ci şi teama de singurătate, amplificată de bătrâneţe.
    Aşadar, Dimineaţă pierdută de Gabriela Adameşteanu este un roman în care firele destinelor individuale se împletesc şi se destramă în vâltoarea istoriei implacabile.

  68. 68

    Monica Onojescu

    Savin Roxana Mădălina, clasa a X-a C,
    Colegiul Național „Garabet Ibrăileanu”, Iași
    N.A. Bogdan
    IAŞI
    LEAGĂN AL UNIRII NEAMULUI ROMÂNESC
    1916-1918
    REMINISCENŢE ŞI ÎNSEMNĂRI

    N.A. Bogdan este autorul acestei minunate cărţi de istorie, acesta s-a născut în Iaşi, în anul 1858, de-a lungul vieţii sale ocupând mai multe funcţii administrative, în sfera culturală sau în aceea jurnalistică. „Reminiscențele și însemnările” cuprinse în volum au fost organizate de cercetătorii Liviu Papuc și Olga Iordache, la solicitarea istoricului Ion Agrigoroaiei și publicate la editura timpul din Iași, în cadrul unui proiect dedicat Centenarului Marii Uniri, proiect inițiat de Primăria Iași și revista „Convorbiri literare”. Lansarea a avut loc pe 24 Ianuarie 2018, la Muzeul Unirii din Iași.
    Cartea conţine ilustraţii care însoțeau manuscrisul original şi fotografii cu persoanele, clădirile, evenimentele cele mai importante, afișe și documente din perioada anilor 1916-1918 din Iaşi. Având uneori aspectul unui jurnal, consemnările încep pe la sfârșitul verii anului 1916, terminându-se pe la finalul anului 1918, puţin și din 1919. Descrierea evenimentelor, fenomenelor sociale, a traiului greu și a condițiilor aproape imposibile de supravieţuire de pe o zi pe alta, a formelor de guvernare şi a politicii din acea vreme în orașul speranței românești este realizată cu lux de amănunte. Autorul prezintă în mod evident impresia sa asupra celor întâmplate. În momentele de la declararea războiului şi după încheierea acestuia, naţiunea română a fost supusă unor grele încercări, înregistrându-se un număr foarte mare de morţi, într-o perioadă atât de scurtă. Datorită marilor greutăţi ale iernii, a tendințelor de îmbogăţire ale autorităţilor locale sau chiar ale aliaților de la răsărit se produce sărăcirea locuitorilor și refugiaților. Copleșiți de frământările momentului (frigul, lipsa lemnelor, foametea, transformarea oraşului…), unii dintre ieşeni caută loc în aşa-numitele trenuri ,,directe” în alte judeţe sau chiar înafara ţarii. N.A. Bogdan își exprimă opinia justificată, uneori criticând reacţiile celor din jur, măsurile prea aspre, campaniile zgomotoase, descriind personalităţi de seamă ale vieţii culturale și politice – dintre care remarcăm familia regală oamenii politici care au creat, din refugiul la Iași, Români Mare.
    Cartea valorifică și unele texte publicate în presa vremii de N.A. Bogdan. Astfel facem cunoștință cu soldatul rănit pe frontul din Transilvania, care străbate aproape jumătate din teritoriul țării prin spitale, prin gări în care este dat jos din tren, prin căruțele binevoitorilor și mâncând cam o dată la cinci-zece zile. Emoționante sunt și listele celor căzuți, moartea unui actor al Naționalului ieșean, evidența spitalelor – aproximativ 35 – care funcționau atunci pentru a salva toată România strămutată vremelnic în Moldova. Cititorul află cu surprindere despre epidemia declanșată, statistica deceselor – adevăruri ale istoriei şi trăiri din viaţa lui N.A. Bogdan.
    Captivantă prin modul familiar de înşiruire a evenimentelor (cronologic, dar și selectiv), cartea preia dialoguri surprinse pe stradă, descrie mișcări de mase și consemnează mentalități, oferind o perspectivă complexă, modernă asupra unei istorii pe care ne place să o retrăim.

  69. 69

    Monica Onojescu

    Mămăligă Matei, clasa a XI-a
    Colegiul Național „Garabet Ibrăileanu”
    O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri
    „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” este cartea cu care aș fi vrut să mă fi întâlnit cu mult timp în urmă. Dacă mi s-ar impune să o definesc într-un singur cuvânt, acela ar fi „ESENȚIAL”. Neagu Djuvara reușește în doar 260 de pagini să îți transmită toate informațiile pe care ar trebui să le știi despre istoria poporului tău, făcându-i pe cititorii tineri să nu fie plictisiți de conținutul cărții și să rămână cu cât mai multe informații din această istorie a românilor. Și cu cât mai multe judecăți. Fără prejudcăți.
    Cartea este împărțită în capitole ce încep cu formarea poporului român, trecând etapă cu etapă prin întreaga noastră istorie ajungând până în contemporaneitate.
    Neagu Djuvara scrie o carte pe înțelesul tinerilor, fără a se exagera cu date și alte detalii. Reușește să explice, sintetizând, situații foarte încurcate, cu o influență enormă în evoluția omenirii, cum ar fi situație specială în care se afla România în Primul Război Mondial, sau politica internă a României după terminarea războiului. Cu eleganță autorul consemnează episodul aproape comic al căsătoriei lui Carol al II-lea cu mult controversata Zizi Lambrino.
    Carte se sfârșește cu capitolul „Instalarea forțată a sistemului comunist „, un capitol în care se vorbește despre instaurarea regimului comunism în România, autorul reușind să evite discuțiile lipsite de miez pe care le poate genera această epocă și această ideologie.
    Consider cartea printre cele mai bine structurate și mai bine scrise cărți de istorie – operă a unui profesionist desăvârșit și a unui perfect mânuitor al cuvântului. Pe bună dreptate volumul a circulat ca un best-seller, aducând satisfacții autorului său, de curând plecat dintre noi, dar atât de viu prin spiritul său inegalabil.

  70. 70

    Pop Maria Victoria

    Pop Maria Victotia
    Clasa XI B
    Liceul de Muzică „Tudor Jarda” Bistrița

    Fetița care se juca de-a Dumnezeu
    Dan Lungu

    „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” m-a impresionat deoarece descrie o problemă actuală a societății în care trăim, emigrația! Acest fenomen a început după anul 1989 şi s-a răspândit extrem de mult. Masa migranților a suferit o creștere începând cu anul 2001, odată cu eliminarea vizelor. Până în 2006, numărul imigranților români se triplează, destinațiile favorite fiind Spania şi Italia. Anul 2007 este anul intrării României în UE şi reprezintă începutul unui nou regim migrator, unul „oficial”.
    În acest context, cartea o prezintă pe Rădiţa, o fetiţă simplă, afectată, la fel ca mulţi alţi copii, dincolo de ficţiunea literară, de acest fenomen care determină consecinţe în plan financiar, dar şi psihologic.
    Rădița își iubește foarte mult părinții, bunicii și sora, iar viața ei pare aproape perfectă: locuiește cu mama, tatăl și sora sa acasă la bunici pentru a reduce cheltuielile pe care le au în apartamentul de la oraș.
    Toate acestea însă se vor schimba într-o zi,evenimentul declanşator fiind o simplă temă la caligrafie. Fericită că a luat cea mai mare notă, Rădița ajunge acasă mai devreme și dă nas în nas cu niște valize uriașe și o vede pe mama sa, Letiția,pregătită să plece în Italia pentru scurt timp. Însă, din acea zi, viața tuturor avea să se schimbe definitiv, șederea mamei prelungindu-se din cauza cheltuielilor neprevăzute.
    Povestea este construită din două planuri alternate constant : viața celor rămași acasă și viața din Italia. Acasă, Rădița suferă din cauza lipsei mamei pe care nici bunica, nici banii sau cadourile primite din Italia nu o pot înlocui. În Italia, viața Letiției este foarte dificilă, deoarece ea se confruntă și cu imaginea extrem de degradată a românilor, aceștia fiind etichetați ca hoți sau analfabeți, de unde şi dificultatea de a trasa o linie clară între realitate şi ficţiune.
    Rădița este un copil, simbol al inocenței, care traversează o traumă din cauza absenței mamei. Ea este un copil extrem de creativ, inventându-și propriile jocuri precum „Jocul de-a Dumnezeu”, în care ea le ordonă oamenilor sau obiectelor să facă ce vrea. Crescută de către bunică cu credință în Dumnezeu, aceasta are cele mai pure intenții: nu le cere oamenilor să facă decât lucruri bune și nu îi cere niciodată mamei să se întoarcă.
    Pe aceeași linie a inocenței este construit și finalul: sătulă de promisiunile mamei privind întoarcerea acasă, Rădița ia decizia să plece ea la mama. În același timp, dezgustată deceilalți membri ai familiei care au uitat de mama, aceasta hotărăște să fure banii adunați de Mălina. Astfel, mezina familiei află de incestul dintre tatăl și sora sa.
    Finalul este total neașteptat, dând o notă realistă cărții. Tema migrației își reflectă puternic influența asupra cărții, deoarece, după mulți ani pierduți în străinătate, românii se întorc în țară, riscând să nu mai găsească nimic din ce au lăsat la plecare.

  71. 71

    Suldac Damaris

    „Moromeții” – Marin Preda
    Suldac Damaris, clasa a X-a, Liceul de Muzică „Tudor Jarda” Bistriţa

    Am citit romanul lui Preda în clasa a IX-a şi m-am simţit imediat atrasă de drama familiei, condamnând iremediabil un regim despre care auzisem de la părinţii mei şi care a reuşit să anuleze comunicarea şi tăria sufletească a multora. L-am recitit acum, sperând să descifrez mecanismele ce pun în funcţiune sufletul protagonistului. Se cuvine să amintesc câteva date teoretice pentru cei care urmează să se apropie de acest roman – a fost scris în două volume publicate în 1955 şi în 1967 şi reprezintă un paradox al epocii. Punct de referință în peisajul literaturii postbelice, surprinde o epocă controversată a istoriei noastre. Oglindă a satului românesc zguduit de instaurarea regimului comunist, prezintă drama unui țăran conștient de procesul de involuție desfășurat în viața rurală din Câmpia Dunării, un univers fărâmițat în care societatea rurală tradițională se destramă şi lumea pare lipsită de omogenitate.
    Protagonistul, Ilie Moromete, în jurul căruia se conturează majoritatea conflictelor, nu face parte din tipologia țăranului cu care am fi obişnuiţi. Special ca structură sufletească şi numit „țăran filosof”, Ilie surprinde prin calitatea lui de lider de opinie în spațiul rural în care tradițiile tind să dispară. Se află în satul românesc ce se confruntă cu o amestecare a valorilor şi o ştergere a tradițiilor. Textul reuşeşte să adeverească amănunte șocante despre instaurarea unei noi orânduiri. Dacă primul volum arată viața în satul dunărean înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, volumul II reprezintă un document-dovadă a instaurării regimului comunist, o izbitoare monografie a unui sat care, treptat, nu mai seamănă cu imaginea tradițională a universului rural. În centrul atenției se găsește familia Moromete – Ilie are trei băieți şi Catrina o fată. Cei doi au împreună două fete şi pe mezinul Nicolae. Conflictul familial va genera drama eroului principal. Una dintre teme este conflictul dintre generații bazat pe idealuri: pe de o parte tatăl vrea să-și țină băieții cei mari aproape de familie, iar pe de altă parte, tinerii îşi doresc să înceapă o viață la oraș, în capitală, ademeniţi de valorile ce propun un trai mai bun (pnă la urmă, conflict etern, dincolo de fiţiunea literară)
    În acest roman românesc cu tematică rurală, nu poziția materială superioară câştigă respectul social, ci abilitățile intelectuale deținute. Astfel, Moromete e bine văzut între bărbați, dovadă faptul că discuțiile politice nu încep fără el. Dar, felul de a fi îl transformă într-un însingurat, căci nu poate comunica nici măcar cu propria familie, trăind iluzia unei familii unite şi simțindu-se trădat când băieții fug se acasă, lipsa comunicării ducând la o disoluţie a familiei, în ciuda eforturilor sale. Rămâne un autoiluzionat şi un personaj care disimulează, parcă mai mult pentru sine… Însă, după ce află de fuga băieților, nu e același. În volumul II, e neîmpăcat cu sine, trăind drama conştientizării faptului că trăiește într-o lume ale cărei valori au dispărut, lume fatală pentru tradiția satului românesc. Soția îl părăseşte, dar aceasta nu mai e o surpriză, întrucât nu mai este considerată o familie tradiţională în care cei doi rămân împreună, dincolo de obstacole.
    Prin scenele simbol, cina – „unitatea” familiei, tăierea salcâmului – nesupunerea bărbatului în fața problemelor, moartea cu spatele la lume-semn al degradării sociale şi dezacordul față de noile schimbări putem deduce că eroul e „supărat” pe lume. Or, în aceste condiţii, cine nu ar fi? Romanul „Moromeții” va rămâne un document literar al timpului de o valoare incontestabilă. Sper să-l citiţi pentru voi, pentru a înţelege o etapă din viaţa părinţilor şi bunicilor voştri, cu mintea şi sufletul deschise, nu pentru că e un roman din programa obligatorie.

  72. 72

    Dunca Angela-Ştefana

    Dunca Angela-Ştefana
    Clasa a XI-a A
    Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, Sighetu Marmației

    Pendulul vieții – Hedi Fried
    Personalitate marcantă a societății civile suedeze, Hedi Fried s-a remarcat prin activitatea neobosită pusă în slujba idealului înțelegerii și bunei conviețuiri între oameni. Eforturile ei de a face cunoscut coșmarul Holocaustului sunt concretizate în volumul Pendulul vieții.
    „Pendulul vieții“ este un îndrumător pentru profesorii ce vor să predea Holocaustul. Cuprinde date istorice, sfaturi și metode de predare concepute de una dintre supraviețuitoarele Holocaustului. Hedi Fried se străduiește să mențină vie în conștiinta umanității monstruozitatea Holocaustului, care a frânt milioane de existențe. Remarcabilă în această carte este capacitatea ei de a povesti fară ură cumplita ei experiență și de a evolua, de a reuși să înțeleagă mai bine sufletul uman, fără a-l judeca. Este de apreciat devotamentul cu care s-a pus în slujba cauzei nobile a educării tineretului în spiritul toleranței și intelegerii.
    Hedi Fried s-a născut în 1924, în Sighetu Marmației, în familia unui medic stomatolog evreu. În 1944, în timpul ocupației maghiare asupra Transilvaniei de Nord, ea a fost deportată la Auschwitz împreună cu întreaga familie. Parinții ei, însă, au fost uciși in lagăr. Eliberată în 15 aprilie 1945, împreună cu sora ei, Hedi Fried a ales să traiască în Suedia, o țară liberă, unde, dupa imense eforturi, a reușit să-și refacă viața.
    „Pendulul vieții“ este o carte despre viață, despre anumite încercări ale vieții cărora suntem nevoiți să le facem față. Aceasta ne demonstrează faptul că viața iți poate lua într-o clipă întreaga lume, dar iți și poate da totul. Ne arată faptul că fericirea, așteptată de oameni întreaga viață, poate fi găsită în cele mai mărunte lucruri și trebuie să profităm de ea, dar și faptul că teama poate fi paralizantă, ne poate controla, domina dacă îi dăm această posibilitate și nu facem nimic în această privință, că iubirea, alături de libertate, este unul dintre cele mai importante lucruri pentru un om, iar singurătatea poate fi copleșitoare, devastatoare, împingându-ne să facem cele mai necugetate lucruri.
    “Sunt multe de povestit. Când reflectez, ies la iveală alte și alte lucruri, amintiri, gânduri. Ca în păpușa aceea rusească, o desfaci pe prima și apare o a doua, care conține și ea una, și încă una…“
    “Ceea ce s-a întâmplat ieri a rămas undeva în sufletul meu și mă leagă de viitor. Viața mea oscilează ca un pendul. Ceea ce s-a întâmplat ieri stă la baza a ceea ce se petrece azi și influențează ce se va întămpla mâine. “
    “Fericirea… Ce e fericirea? De cele mai multe ori o așteptăm, ca să descoperim că tocmai și-a luat zborul. Că nu se afla acolo unde credeam noi că o vom găsi. În drum spre Rusia, Isak era convins că va găsi fericirea acolo. În drum spre SUA este convins că acolo îl așteaptă zeița Fortuna. Aveau oare să i se îndeplinească așteptările? “
    “Generația copiilor mei, cei născuți în anii 1940 și 1950, nu s-a grăbit să se maturizeze. Au fost generația lui Peter Pan, cei care au înțeles că viața de om matur nu înseamnă doar lapte și miere, așa cum crezusem eu și camarazii de vârsta mea. “
    “Suntem educați să credem că viața e o nesfârșita fericire. Înțelegem prea târziu că fericirea constă din momentele mici, care strălucesc într-o zi care, în cel mai bun caz, este una ca oricare alta, iar, în cel mai rău caz, suferință. “
    O recomand ca pe-o veritabilă lecție de istorie ! E impresionanată !

  73. 73

    Anfimov Cristina

    Sfichi Maria, cl. a IX-a, C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
    Sir Sacheverell Stiwell, Călătorie în România, Editura Humanitas, 2012;;

    Sir Sacheverell Sitwell a fost invitat în anul 1937 de către Prințesa Anne-Marie Callimache să viziteze România. Invitatul nu dorește să caute informații despre țara pe care o va vizita pentru a nu-și strica surpriza. Fiind surprins plăcut în timpul vizitei, decide să scrie o carte interesantă în care descrie locurile văzute pentru ca străinii să afle despre această țară minunată care este specială prin simplitatea ei. Cartea este ilustrată cu fotografii relevante pentru conținutul prezentat.
    Cartea este formată dintr-o scurtă introducere în care autorul ne dezvăluie motivul călătoriei sale în România și părerile sale despre această țară înainte să o viziteze. În prima dimineață petrecută în țara pe care o vizitează admiră frumusețea naturii, lanurile de floarea-soarelui și a țăranilor simpli, îmbrăcați în cămăși lungi, albe care munceau pe câmp.
    Autorul este fascinat de câteva mănăstiri din România, în special Hurez, ctitorul ei fiind Constantin Brâncoveanu. Este vrăjit de arhitectura mănăstirii și a bisericii, astfel încât o consideră cea mai frumoasă biserică din câte văzuse până atunci. Biserica din Sucevița este văzută drept ”una dintre cele mai impresionante revelații ale lumii bizantine”, în schimb biserica de la Curtea de Argeș este, în ochii săi, o adevărată dezamăgire. Sitwell este pasionat de aspectul clădirilor vechi, precum palatul lui Brâncoveanu, cel de la Mogoșoaia și de portul popular românesc și de covoarele oltenești, având culori minunate, armonii de roșu și albastru.
    Călătorul este fascinat de țiganii din România oameni cu siluete întunecate, semănând cu indienii la înfățișare, ființe simple, fără o locuință stabilă. Autorul le descrie comportamentul obraznic, neadecvat atunci când cerșesc sau când cineva încerca să comunice cu ei. Sitwell aseamănă la înfățișare lăieții cu personalități din Biblie, având aceleași plete lungi, lăsate liber la fel ca și păstorii bărboși sau regii-păstori din Vechiul-Testament. Nu trece cu vederea minoritatea rușilor lipoveni care s-au stabilit între români pentru că aici le era respectată libertatea religioasă. Autorul cărții observă că această țară este un rai al minorităților, locuitorii trăind în înțelegere deplină indiferent de etnia căreia îi aparțin.
    Finalul îl surprinde pe Sir Sacheverell Sitwell așteptând trenul la plecarea din țară. El ascultă aceleași melodii populare pe care le-a auzit în cele patru săptămâni de călătorie, dar de această dată acestea sună mult mai trist.
    În concluzie, volumul este un document despre România interbelică, văzută de un călător străin.

  74. 74

    Anfimov Cristina

    Boștiog Cosmina, cl. a IX-a, C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
    Dan Lungu, Sînt o babă comunistă!, Editura Polirom, 2013;

    Dan Lungu a scris o carte despre România aflată la zece ani de la Revoluţie, în plină tranziţie; mai exact despre felul în care generaţia care a trăit întreaga viaţă în comunism trebuie să se adapteze la “noua” viaţă. Emilia Apostoae, personajul principal, o pensionară care şi-a petrecut mai bine de jumătate de viaţă sub regimul ceauşist, primeşte un telefon de la fiica sa, Alice, emigrată în Canada, prin care este îndemnată “să nu voteze cu foştii comunişti”.
    Cartea este structurată în capitole scurte, în care alternează episoade ce rememorează copilăria şi adolescenţa Emiliei cu episoade din viaţa de după revoluție.
    Emilia este o bătrână pensionară care regretă cu adevărat comunimul. Ea își aminteste despre primul ei loc de muncă ce i-a adus un trai foarte bun, despre cât de mult se distra și râdea, mai ales cu colegii săi de serviciu (nu prea se omorau cu munca, terminau de obicei norma înainte de pauza de prânz), dar cu toate astea o duceau foarte bine cu toţii. Fată de la ţară, tot ce și-a dorit a fost să ajungă orăşeancă şi să scape de greul de acasă, iar comunismul i-a îndeplinit acest vis, acesta fiind unul dintre motivele pentru care regretă vechiul regim.
    Emilia reprezintă oamenii care au scandat la Revoluţie, dar care, ajunşi acum la batrâneţe, nu se pot acomoda cu noua democrație. Femeia o duce greu şi nici cei din jurul ei nu par fericiţi, aşa că doamna Emilia ajunge la concluzia că era mult mai bine în comunism, iar fata ei nu va reuşi niciodată să o convingă să nu voteze cu “foştii comunişti” aşa cum îi numeşte ea.
    Romanul ne face să ne formăm o părere despre viața pe care au dus-o bunicii şi părinţii noștri în epoca ceauşistă.

  75. 75

    Cristina Bîndiu

    Coca Delia-Carmen, clasa a VII-a, Școala Gimnazială Vatra Moldoviței

    Dintre toate cărțile citite, cea care m-a impresionat cel mai mult este Povestiri istorice de Dumitru Almaș. Între filele ei prinde viață istoria românilor, începând de la Burebista, Decebal și Traian, continuând cu Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Mihai Viteazul și până la Unirea lui Cuza și Primul război mondial.
    Aceasta este prima carte din care am aflat despre trecutul glorios al strămoșilor noștri și despre luptele pe care aceștia le-au purtat împotriva cotropitorilor pentru a-și păstra independența. Scrisă anume pentru copii, această carte transformă eroii neamului în personaje memorabile, care rămân pentru totdeauna în mintea cititorilor.
    Această carte ne arată că, deși omul este pieritor, poporul și țara sunt eterne, iar istoria ne învață, din generație în generație, încă din fragedă pruncie, să ne iubim țara și să ne prețuim poporul care și-a plătit libertatea cu sânge.

  76. 76

    Nedelcu Violeta Daniela

    Un gând despre poezie: Nicolae Steinhardt – ,, Jurnalul fericirii,,, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1991
    de Martișca Teodora, cl. a VIII-a B, Școala Gimnazială Nr. 2 ,, Diaconu Coresi,, – Brașov

    Poezia este o parte importantă a vieții oricărui om, dar și mai importantă în viața unui deținut.
    Nicolae Steinhardt povestește chinurile prin care a trecut după ce a fost arestat și implicat în 1958 în „lotul intelectualilor mistico-legionari” până a ajuns în „camera 34” și fericirea pe care a trăit-o în acea cameră. Camera, chiar dacă era o încăpere sinistră, asemănătoare unui tunel, adăpostea mulți iubitori de poezie care făceau să treacă timpul mai repede și mai puțin chinuitor.
    Beneficiile învățării poeziilor sunt prezentate sub forma unei fericiri biblice , autorul sugerează importanța poeziilor știute pe dinafară, care îi ajută pe oamenii închiși să își petreacă cu demnitate timpul liber. Citatul: „Citește și încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de o bună distracție în mormânt.“ accentuează o caracteristică a poeziei, și anume nemurirea. Poezia este o formă de artă, forma fizică a omului care recită este neimportantă, poezia depășind granițele timpului și ale spațiului.
    Ura dintre generații era prezentă și atunci prin tinerii care primeau un tratament special din cauza vârstei. Tinerii învățau poezii și codul morse de la “ veteranii legionari “ . Nicolae Steinhardt a fost marcat de un tânăr pastor luteran care știa să recite frumos, avea o răbdare de fier și o bunăvoință remarcabilă, Steinhardt spunând despre el: „a fi minune aceea pe care pușcăriașului îi este rareori dat să o întâlnească” .
    Nicolae Steinhardt mărturisește că „Jurnalul fericirii” este testamentul lui literar, care ia naștere dupa ce a fost botezat. Opera primește premiul de cea mai bună carte a anului în 1992.

  77. 77

    Oprea Geanina

    PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR, de Liviu Rebreanu

    Editura „Litera”, Bucureşti, 2010

    Nu știu dacă este o zi tocmai bună pentru a începe cu o urare tipică de „BUNĂ ZIUA” sau o oricare alta. Eu sunt tristă, tristă încă din ziua în care picături de cerneală dădeau viață unei povești pe paginil-mi aurite, poveste ce m-a marcat, lăsându-mi un gust amar despre ceea ce se întâmpla cu ani în urmă… în război. Numele meu este format din două cuvinte, unul frumos, ce reprezintă muza de inspirație a multor scriitori, PĂDUREA, și un altul, ce mi-a pătruns gândurile în fiecare ceas din existența mea… SPÂNZURAȚILOR. Acesta este numele meu, PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR!
    Mi-am pornit călătoria prin lumea literaturii în anul 1922, făcându-mi prima oară apariția datorită unei scumpe doamne, Editura „Cartea Românească” din București. Am avut un singur părinte, Liviu Rebreanu, care a ales ca eu să fiu un roman psihologic, având ca temă cruntul război. Sunt sora mai mică a Catastrofei! O mai ţineţi minte? Aţi făcut cunoştinţă de curând! Semănăm foarte bine, deoarece al nostru tată relatează pe paginile noastre ceea ce un soldat trăiește în război.
    Tata s-a născut la data de 27 noiembrie 1885, într-un frumos sat țărănesc din România, țara mea de glorie. A scris mult, dar nu înțeleg de ce m-a ales pe mine pentru a purta povara unei morți! Sunt ușor deprimată, tristă pentru alegerea lui! Iar cel mai urât lucru este acela că eu am luat naștere într-o catastrofală perioadă din viața tatălui meu, aceea a morţii fratelui său, Emil Rebreanu. Mă întreb dacă cineva a scris și despre trecerea printre stele a lui tata! Poate un critic literar…? Nu știu, căci eu am rămas uitată pe raftul unei biblioteci, din păcate! Din acest motiv îți împărtășesc gândurile mele despre ceea ce ascund în interiorul meu, pentru a te convinge să mă citești, pentru a face ca efortul depus de tatăl meu să merite cu adevărat! I-am promis că îl voi face mândru și că voi atrage orice iubitor de literatură spe mine!
    Așa cum am spus, povestea mea este inspirată din tragica moarte a unchiului meu, Emil Rebreanu. Acesta intră în rolul unui personaj fictiv, ce a fost un brav soldat pe frontul de luptă, ce și-a dedicat toată voința și capacitatea în războaiele cu Rusia, Italia, Galiția. Înrolat în armata Austro-Ungară, Apostol Bologa a dat dovadă de mult curaj și vitejie. Asemănat cu personajul principal de pe frontul paginilor surorii mele, Catastrofa, a străbătut șanțurile înconjurate cu sârmă și gloanțe de foc, capturat de un singur gând, DATORIA! Acest mustrător fapt a distrus rațiunea soladatului meu, împingându-l într-o eră ușor afectată de nebunie, obsesie. Omul care a simțit iubirea unei inocente fete ce a avut grijă de el trăiește clipe cumplite atunci când reușește să asimileze faptul că va trebui să lupte cu cineva foarte drag sufletului lui. Nu pot să-ți spun cine este acel cineva, deoarece mi s-a spus să relatez pe aceste pagini doar esențialul conținutului meu, care nu este decât despre cruntul război și defectele acestuia! Al meu luptător a căzut pradă unor sentimente dureroase, emoții stranii, atunci când a auzit niște cuvinte, care, în mod indirect, au spus ce va avea să se întâmple în viitorul lui. A luat decizii ce l-au condus pe căi, ce eu cred că le aștepta și era sigur de ele. Spun asta din pricina unor cuvinte ce mi-au atras atenția atunci când tatăl meu le-a scris: „îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea. […] Cine n-o simte nu trăiește aievea; cine o simte trăiește în eternitate… Cu iubirea în suflet poți trece pragul morții, căci ea stăpânește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente și inexistente…” . Aceste fraze au adus un mare semn de întrebare la început în mintea mea, dar, cu timpul, am înțeles ce vor să spună cu adevărat și știu că și tu vei dezlega acest nod de vorbe și trăiri! Inima soldatului viteaz l-a condus într-o pădure, blestemată la durere eternă, presărată cu lacrimile de gheață ale îngerilor, care doar au luptat pentru dreptate, așa cum a făcut și al meu soldat. Sunt pădurea ce reprezintă poarta spre o altă lume…
    Sunt tristă, deoarece mi-am dorit să fiu o carte care să te poarte pe tărâmuri magice, cu zâne și prinți, dar… din păcate, sunt una dintre acelea ce îți induc stări emoționale oarecum negative. Acum, depinde doar de tine și de intelectul tău cât te va afecta povestea mea! Și aș putea spune că este doar imaginația tatălui meu, întipărită pe hârtie, dar este un fapt real și foarte dureros!
    Nu știu ce altceva să-ți mai spun… Vreau doar să te conving să-mi dai o șansă și să-mi descoperi tainele ce le ascund, despre un om ce a luptat doar pentru bine și dreptate, om ce a înfruntat cele mai aspre bătălii și care a reușit să rămână frate cu tine până în ultimul ceas al existenței sale!
    Oferă-mi o șansă! Caută-mă printre rafturile prăfuite și fă-mă cât mai cunoscută în societatea lectorilor! Vreau să-ți țin mintea prizonieră printre rândurile mele, dorindu-ți să descoperi fiecare părticică din conținutul meu, din povestea soldatului… bravului soldat, Apostol Bologa…

    RALUCA IOANA CĂPĂŢÎNĂ
    Clasa a X-a C
    C. N. “Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea

    1. 77.1

      Monica Onojescu

      Dorina Alina Paşca, clasa a XI-a, Colegiul National Avram Iancu, Stei, Bihor
      Războiul nu are chip de femeie
      Svetlana Alecsievici

      Cartea prezintă mici fragmente din epopeea eroinelor sovietice puse față în față cu o noua zi in lumea mutilată a anilor 40`, ele redefinesc noțiunea de război. Îndrăznesc să construiască unde alții dărâmă, îndrăznesc să aleagă lumea armelor în detrimentul naturii lor blânde si divine. Divine au fost pe front, în fața morțiii, divine au rămas până la final. Venus se preface în Marte. Zeițele noastre excelau în orce domeniu, de la spălatul uniformelor până la infanterie, chiar si aviație.
      Svetlana Alecsievici culege rămășițele poveștilor în decursul a șapte ani. Personalitatea ei dinamică se reflectă în acele câteva rânduri de la începutul cărții, care conțin strict părerea ei. Drama lor impresionează o generație întreagă. Cartea avand Premiul Nobel în palmares si fiind tradusă în peste 25 de limbi. ,,Războiul ucide timpul, timp, omenesc, atât de prețios” – asa se încheie unul dintre capitolele cărții. Atenția cade pe timp si oameni, timpul a decis numarul morților în orice razboi, momentul în care niste biete fetițe, cum ne sunt prezentate ele la început, sunt preschimbate în mașinării de ucis, în carne de tun. Timpul viitor, care pentru unele nu a existat. Probabil ca nu te-ai gândit vreodată la ele, sau poate nici nu stiai de existența lor, niciodata nu te-ai pus in bezna trăirilor lor… Ai fi uimit câte nuanțe poate să aibă primăvara în viața unei femei din armata roșie. Femeile-soldat.
      Până și dragostea avea gustul sângelui, il luase de la morții si răniții de pe front sau pur si simplu ăsta este izul ei. Fetele doreau să iubeasca si să se simta vii, dar cum se putea una ca asta în acele vremuri? Ele puteau. Au avut curajul si determinarea să înfrumusețeze peisajul sumbru al războiului si să readucă un soare de decembrie oriunde călcau . Aceste femei extraordinare, mame , fiice si surori au fost pioni importanti în arta razboiului.

  78. 78

    Mădălina Vincene

    „Evadare din Lagărul 14” – Blaine Harden
    Nicolae Antonia-Patricia, clasa a VII-a, Școala Gimnazială „Ioan Bădescu”, Popești-Leordeni

    Nu mă neliniștește numărul 14, vârstă pe care o să o îndeplinesc eu curând! Nu mă neliniștește nici termenul „lagăr”, ci mă tulbură teribil gândul că povestea evadării din Lagărul 14 este adevărată …
    Cartea despre care vă vorbesc este mărturia unui om născut deținut, născut fără libertate… Deși știm că ne naștem egali, liberi, cu dreptul la alegeri și greșeli, Shin se naște într-un lagăr nord-corean de deținuți politici, atât mama cât și tatăl său fiind condamnați. Nu a avut măcar o idee despre ce înseamnă lumea de dincolo de sârma ghipată a lagărului 14. Nu trăiește nicio speranță, nicio bucurie, decât gândul ”bun” că poate a doua zi va primi mâncare și nu va fi bătut de gardienii care se comportau de parcă deținuții ar fi animale, dobitoace fără grai.
    După ce mama și fratele său încearcă într-o noapte să evadeze, informația este interpretată greșit de către autorități, el fiind torturat într-o închisoare subterană secretă (chiar pus pe cărbuni încinși), până când se află că, de fapt, Shin a spus adevărul și că nu era un complice al mamei și al fratelui său.
    Este adus să fie martor la execuția prin împușcare a fratelui său și la spânzurarea mamei lui, întâlnindu-se cu tatăl său care fusese, de altfel, și el torturat… Faptele amintesc teribil de fenomenul Pitești și troturile până la dezumanizare.
    Când devine major (mai mult decât toată viața mea și toți acești ani în lagăr!…), este repartizat să lucreze la o fabrică de confecții, unde află de la un coleg „la prima generație” (adică dintre cei care nu fuseseră născuți acolo) de lumea de afară, că există o lume afară, o lume altfel. Împreună cu acesta reușește să ajungă lângă gardul conectat la înaltă tensiune și, printr-un noroc inimaginabil, după ce Park moare electrocutat, reușește să evadeze și să ajungă în China.
    După momentul când ajunge în Coreea de Sud, Shin învață să fie om, învață să aibă sentimente și trăiască alături de alții în societate…
    Am primit să o citesc cartea, ca un răspuns la întrebările mele „Cum era pe vremea comunismului?”. Am citit, m-am cutremurat , mai ales, la gândul că lumea ”Fermei animalelor” sau cea din ”Jocurile foamei” a existat. Și în această lume teribilă au trăit bunicii și străbunicii noștri – e o poveste adevărată…

  79. 79

    Mădălina Vincene

    „Călător fără hartă” – Memoriile lui Dimitri D. Dimăncescu (1896-1984)
    Vincene Andrei, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „Ioan Bădescu”, Popești-Leordeni, jud. Ilfov

    Cartea „Călător fără hartă” arată că există oameni cu soarta binecuvântată. Dimitri D. Dimăncescu a fost o persoană despre care secolul al XX-lea nu a vuit, nu a ținut titlurile gazetelor vremii și nu are lecții de istorie dedicate în manuale.
    Dimitri D. Dimăncescu a fost cel care a înființat prima asociație de cercetași din România, cu încurajarea ministrului educației de la acea vreme, un membru fidel al acestei asociații fiind prințul Carol al II-lea.
    După ce Primul Război Mondial izbucnește, prințul Carol îl sfătuiește să se înroleze în Divizia 1 Cavalerie și este repartizat în regimentul Cicliști, un ”nou” vehicul militar, la acea vreme. Participă la bătălia de la cota 789 din Pasul Vâlcan, în care tranșeele se mai pot vedea și astăzi. Sunt pagini de istorie trăită viu: „ Așteptând să se întunece, ne-am târât până pe creastă, unde se afla un pâlc de scaieți. Am rămas culcați, cu fața spre inamic, fără să ne mișcăm sau să vorbim. Când s-a crăpat de ziuă, la o sută de metri în fața mea stătea un soldat german, culcat pe burtă, cu fața înainte. Concomitent, ne-am luat puștile, am schimbat o privire și am tras.” Soldatul german moare, dar Dimitri este și el rănit grav la picior și, printre răniții spitalului din Bacău, este și el vizitat de Regina Maria, care discuta cu afecțiune cu fiecare.După recuperarea parțială, participă la bătălia de la Oituz, unde iese învingător.
    Câteva informații oferite de spionajul britanic, fac ca Dimitri să participe la distrugerea sondelor de petrol de la Ploiești, pentru ca inamicul să nu le mai poată folosi. După ce nemții se retrag din București, deoarece Armata Franceză urma să sosească, Dimitri Dimăncescu, împreună cu câțiva prieteni, asigură ordinea orașului rămas fără conducători.
    Fiind apropiat de prințul Carol al II-lea, a ajuns pe post de curier diplomat în America și se înscrie la Institutul de Tehnologie Carnegie (chiar dacă știa doar un cuvânt în limba engleză: yes) și absolvește cu cea mai mare notă. Ajunge diplomat la Washington, menținând în tot acest timp prietenia cu Carol al II-lea, devenit de curând Rege, și Dimitri ajunge să aibă sarcini în legătura dintre cinematografia de la Hollywood și cea din România. În anii ’30 a fost numit consul în California și, apoi, la Londra.
    Trecutul există pentru ca noi să ni-l amintim. Dimitri D. Dimăncescu a fost nu un om renumit sau important, ci un om care a întâlnit în viață mulți oameni importanți, un om care a fost în ”linia întâi” a istoriei României pe care o citești și o trăiești odată cu el.

  80. 80

    Mădălina Vincene

    „Bastonul cu mâner de argint” – Al. Mitru, Editura Creangă, 1989
    Stoian Bianca, clasa a VI-a, Școala Gimnazială „Ioan Bădescu”, Popești-Leordeni

    Cred că, în „Bastonul cu mâner de argint”, norocul le surâde celor din echipajul SPERANȚA care pornesc în fiecare comună Frumoasa din țară în căutarea bastonului cu mâner de argint în care se află un inel cu piatra medicinală și în căutarea unui tânăr cu ochelari negri care l-ar avea…
    Echipajul Speranța era alcătuit din Sandu, Bibi, Liviu, Radu, Tarzan, tensi, Maia, Sonia, tovarășa comandantă și unchiul – tot atâtea personaje cât tine și prietenii tăi în alte vremuri. Aceștia au pornit în această expediție pentru a o salva pe Mona, prietena lor, care, din cauza lui Done (Tarzan) a paralizat. Copiii știu de la străbunicul lui Liviu că există o piatră medicinală care o poate vindeca, dar care se află în bastonul cu mâner de argint dăruit unui învățat Magnetius Sertius, tatăl tânărului cu ochelari negri pe care ei pornesc să îl caute.
    Călătoriile prin țară ale echipajului Speranța sunt pline de aventuri, dar odată cu ele poți înțelege și puțin din lumea copilăriei părinților noștri, viața copiilor în vremea dinaintea revoluției: comandanta, pionierii, batoane de ciocolată salvate prin tertipuri, revista Cutezătorii…

  81. 81

    Anfimov Cristina

    Pițulescu Nicoleta, cl. a IX-a, C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
    Dumitru Radu Popescu, Duios Anastasia trecea, Editura Scrisul Românesc, 2011;
    Dumitru Radu Popescu este un scriitor profund, original, abordând mai toate genurile literare, și continuă să surprindă mai ales cu proză și teatru. Duios Anastasia trecea este o nuvelă care apare în anul 1967 și este considerată o capodoperă a genului. Subiectul operei redă întâmplări din Cel de-al Doilea Război Mondial, când personajul, Anastasia, se zbate pentru a păstra obiceiurile legate de moartea omului.
    Anastasia era învățătoare într-un sat dunărean ocupat de nemți în perioada în care prin sat treceau, noaptea, partizani sârbi, care traversau Dunărea agățați de cozile cailor. Nemții au ucis un sârb, lăsându-l în mijlocul drumului pentru a-i speria pe cei ce-ar îndrăzni să-i ajute pe partizani. Drumul este învăluit într-o pustietate apăsătoare. Multe case zac în paragină pentru că locuitorii lor sunt morți pe câmpurile de luptă. Scenele de luptă dintre partizani și nemți sunt înfiorătoare: nemții profanează cadavrul bărbatului, „după ce l-au ciuruit” cu armele, trăgându-l cu caii prin sat, ca pe un lemn, și lăsându-l la răscruce, ”ca să-l vadă lumea și să-și bage mințile în cap”. În acest univers, imaginea sârbului care zace în mijlocul drumului, cuprins de „somnul cel mare, somnul cel tare, marele somn” se proiectează parcă peste întregul sat.
    Femeia, văzând cadavrul la răscruce, încearcă să-i facă o înmormântare creștinească, trage clopotul și pune lumânări la creștetul decedatului pentru ca sufletul lui să aibă lumină în drumul său spre ceruri. Ea nu poate permite ca omul să fie umilit și batjocorit și acționează în virtutea credințelor locului: „- Așa sunt obiceiurile pământului, domnule Costaiche, așa e aici făcut pământul, cu credințele astea, dincolo de ce crezi dumneata că cred eu despre Dumnezeu, așa e pământul, așa sunt oamenii din partea asta a pământului, așa trebuie asta sa fie”. Costaiche, primarul satului, un bărbat fricos și laș, o avertizează pe Anastasia să nu se facă părtașă la așa ceva, pentru că nemții au dat un semnal de alarmă. Tânăra învățătoare îi cere ajutorul cârciumarului Staicovici, sârb și el, dar și acesta o refuză. La ritualul de înmormântare pe care încearcă să îl facă singură, apare Emil, logodnicul care dezertase din armată și se ascundea prin sat. Până și el încearcă s-o deruteze, dar, până la urmă, Anastasia termină ce și-a pus în gând de la început și peste mormânt pune o floare de floarea-soarelui. Curajul eroinei este răsplătit printr-o moarte tragică. Femeia moare înecată în closetele nemților.
    Nuvela evidențiază procesul de dezumanizare a omului care se confruntă cu ororile războiului. Personajul principal seamănă, într-o oarecare măsură, cu Vitoria Lipan, care nu-și găsește liniștea până ce nu îndeplinește ritualul înmormântării, moment în care echilibrul lumii se restabilește.

  82. 82

    Checicheis Sanda

    Ion Simuţ – Literaturile române postbelice, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017

    Cartea se doreşte a fi un studiu foarte bine documentat despre relaţia scriitorului din perioada comunistă cu puterea politică a vremii – drama scriitorului român într-un regim represiv. Am recunoscut cu plăcere stilul fostului meu profesor de la Universitatea din Oradea, criticul literar Ion Simuţ.
    Este o modalitate de a afla realitatea din acea perioadă în care constrângerile se manifestau atât din partea partidului unic cât şi a securităţii, cenzura, controlul excesiv asupra întregii literaturi. Generaţia tânără dscoperă în aceste pagini o istorie literară care ţine cont de Istorie.
    Interogaţiile autorului presărate în această istorie literară narativă subliniază problemele ridicate, inclusiv libertatea în sine a literaturii – ,,a fost, este sau va fi vreodată literatura perfect liberă?’’
    Sunt prezentate liste întregi de scriitori care nu au pactizat cu dictatura, nume despre care nici nu am auzit vreodată, şterse pur şi simplu de ignoranţa cenzurii socialiste, nume care s-au stins în tăcere refuzând capriciile regimului… (cap. Antologia demnităţii scriitorului român).
    Cele 472 de pagini merită toată răbdarea cititorului dornic de a cunoaşte adevărul istoric şi literar al ultimului secol.

    prof. Checicheiş Sanda

  83. 83

    Monica Onojescu

    Adevărul
    Ciobanu Mirela, clasa a X-a F
    Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Galați

    Cartea „Agonia României ( 1944-1948). Dosarele secrete acuză” este scrisă de nimeni altul decât avocatul exilat în perioada comunistă , Nicolae Baciu. Această carte apare datorită dorinței autorului de a-și explica lui și românilor cum și de ce țara noastră a fost vândută în Al Doilea Război Mondial. Lucrarea apare în 1997 , în București, la editura Saeculum și editura Vestala. Este împărțită în 37 de capitole ce însumează 379 de pagini.
    Domeniul propus de acestă creație este istoria, cu latura sa politică. Cartea poate fi considerată de actualitate datorită faptului că istoria va fi mereu o problemă actuală, dar și datorită faptului că ne este prezentată o parte din activitatea fostului rege Mihai I.
    Interesat de tot ceea ce înseamnă istorie, descoperiri sau patriotism, Nicolae Baciu dorește să explice Lumii Libere tragicele greșeli ale lui Roosevelt și Churchill și în „Yalta și crucificarea României”. Pentru „a alarma această lume contra pericolului imperialist și comunist rusesc”, acesta a scris și a publicat în 1948 la Paris, „L’Europede l’Esttrahieetvendue” (Editions La Pensee Universelle), iar cartea a fost tradusă în engleză în același an la New York (editura Vantage Press), cu titlul „Sell-Out to Stalin – The Tragic Errors of Churchill and Roosevelt”. În 1985 cartea a apărut și în limba germană, „Verratenundverkauft”.
    Primul capitol al cărții este un tablou cronologic pentru fixarea evenimentelor de către cititor, iar de-a lungul cărții este prezentată activitatea României de ieșire din război și vânzarea țării noastre ca urmare a politicilor lui Roosevelt și Churchill. În fiecare capitol vom găsi explicate evenimente dovedite de dosare secrete și comentate din prisma unui patriot.
    „Agonia României (1944-1948). Dosarele secrete acuză” ne prezintă pentru inceput cum Romania se zbate să-și asigure independența într-o mare plină de greșeli. Autorul ne pune pe masă fapte și documente care ne dovedesc vinderea României pentru Grecia. Sunt descrise, de asemenea, și alte evenimente din Al Doilea Război Mondial, în capitole precum: „Sacrificarea Poloniei”, „Churchill și Iugoslavia” sau „A treia împărțire a Poloniei”. După vânzarea României, Nicolae Baciu se luptă să spună românilor cum țara noastră a îngenuncheat în fața bolșevismului și cum se pune lacăt pe democrație sau dreptate.
    Un impact considerabil al cărții este starea de spirit pe care ne-o induce: patriotism. Chiar Nicolae Baciu spune că „ își face datoria față de neamul sacrificat” și că lucrările lui „nu sunt cărți, ci acte de conștiință românească”.
    De ce este o carte originală? Datorită faptului că autorul, deși este implicat emoțional, încearcă și reușește să expună pe înțelesul oricărui tip de cititor probleme politice însemnate. Este o carte ce trebuie citită.
    „Agonia României (1944-1948). Dosarele secrete acuză” arată adevărul despre:
    DE CE bunicii tăi au trăit într-o Românie comunistă
    DE CE părinții tăi s-au născut în acea Românie
    DE CE tu deții această formă de prezent.

  84. 84

    Monica Onojescu

    Cealaltă jumătate a istoriei – Femei povestind
    Zoltán Rostás, Theodora-Eliza Văcărescu
    Cojocaru Claudia Maria
    Clasa a X-a F
    Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Galați

    “Când elefanții se bat, doar iarba are de suferit” spune un proverb în swuahili. Transpunându-l la societatea zilelor noastre, dar, în egală măsură, în perioda de după Primul Război Mondial ori după revoluția din 1989, vedem că din disputele oamenilor politici cel mai mult au avut de suferit oamenii de rănd. Volumul “Cealaltă jumătate a istoriei – Femei povestind” spune istoria unui segment din populație -femeile- care au resimțit acea perioadă grea din istorie alfel. Unele au studii superioare, altele liceale, iar altele chiar deloc, dar acest fapt nu le-a oprit din a fi eroine pentru famiile lor și de a-și menține atât soții cât și copiii în siguranță.
    Dorinta de a cunoaște ce nu au trăit, i-a motivat pe câțiva studenți să intervieveze niste femei trecute de 70 de ani. Uneori, din întrebările destul de discrete, dar bine direcţionate ale intervievatorilor din „Cealaltă jumătate…”, se oberva emoția tinerilor de a vorbi cu aceste doamne. „Cum vă amintiţi de doamnele care veneau la mode?” o întreabă Mădălina Iacob pe Ecaterina Stoienescu, care în perioada interbelică lucra într-o casă de modă şi făcea pălării. Se vedea aici, la fel ca în întrebările următoare, o uşoară nostalgie a intervievatoarei pentru „lumea interbelică”.
    Dar legatura dintre intervievatori şi intervievaţi este cu adevarat interesantă. Intervievatorii sunt atenţi şi notează reacţiile povestitoarelor (oftează, râde, face o pauză, îşi duce mâinile la piept). Limbajul nonverbal şi paraverbal ajută mult la înţelegerea şi empatizarea cu personajul.
    Ecaterina Stoienescu, născută în 1914 în satul Zilnicea, nu are niciun fel de studii. Şi în povestea pe care o spune, nu uită să menționeze despre pica pe care le-o poartă celor care au crescut-o pentru că „nu au dat-o şi pe ea la şcoală”. Lucreţia Gioroc, profesoară de muzică şi de pian, născută la Râmnicu Vâlcea în 1933, regretă avortul pe care l-a făcut la îndemnul soţului ei, care nu-şi dorea la vremea respectivă copii. Viola Kiss a avut o fetiţă care a murit la 13 ani. În urma pierderii pe care a suferit-o, femeia a petrecut mult timp prin spitale de psihiatrie. Nu poate vorbi prea mult despre asta.
    Aceste interviuri sunt un prilej bun de gândit, nu doar la emoție, la felul în care ea se încolăceşte şi se coagulează în jurul unor mari regrete sau nostalgii, nu doar la constrângeri interioare sau exterioare care sunt elementele cheie ale sorţii unor indivizi, ci şi la felul în care ştim să ne raportăm noi, ca tineri, la bătrâneţe şi mai ales la bătrâne. Să vedem ce credem despre ele, despre lucrurile pe care le spun şi despre felul în care vorbesc despre trecutul lor.
    Şi cu toate că în poveşti ca ale Leliei Duţă (poreclită Madam Poveste) simţi plăcerea „înscenării” propriei vieţi, şi poţi aprecia umorul povestitoarei, istoriile acestor femei sunt toate îmbibate de tristeţe şi, în fond, extrem de apăsătoare. Lipsa educaţiei, sărăcia, părinţii abuzivi, soţii abuzivi, lipsa controlului asupra propriului corp, moartea copiilor, percepţia dezaprobării „celorlalţi” în cazul femeilor divorţate sau necăsătorite oficial sunt subiecte dureroase şi delicate. Fiecare face faţă cum poate, ambalează povestea cum ştie mai bine sau evită pur şi simplu să vorbească prea mult.
    O carte despre alteritatea ignorată, despre femei și vârste, despre timp și poveste…în timp, „Cealaltă jumătate a istoriei” oferă o perspectivă inedită care deschide noi înțelesuri.

  85. 85

    Anfimov Cristina

    Juravle Andreea, cl. a IX-a, C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
    Zoltan Rostas, Theodora Eliza Văcărescu, Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind, Editura Curtea Veche, București, 2008;

    Această carte aduce împreună interviuri inedite date de către femei cu vârste între 70 și 100 de ani, care își povestesc experiențele trăite atât înaintea, în timpul, cât și după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial.
    Titlul sugerează faptul că de data aceasta istoria va fi povestită de către femei, că va fi descoperită o altă parte a istoriei, cea înfățișată de femeile care au rămas singure în timp ce bărbații lor erau pe front. Atunci când istoria este relatată de către bărbați, accentul cade pe ceea ce se întâmplă pe front. În acest volum accentul este pus pe cât de mult se sacrificau femeile pentru a avea grijă de casă și de familie.
    Unele dintre femeile care istorisesc întâmplările sunt deschise și povestesc cu o plăcere inedită și fără întrerupere despre viața lor, fiind bucuroase că poveștile lor de viață sunt ascultate; altele însă nu spun decât esențialul, doar ceea ce consideră ele mai important, acest comportament putând fi și rezultatul unor traume din trecutul lor. Unele au studii superioare, iar altele nu au școală deloc. Spre exemplu, Mădălina Iacob, o femeie în vârstă de 89 de ani, când a fost întrebată despre cum a simțit trecerea de la monarhie la comunism a precizat că n-a fost interesată pentru că, neștiind să citească, nu avea acces la informațiile din ziare. Iar Ioana Ilie, în vârstă de 71 de ani, subliniază faptul că numai bărbații erau interesați de politică: ”Oricum, numai bărbații citeau ziarele…”. În general, în acea vreme se feceau cele 7 clase primare, lucru ce îl aflăm de la Diana Gorbatîi, 81 de ani,”Se făceau șapte clase și pe urmă liceu.”
    Fiecare interviu aduce la cunoștiință istoria privită din diferite perspective, dar care are la bază aceleași idei despre cum se trăia în timpul războiului. Simona Ciocătă spune că ”Nu era sărăcie… Care muncea avea…” De asemea, în carte se vorbește și despre cum se distra lumea în acele timpuri: tot Simona Cioacătă spune că ”Viața era grea, da’ trebuia să mai ieșim și noi să ne distrăm…”, iar Carmen Preoteșoiu exclamă cu mândrie despre zilele de sărbătoare din vremea ei: ”Ce hore se mai făcea pe vremea mea!”.
    Mădălina Iacob ia aceste intreviuri atât de la membrii familiei ei, cât și de la persoane cu care face cunoștiință abia în cadrul acestor convorbiri. În majoritatea cazurilor, femeile care apar în carte sunt singure; soțul este mort, iar copiii fie sunt în altă țară, fie se află în alte orașe unde lucrează pentru a-și întreține familia și chiar pe mamele lor. Aceste femei suferă din cauza singurătății și, ca orice om bătrân, așteaptă cu nerăbdare să le treacă cineva pragul. În unele cazuri, acestea refuză să plece să locuiască la copii: pe de o parte, pentru că vor să moară și să fie îngropate în același loc în care au trăit o viață alături de părinții și soții lor, iar pe de altă parte, pentru că nu își doresc să îngreuneze copiii cu povara de a le purta de grijă.
    Această carte te face să te gândești la rezistența femeilor în timpuri de restriște, la poverile care au apăsat pe umerii lor și la discreția cu care își trăiesc bătrânețea, încercând să nu stânjenească pe nimeni.

  86. 86

    Anfimov Cristina

    Majeru Adrian, cl. a IX-a, C.N. ”Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți
    Stefan Zweig, Jucătorul de șah, Editura Polirom, 2016;

    Actiunea cărții are ca punct principal o partidă de șah. Acțiunea se petrece pe un pachebot care pleacă din New York spre America de Sud, cu câteva zile înaintea începerii celui de-Al Doilea Război Mondial. Călătorii descoperă că între ei se afla un campion mondial de șah, pe nume Czentovic. Om fără character și fără educație, Czentovic se pricepe la un singur lucru: să joace șah. Autorul descrie partida de șah dintre campionul mondial și un necunoscut care s-a recomandat drept domnul B.
    Czentovic era un fiu de barcagiu sarac din sudul Dunarii, analfabet, ce a învaățat tainele șahului de la preotul care l-a luat la mănastire pentru a-l educa, dar fără vreun rezultat. La 18 ani Czentovic era campion al Ungariei, iar la 20 de ani era deja campion mondial. Din păcate era un om fără caracter, rece, necioplit, fără respect față de adversar. Domnul B. provenea dintr-o familie austriacă. Acesta a deprins regulile jocului șah pe vremea când era prizoner al torționarilor naziști, care l-au arestat pentru că fusese unul dintre administratorii averilor familiei imperial. Domnul B. a fost închis timp de patru luni, în care nu a făcut nimic decât să stea singur și să se uite la cele patru obiecte din celula sa: “patul, tapetul de pe perete, ligheanul și fereastra zăbrelită.”
    Ca să facă față torturii psihice cauzate de singurătate și de interogatoriile gestapoviștilor, domnul B. își antrenează mintea cu partide de șah imaginare. El devine obsedat de mutarea, atacarea, apărarea și contraatacarea adversarului din propria sa minte. Astfel că încercarea de a se salva cu ajutorul jocului de șah îl duce într-o altă extremă. Personajul devine obsedat de joc, are o cădere psihică, iar doctoral îl declară nebun.
    Momentul culminant al acestei cărți este prezentarea detaliată a partidei de șah dintre campionul mondial și domnul B., într-un limbaj specific șahului. Acesta ar putea fi un punct deficitar al cărții, întrucât derutează un cititor nespecializat.
    Finalul cărții mi-a lăsat cu un gust amar, deoarece autorul încheie acțiunea foarte brusc, la fel cum a și început-o.

  87. 87

    Monica Onojescu

    l
    Ciobanu Mirela, clasa a X-a F
    Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Galați
    Adevăru
    Cartea „Agonia României ( 1944-1948). Dosarele secrete acuză” este scrisă de nimeni altul decât avocatul exilat în perioada comunistă , Nicolae Baciu. Această carte apare datorită dorinței autorului de a-și explica lui și românilor cum și de ce țara noastră a fost vândută în Al Doilea Război Mondial. Lucrarea apare în 1997 , în București, la editura Saeculum și editura Vestala. Este împărțită în 37 de capitole ce însumează 379 de pagini.
    Domeniul propus de acestă creație este istoria, cu latura sa politică. Cartea poate fi considerată de actualitate datorită faptului că istoria va fi mereu o problemă actuală, dar și datorită faptului că ne este prezentată o parte din activitatea fostului rege Mihai I.
    Interesat de tot ceea ce înseamnă istorie, descoperiri sau patriotism, Nicolae Baciu dorește să explice Lumii Libere tragicele greșeli ale lui Roosevelt și Churchill și în „Yalta și crucificarea României”. Pentru „a alarma această lume contra pericolului imperialist și comunist rusesc”, acesta a scris și a publicat în 1948 la Paris, „L’Europede l’Esttrahieetvendue” (Editions La Pensee Universelle), iar cartea a fost tradusă în engleză în același an la New York (editura Vantage Press), cu titlul „Sell-Out to Stalin – The Tragic Errors of Churchill and Roosevelt”. În 1985 cartea a apărut și în limba germană, „Verratenundverkauft”.
    Primul capitol al cărții este un tablou cronologic pentru fixarea evenimentelor de către cititor, iar de-a lungul cărții este prezentată activitatea României de ieșire din război și vânzarea țării noastre ca urmare a politicilor lui Roosevelt și Churchill. În fiecare capitol vom găsi explicate evenimente dovedite de dosare secrete și comentate din prisma unui patriot.
    „Agonia României (1944-1948). Dosarele secrete acuză” ne prezintă pentru inceput cum Romania se zbate să-și asigure independența într-o mare plină de greșeli. Autorul ne pune pe masă fapte și documente care ne dovedesc vinderea României pentru Grecia. Sunt descrise, de asemenea, și alte evenimente din Al Doilea Război Mondial, în capitole precum: „Sacrificarea Poloniei”, „Churchill și Iugoslavia” sau „A treia împărțire a Poloniei”. După vânzarea României, Nicolae Baciu se luptă să spună românilor cum țara noastră a îngenuncheat în fața bolșevismului și cum se pune lacăt pe democrație sau dreptate.
    Un impact considerabil al cărții este starea de spirit pe care ne-o induce: patriotism. Chiar Nicolae Baciu spune că „ își face datoria față de neamul sacrificat” și că lucrările lui „nu sunt cărți, ci acte de conștiință românească”.
    De ce este o carte originală? Datorită faptului că autorul, deși este implicat emoțional, încearcă și reușește să expună pe înțelesul oricărui tip de cititor probleme politice însemnate. Este o carte ce trebuie citită.
    „Agonia României (1944-1948). Dosarele secrete acuză” arată adevărul despre:
    DE CE bunicii tăi au trăit într-o Românie comunistă
    DE CE părinții tăi s-au născut în acea Românie
    DE CE tu deții această formă de prezent.

  88. 88

    Monica Onojescu

    Maria Birgu (clasa a XII-a), Colegiul National „Vasile Alecsandri” din Bacău (Cercul de lectura și de scriere creativa LecturAșii)

    Recenzie „Degete mici”, de Filip Florian, Editura Polirom

    Am început romanul lui Filip Florian cu un amestec de nerăbdare și încântare copilărească, de parcă mi s-ar fi înmânat un puzzle pe care nu trebuia cu orice preț să îl rezolv, ci mai degrabă să studiez fiecare piesă cu atenție, lăsând-o să mă uimească. Fluiditatea textului și ambigutatea lui contribuie la farmecul romanului, parcă cerându-ți în mod vehement atenția, implorând să te rupi din cotidian și să îi pătrunzi semnificațiile.
    Acțiunea romanului se petrece într-o mică stațiune balneară din provincie și este declanșată de o descoperire macabră, făcută de un copil: în mijlocul castrului roman, analizat cu mare sârguință de arheologi, puștiul amintit descoperă o groapă comună, care stârnește o multitudine de reacții, nu doar în rândul localnicilor. De pildă, o parte din personaje (Titu Marius este un exemplu) consideră că osemintele aparțin foștilor deținuți politici din perioada comunistă, nu chiar atât de îndepărtată, în timp ce alte personaje (arheologul Petruș) doresc doar ca ancheta privind scheletele să fie finalizată, pentru a-și putea continua viața și munca.
    Pe măsură ce povestea înaintează, prezentată fiind din perspective diferite, fără vreo legătură aparentă, cititorul devine, fără a-și da seama, din ce în ce mai nerăbdător, magnetizat parcă de paginile cărții. Redactat fiind în manieră post-modernistă, textul romanului îl determină pe cititor să își reverse întreaga atenție și putere de concentrare pe Universul de hârtie pe care îl cuprinde în palme.
    Povestea este dinamizată și de apariția celor 5 experți antropologi veniți din Argentina, al căror istoric seamănă brutal de mult cu cel autohton din perioada comunistă, cu închisori politice, genocid, dispariții, tortură. Împreună, acționând ca un întreg, precum cele 5 degete ale unei mâini, îl deconspiră pe fostul securist, actual colonel în rezervă și procuror în anchetă, care colecționa degetele mici ale cadavrelor din groapa comună și care își purta propriul deget mic amputat ca pe o amuletă.
    Complexitatea romanului, dată atât de subiect, cât și de psihologia personajelor, m-a captivat cu totul, m-a năucit complet și m-a umplut de furie prin finalul deschis, dar în același timp, m-a făcut să mă îndrăgostesc de el cu ardoare.

  89. 89

    Monica Onojescu

    Janet Popoiu
    3 martie la 12:34

    Va propun Marin Preda – Delirul, un roman despre vremuri tulburi și despre oameni mari care au scris o istorie tragică (Hitler, Antonescu, Stalin „Un om, în delir, sparge și distruge tot ce întâlnește în cale. Propria-i casă și cel mult cartierul în care poate alerga bezmetic cu un cuțit în mână. […] Dar dacă înlocuim cartierul cu un continent și individul comandă armate puternice? Cuvintele și hotărârile lui devin acte istorice. Prin delirul său istoria se exprimă, ea însăşi, în delir… Aşa gândeau înfioraţi, toţi cei de faţă simţind cum voinţa lor se înmoaie şi gândirea lor cedează încă o dată în faţa deciziilor acestui om bizar, făra identitate, aproape abstract prin lipsa lui totală de raţiune şi de omenie… Toţi erau cu el prin aderenţă la ideile lui de expansiune pe suprafaţa pământului şi prin teamă de gesturile lui ucigaşe care îi putea costa viaţa… Da, erau cu el, dar încotro îi ducea, spre ce abisuri?!”

Lasă un comentariu Monica Onojescu Cancel Reply