Prima parte a cărții a conturat o didactică a literaturii, situată sub semnul viziunii curriculare actuale, concepție centrată prioritar în jurul dezvoltării personale a elevilor.
A doua parte circumscrie o didactică a lecturii textului literar, gândită ca parte integrantă a didacticii literaturii. De aici orientarea dominantă a modelului de lectură/receptare pe care îl propun, și anume dezvoltarea personală a elevului-cititor. Și, tot de aici, temeiul teoretic al modelului, și anume hermeneutica literară.
În ceea ce privește procesele care vor articula scenariul didactic al receptării, acestea sunt, în principal, procesele hermeneutice fundamentale: înțelegerea – definită în sens larg ca (re)configurare a sensului, ca (re)construcție de sens – și interpretarea – concepută ca (re)configurare a semnificațiilor, ca (re)construcție de semnificații.
- Considerații liminare
Hermeneutica literară. Alegerea, ca tipar configurativ al receptării, a hermeneuticii literare este concordantă cu programele școlare actuale, documente care solicită, pentru ciclul superior al liceului, formarea capacităților de înțelegere și de interpretare a textului literar. (Or, înțelegerea și interpretarea sunt chiar procesele hermeneutice fundamentale.)
În plus, alegerea a avut și rațiuni care trimit direct la dezvoltarea personală a elevilor. Mă refer la interesul hermeneuticii pentru lumea și pentru experiențele reprezentate în operă, precum și pentru valorile care articulează aceste reprezentări. (Or, în chiar lumea operei sunt întipărite mesajele despre condiția umană pe care autorul/textul le transmite și pe care cititorul le reconstruiește sau le decriptează.) Mă refer, de asemenea, la specificul dialogic al demersului hermeneutic, abordare care definește lectura ca întâlnire dintre cititor și autor/operă; un dialog între două viziuni despre lume, între două tipuri de gândire, între două forme de experiență a realului. (Or, în chiar această întâlnire există, pentru cititor, șansa remodelării interioare prin cunoașterea și interogarea discursului străin.)
Dar opțiunea pentru hermeneutică a ținut cont nu doar de cerințele programelor și de ceea ce hermeneutica poate genera în spațiul lecturii operei literare. Alegerea a ținut cont și de ceea ce hermeneutica este în ea însăși, și anume o modalitate de cunoaștere a cărei forță depășește zona literaturii: „Hermeneutica nu este o știință hermetică, ci un instrument prețios în practica vieții, în măsura în care, prin înțelegerea dialogică specifică experienței textului, ea permite, în același timp, experiența celuilalt“[1] .
Alături de experiența înțelegerii celuilalt, hermeneutica oferă și un model general de lectură, un model care acoperă atât discursurile despre real, cât și realul însuși. Lectura/citirea în sensul cel mai larg al cuvântului este o „funcție vitală“, spune Alberto Manguel:
Citirea literelor de pe o pagină nu este decât una dintre multiplele înfățișări ale acesteia. Astronomul care citește o hartă a stelelor ce nu mai există de multă vreme; arhitectul japonez care citește terenul pe care urmează să se construiască o casă, astfel încât să o ferească de forțele rele; zoologul care citește urmele animalelor în pădure; jucătorul de cărți care citește gândurile partenerului, înainte de a pune pe masă cartea câștigătoare; dansatorul care citește însemnările coregrafului și publicul care citește mișcările dansatorului pe scenă; țesătorul care citește desenul complicat al unui covor […] – toți împărtășesc cu cititorii de cărți abilitatea de a descifra și interpreta semne[2] .
Cu alte cuvinte, acest „citit – funcție vitală“ este, în mod esențial, descifrare/ înțelegere și interpretare a semnelor, iar înțelegerea și interpretarea sunt procesele definite și rafinate și de hermeneutică.
Înțelegerea și interpretarea celuilalt, a lumii și a textelor. Despre anvergura excepțională a actului interpretării vorbește convingător Paul Cornea în volumul Interpretare și raționalitate: „interpretarea, în sensul larg și generic al termenului […] se insinuează în tot ceea ce gândim ori săvârșim, în conversațiile cotidiene, în lectură, vizionarea de filme, în cercetare și în activitatea profesională etc. Ca atare, parafrazând o maximă celebră a Școlii de la Palo Alto («nu e posibil să nu comunicăm»), aș spune că e cu neputință să nu interpretăm“[3] . Despre rolul pe care interpretarea îl deține în cunoaștere, scrie argumentat și Wolfgang Iser în The Range of Interpretation. Transcriu, de la începutul capitolul întâi, doar considerațiile privind interpretarea ca „dispoziție“ umană fundamentală și constantă: „Emitem, în mod continuu, o mulțime de semne și de semnale ca răspuns la semnele și la semnalele care ne bombardează din afară. În acest sens am putea chiar să-l parafrazăm pe Descartes și să spunem: interpretăm, deci existăm“.[4]
Cât despre rolul înțelegerii în cunoașterea realului, în cunoașterea celuilalt, a cărților, a culturii etc., am putea vorbi fiecare dintre noi, pornind de la propriile noastre experiențe de cunoaștere. Concluziile unor asemenea experiențe sunt formulate de un personaj din romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu: negustorul David. Cuvintele sale definesc înțelegerea și interpretarea realului și compun, în simplitatea și adevărul lor, o lecție esențială despre cunoaștere: „ca om care stau și judec, zic așa, că toate cele de pe lumea asta au nume, glas și semn. Aicea, în stânga pe deal, se văd șapte case de bârne, șindrilite și acoperite de omăt. Și prin șapte hogeaguri iese fum. Ele nu strigă, dar de spus, spun ceva. Mai întâi spun un număr: șapte. Al doilea spun că-i iarnă și gospodarii stau la vetrele lor și pregătesc mămăliga și topitura. Dacă dintr-un hogeag n-ar ieși fum, înțelesul ar fi altul. Vra să zică toate pe lumea asta arată ceva […]. Vra să zică toate vorbesc: așa le-a rânduit Dumnezeu“.
„Judecata“ transmisă Vitoriei evidențiază două niveluri de cunoaștere: „vederea“/identificarea a ceea ce este („se văd“ șapte case, „șapte hogeaguri din care iese fum“) și descoperirea a ceea ce arată/spune/înseamnă ceea ce este (cele șapte case „spun că-i iarnă și gospodarii stau la vetrele lor“). Primul nivel de cunoaștere este nivelul înțelegerii: identificare/recunoaștere a realului, a elementelor care îl alcătuiesc. Al doilea este nivelul interpretării: descifrare sau construcție a înțelesului realului, a ceea ce arată/spun/înseamnă elementele care îl alcătuiesc.
Nuanțez definițiile celor două moduri de cunoaștere (cuprindere a realului, dar și a discursului despre real), prin intermediul unor imagini prelucrate tot de un filozof – un profesionist, de această dată –, și anume Michel Serres. Mă refer la metaforele „cunoașterii-vedere“, dezvoltate în Variations sur le Corps. Menționez faptul că obiectul cunoașterii este, de această dată, muntele și că nuanțarea se realizează prin introducerea în discuție a perspectivei. Este vorba despre vederea obiectului din imediata lui proximitate, adică despre perspectiva de foarte aproape (pe care o asociez înțelegerii) și este vorba despre vederea de departe și din înalt, adică despre perspectiva de survol (pe care o asociez interpretării).
Prima imagine decupată din Variations sur le Corps surprinde modul în care alpinistul cunoaște muntele prin priză directă, prin contactul complet și corporal cu stânca:
Când mâinile strâng roca până la sânge, când pieptul și abdomenul, picioarele și sexul sunt paralele cu stânca, când spatele, mușchii, sistemul nervos, digestiv și simpatic se angajează, împreună și fără rezervă, în contactul material cu relieful, într-un raport de luptă aparentă și de seducție reală, astfel încât piatra își pierde, la atingere, duritatea, pentru a dobândi, iubită fiind, o uimitoare blândețe, privirea, chiar dacă largă, pierde distanța survolului și devine a întregului corp, ca și cum întreg organismul, devenit lucid, ar conduce spre vedere, în timp ce ochii se încețoșează puțin; ceea ce văzut de sus rămâne spectacol, se integrează acum corpului, a cărui talie, în schimb, crește până la dimensiunile uriașe ale lumii […]. În timp ce pielea, extensibilă, se întinde peste lume, sufletul contemplativ sau teoretic se micșorează și se refugiază, dormind în uitarea abstracțiunii[5] .
Transferat în zona receptării literaturii, acest mod de a vedea muntele/textul, de a-l cunoaște în mod concret și direct este specific înțelegerii: un proces hermeneutic desfășurat pe parcursul lecturii inocente/naive/empatice; o lectură euristică dimensionată emoțional; o lectură nesigură și curioasă, prin intermediul căreia cititorul explorează de foarte aproape și îndeaproape lumea operei.
A doua imagine selectată din Michel Serres descrie privirea celui care survolează teritoriul muntos, privire care cuprinde/ încearcă să cuprindă muntele în ansamblu, ca pe un întreg:
În avion, călătorul își mărește, uneori, ochii până la dimensiunea hubloului, în timp ce, tasat în fotoliul său strâmt, în habitaclul său rapid, corpul său doarme. Iată o vedere de survol: oricât de vast este peisajul, dedesubt el creează spectacol, ca la cinematograf, unde privitorii rămân așezați și pasivi, într-o cameră întunecată, reduși la privire, singura activă, într-un corp la fel de absent ca o cutie neagră. Ochiul viu, ieșit dintr-un organism cvasimort, dă senzații aproape noncorporale, abstracte deja.
Transferat în zona receptării literaturii, acest al doilea mod de cunoaștere, realizat dinspre departele survolului, este specific interpretării: un proces hermeneutic desfășurat pe parcursul relecturii, prin intermediul căruia cititorul încearcă să distingă relieful înalt al peisajului textual, să-i identifice semnele cardinale, să le ordoneze și să le coreleze într-o hartă de semnificații, una dintre
multele hărți posibile.
Receptarea literaturii în școală. Un model didactic, Capitolul I, Alina Pamfil, Didactica Literaturii. Reorientări, pp. 147-150
[1] Hans Robert Jauss, Pour une herméneutique littéraire, Éditions Gallimard, Paris, 1988, p. 29.
[2] Alberto Manguel, Istoria lecturii, op. cit., pp. 17 – 18.
[3] Paul Cornea, Interpretare și raționalitate, Editura Polirom, Iași, 2006, pp. 511 – 512.
[4] Wolfgang Iser, The Range of Interpretation, Columbia University Press, New York, 2000, p. 3.
[5] Michel Serres, Variations sur le Corps, Éditions Le Pommier-Fayard, Paris, 1999, pp. 12 – 17.